Criza contemporană, moment de judecată divină şi personală

1
Masa oameni

Lumea contemporană, în general (cu societatea românească actuală, în forme mult mai numeroase), trece printr-o profundă criză materială, cu efecte multiple în plan economic, social şi spiritual. Un ochi moral fin poate însă constata că la originea acestei crize materiale se află de fapt lipsurile spirituale ale omului modern, un om care trăieşte într-o societate ce s-a îndepărtat tot mai mult de valorile morale, aflându-se în căutarea şi înfruptarea din bunurile materiale, ale bogăţiei lumeşti, ceea ce înseamnă sărăcie spirituală. Tentat până la paroxism de aceste valori efemere, a căutat să şi le adune, să le colecţioneze, considerând că acestea vor acoperi toate nevoile sale umane şi îi vor aduce fericirea atât de mult clamată şi recomandată.

A încercat să îşi schimbe maşina, pentru a fi în ton cu alţii şi astfel să străbată drumuri lungi şi anevoioase, dar s-a îndepărtat de sine, de sufletul său, i-a tăgăduit şi i-a ascuns dorurile, neputinţele şi suferinţele. Şi-a lărgit şi şi-a schimbat spaţiul de locuit şi vieţuit, dar şi-a limitat libertatea interioară, devenind el însuşi rob al acestei lumi, care pare a nu-l mai înţelege şi în care el însuşi începe a deveni un inadaptat. Şi-a umplut casa cu ecrane şi monitoare, cu plasme şi tablouri, cu opere de artă şi cu bani, investind în cele materiale şi uitându-le aproape total pe cele spirituale. Şi toate acestea dintr-o ignoranţă morală a sa şi din dorinţa de a-şi acoperi lipsurile de natură sufletească, afectivă şi duhovnicească, printr-un cult al bogăţiei, până la suprasaturaţie şi inutil, până la opulenţă a celor materiale şi efemere.

Într-o societate hedonistă, mercantilă şi utilitaristă, în care au fost şi încă mai sunt cultivate până la paroxism plăcerile, din nefericire nu cele superioare, spirituale, ci plăcerile grosiere şi iluzorii, trupeşti şi simţuale, omul şi-a făcut din dobândirea acestora o religie, iar din ban un idol, un fals dumnezeu. Rezultatul acestei religii a plăcerii îl constituie aruncarea lui în braţele depresiei, disperării şi morţii sufleteşti şi trupeşti. Izvoarele de informare consemnează cu îngrijorare creşterea alarmantă a numărului cazurilor de depresie şi tentative suicidare, expresie a sentimentului inutilităţii, eşecului şi vidului existenţial, arătând că tristeţea are toate şansele ca în următorii ani să ajungă prima boală pe planetă, depăşind incidenţa bolilor cardiovasculare şi a cancerului, cele care ocupă astăzi primele locuri în lume din punctul de vedere al răspândirii lor.

Robia vieţii

Alcătuit din trup şi suflet, omul ajunge, în viaţă, mai devreme sau mai târziu, în cel mai rău caz în ultimele clipe ale existenţei sale lumeşti, în clipele din pragul morţii, să constate că toate aceste bunuri nu îi acoperă deplin nevoile sale. Ajunge într-un moment de criză, care îl cheamă şi îl îndeamnă la adâncă reflecţie şi judecată. El a fost creat de Părintele său ceresc dihotomic, fiind alcătuit din trup şi suflet. Şi cu cât încearcă să acopere mai mult nevoile unuia dintre acestea, îl neglijează pe celălalt. Plăcerile trupeşti, pe care el le caută cu frenezie, provoacă sufletului lacrimi nevăzute, după cum şi bucuriile sufletului se dobândesc prin aspre nevoinţe. Omul de astăzi ajunge să conştientizeze, pe calea lipsurilor şi necazurilor, a ispitelor şi încercărilor, că lumea materială, în variatele ei posibilităţi, nu reuşeşte să îi împlinească deplin trebuinţele fiinţiale, ontologice, pentru că nu îi pot acoperi deplin nevoile de natură spirituală. Calea realizării acestora o constituie în fapt calea recomandată de Mântuitorul Hristos, calea Evangheliei, calea credinţei. Mântuitorul ne-a dat reţeta fericirii, recomandându-ne să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui – adică virtuţile creştine – şi asigurându-ne că dacă vom face aşa, „celelalte – trecătoare – se vor adăuga” de la sine.

Speriat de scurtimea vieţii sale şi vrând să guste din cât mai multe din posibilităţile oferite de lume, omul a devenit rob al acesteia, în acest mod, pierzând grija faţă de fericirea viitoare şi veşnice. El vrea să câştige viaţa aceasta prezentă, însă ajunge să le piardă şi pe ea, şi pe cea viitoare, din cauza modului păcătos în care înţelege să facă acest lucru. Dacă ar fi preocupat de dobândirea vieţii viitoare fericite, şi-ar ordona-o şi pe aceasta, prezentă, în aşa mod încât le-ar câştiga pe amândouă. Omul a greşit şi greşeşte mai departe, inversând în istorie ierarhia valorilor spirituale cu cele materiale. A căutat să se bucure de lumea prezentă, negândindu-se decât prea puţin sau prea târziu la lumea viitoare şi veşnică.

Criza trebuie înţeleasă ca o şansă spirituală

În limba greacă cuvântul „crisis” înseamnă judecată, acesta este un semn foarte clar că fiecare criză pe care Dumnezeu o îngăduie este o formă de judecată a Sa asupra omenirii, mai înainte de Înfricoşătoarea Judecată, la care nu vom mai putea face nimic în favoarea noastră, ci vom constata atunci efectele veşnice ale faptelor noastre trecute.

Criza actuală poate fi socotită o formă de intervenţie a lui Dumnezeu în lumea pe care a creat-o din iubire, căreia i-a oferit libertatea de a alege şi îi poartă de grijă cu dragoste. În viaţă, Dumnezeu ne lasă să îmbrăţişăm felul de a fi virtuos sau păcătos, bun sau rău, pe care îl dorim. Din aceeaşi iubire plină de iertare faţă de noi, încearcă să intervină din când în când în viaţa noastră: fie atunci când progresăm necontenit pe calea cea bună, pentru a confirma şi a întări eforturile noastre, fie atunci când ne îndepărtăm tot mai mult de El şi de a Sa iubire, pentru a ne atenţiona asupra acestui lucru şi a ne ajuta să îl corijăm, spre a noastră mântuire.

Însă orice criză este şi o formă de judecată personală, un moment de evaluare, un ceas de discernământ. Criza trebuie înţeleasă ca o şansă spirituală, pe care Dumnezeu ne-o oferă, de a sta mai des şi mai mult de vorbă cu noi înşine, de a ne evalua starea nu doar materială, cât mai ales pe cea spirituală şi, în consecinţă, de a încerca să desprindem din această judecată modurile de a ieşi din ea, spre liniştea sufletească şi mântuirea veşnică. Criza actuală este un semn şi un avertisment, un prilej să constatăm că adevăratele valori nu sunt cele materiale, pe care convulsiile economice, sociale sau politice, cutremurul, sau în limbaj biblic „furii, molia sau rugina” le distrug cu multă uşurinţă, ci bogăţia sufletească, comorile spiritului, pe care nici banca, nici creditorii, nici furii, nici molia şi nici rugina nu le pot distruge. Ele sunt singurele care ne însoţesc în lumea spirituală, atunci când reuşim să ne lepădăm de toată grija cea lumească, iar mai presus de toate, ne însoţesc în Împărăţia veşnică, atunci când vom pătrunde în ea şi vom primi răsplată din partea lui Dumnezeu, Cel de la Care vin „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”

Aşadar, orice criză este o formă de judecată divină şi personală, o şansă de a ne întoarce de la cele vremelnice sau pieritoare la cele cu adevărat importante în planul veşniciei noastre, de a ne lepăda din robia materiei şi a ne redobândi libertatea spiritului, de a construi un alt centru de greutate, nu legat de echilibrul efemer al lucrurilor materiale, ci de valorile spirituale, singurele capabile să îl împlinească autentic pe om, să îi aducă liniştea şi bucuria, şi nu doar în lumea aceasta, ci pentru veşnicie. Înţelegând sensul unei crize, le evităm pe altele şi mai adânci, ce i-ar putea urma. Descoperind sensul duhovnicesc al crizei actuale şi modul în care lipsa materială ne poate conduce la bogăţie sufletească, vom evita alte căderi şi alte crize. Nedesluşind sensul ei spiritual, o prelungim pe aceasta prezentă, introducem şi instalăm altele noi şi tot aşa, perpetuându-le.

Căutarea şi redescoperirea sinelui

Calea ieşirii din criză este una singură, cea spirituală, ceea ce Părinţii Bisericii ar numi „filosofia crizei”, adică a descoperi modul în care prin tot mai modeste şi mai puţine materiale le putem descoperi pe cele înalte şi spirituale. Aceasta nu înseamnă că Biserica sau credinţa poate rezolva singură şi deplin crizele omenirii. Ci înseamnă că, dacă toţi cei învestiţi cu puterea de a conduce viaţa noastră ar înţelege acest adevăr, l-ar iubi pe Dumnezeu şi pe noi, supuşii lor, dacă şi-ar reforma moral viaţa, aşezându-o pe principiile Evangheliei iubirii, care nu aparţine unei istorii contingente, ci eonului, veşniciei, am avea speranţa că, dincolo de încercări, renunţări şi suferinţe, ne va aştepta bucuria şi împlinirea. În caz contrar, vom rătăci bezmetic, material şi spiritual, prin întuneric, într-o lume tot mai greu suportabilă, cu tot mai numeroase şi profunde greutăţi, rămânându-ne speranţa că idealul este prea mult pentru noi, oamenii, sau că nu îl putem întâlni decât într-o altă lume, a duhului prin excelenţă.

Mai mult decât oricând, omul trebuie să caute să se redescopere pe sine în ceea ce are mai frumos şi înalt – sufletul său, şi, astfel, să îşi redobândească, dincolo de toate valurile vieţii, liniştea şi armonia interioară sau, cum bine spunea Sfântul Isaac Sirul: „Împacă-te cu tine însuţi şi se vor împăca în tine cerul şi pământul”, ori Sfântul Serafim de Sarov: „Dobândeşte-ţi pacea lăuntrică şi te vor urma popoare”.

Preluare: Ziarul Lumina / Autor: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here