Biserica de lemn «Sfântul Nicolae» din Știoborăni, o comoară culturală a județului Vaslui

0

Mărturii ale istorie

Una din comorile culturale ale județului Vaslui o constituie Biserica de lemn «Sfântul Nicolae» a fostului schit Știuborănii, sat Știoborăni, comuna Solești.

În aceeași comună mai există o biserică foarte importantă. Biserica cu hramul «Adormirea Maicii Domnului» este construită de Ecaterina Rosetti în 1859, din cărămidă și acoperită cu tablă. Pictura de pe iconostas este din Petrograd, iar pictura murală a fost făcută în 1945 de pictorul Theodor Eftimiu, în stil neobizantin.

Biserica este ctitorită în 1726 de către clucerul Grigoraș Mardare, în mijlocul unei păduri seculare, situată în partea de nord a satului, ca biserică de schit. Anterior, se pare că ar fi fost o altă bisericã veche, de pe timpul domnitorului Ștefan cel Mare, care, spun legendele, ar fi poposit pe aceste meleaguri. În 1809 schitul era metoh al episcopiei Roman, dar, după secularizările averilor mănăstirești din 1863, devine biserică de parohie. A fost strămutată pe locul actual între 1943 și 1945, din cauza alunecării terenului din noaptea de 29/30 martie 1942.

Remontarea s-a făcut de către meșterii locali: Iorgu Mardare, urmaș al ctitorului, și Gheorghe Bodaie din Iași, pe baza devizului alcătuit de V. Moisescu, aprobat de Comisiunea Monumentelor Istorice. Cu această ocazie, pe latura de sud s-a realizat pridvorul în același stil cu monumentul. Se impune prin măiestria realizării sistemului de boltire, a stâlpilor despărțitori dintre naos și pronaos, ce țin de așa numitul „baroc moldovenesc”, a adaptării materialului la planul dorit, raritatea planului și decorația fațadelor aflate la confluența dintre arta populară și cea cultă. De plan triconc cu pronaos absidat și absida altarului pentagonală decrosată, turn clopotniță pe pridvor, intrare sud, temelie de piatră, pereți portanți din bârne de stejar, încheiate în cheutoare dreaptă, pardoseli de lemn, acoperiș în patru ape, coamă lungă. Fațadele sunt decorate cu un brâu „dinți de ferăstrău”, deasupra soclului, altul median „în frânghie” și o friză de ocnite sub cornișă.

Are un brâu median din lemn masiv, ferestrele rectangulare, cu deschideri în acoladă, ornamentate cu motive geometrice, solare și fitomorfe, care sporesc farmecul fațadelor. Interiorul lăcașului are un perete despărțitor dintre naos și pronaos, format din patru stâlpi, din care doi adosați, bogat ornamentați, cu motivul „coarne de berbec”, ce susțin fruntarul marcat cu o deschidere în acoladă, care nu se mai regăsesc la biserici din aceeași perioadă. Măiestria meșterului lemnar este reliefată prin dibăcia executării bolților (hexagonală pe pronaos, octogonală pe naos, semicalote – altar și abside), precum și prin adaptarea materialului la planul dorit, realizat din fâșii curbe cu nervuri „în frânghie”, ce se unesc într-o cheie de boltă în formă de rozetă, decorată cu elemente geometrice.

Racordarea între bolți și pereți se face prin intermediul unor grinzi cu fețe oblice, realizate în trepte ca și înfundătura streșinii, sprijinită pe console cioplite sub formă de cap de cal. Tavanul este pictat în culoarea albastră, cu stele din bronz și cu nervuri tip „frânghie”, care dau un farmec aparte lăcașului.

Se păstrează o parte din fondul de carte, icoanele vechi, pictate în ulei pe lemn, de dimensiuni mari, catapeteasma, de asemenea vopsită pe margini în albastru, dar cu conturul în bronz.

Pereții vopsiți în culoarea galbenă, pe care sunt agățate icoane de mici dimensiuni donate de credincioși, crează senzația de spațiu, de deschidere către cele sfinte.
La mutare, după cutremurul din 1942, biserica este înălțată pe o temelie din beton, iar pridvorul a fost închis cu sticlă, prima impresie lăsată fiind chiar cea de casă de țară, dacă faci abstracție de mărimea construcției și de forma specifică de lăcaș de cult. În apropiere, sub coama pădurii, puțin în pantă, este cimitirul din localitate, intrarea pe teritoriul bisericii făcându-se pe o poartă în stil maramuresean, bogat ornamentată.

De altfel, prin arhitectura bisericii, cu o singură turlă, dar cu corpul larg dimensionat, asemănarea cu bisericile din nordul Bucovinei este mare, atipică față de celelalte biserici din județul Vaslui, care au, în general, plan dreptunghiular.

Exteriorul este cel original, din bârne de stejar din pădurile care, odată, acopereau zona înconjurătoare, iar acoperișul din tablă, care a înlocuit șindrila originală, este în cea mai bună stare.

Atestarea documentară a satului Știoborăni este datată în jurul anilor 1400, fiind mai vechi ca Soleștii, atestat în martie 1502.

Biserica de lemn «Sfântul Nicolae» a fostului schit Știuborănii, sat Știoborăni, comuna Solești.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.