Miracolul polonez

Argument

Salariul minim în Polonia e 1.600 de zloţi, peste 1.900 de lei, cam cât e la noi salariul mediu pe economie. Salariul mediu e 3.800 de zloţi în Polonia, adică 4.500 de lei, în vreme ce preţurile sunt aproape egale cu cele din România: marile lanţuri internaţionale de magazine, ca H&M, bunăoară, afişează acelaşi preţ în zloţi şi în lei. Practic, într-o ţară din fostul bloc comunist, oamenii ajung să aibă, în numai 20 de ani, o putere de cumpărare de două ori mai mai mare decât la noi! Dar asta nu e tot: Polonia e campioană în atragerea de fonduri europene: a cheltuit deja toţi banii alocaţi de UE în bugetul 2008-2013, în vreme ce România abia dacă a atras 15%. Pe noul buget european, Polonia va primi 2.800 de euro per locuitor, în vreme ce România doar 2.100! Un drum cu trenul de la Varşovia la Cracovia, lung de 300 de kilometri, se face în 3 ore, în vreme ce, în România, de la Bucureşti la Cluj-Napoca faci cei 500 de kilometri în aproape 10 ore. Am vrut să vedem cu ochii noştri de ce şi cum de la ei se poate, iar la noi nu. Ne-am întâlnit, timp de o săptămână, cu miniştri şi înalţi oficiali polonezi, cu profesori, analişti şi jurnalişti de prestigiu, unii dintre ei experţi şi în problematica României, am luat, deopotrivă, pulsul marilor oraşe şi al sătucurilor de munte, pentru a vă putea prezenta, pe larg, secretele „Miracolului polonez”. Prima parte a unei campanii de anvergură, în care «Formula AS» şi-a propus să treacă prin cele mai importante ţări foste socialiste, pentru ca să înţelegem mai bine cum stau ei şi, în definitiv, cum stăm noi.

Culorile ruinei

Un stâlp de fier, înalt cât o cruce-n cimitir, doar atât mai rămăsese în picioare, în 1947, din Columna lui Sigismund al III-lea. Grandiosul monument închinat de Varşovia marelui rege polonez dominase oraşul de pe malul Vistulei, de la înălţimea celor aproape 25 de metri ai săi, vreme de trei secole. O columnă demnă de împăraţii Romei: marmură albă, aleasă, ţintuită cu decoraţiuni metalice, peste care trona statuia lui Sigismund, din bronz placat cu aurul cel mai strălucitor. Locul pe care o ridicaseră meşterii italieni (la 1644!) fusese aşa ales, încât statuia era vizibilă din orice loc al oraşului te-ai fi aflat. Cu mâna stângă, regele sprijinea o cruce grea, semn al credinţei poporului său, iar cu dreapta ridica ameninţător o sabie, simbol al luptei împotriva diavolului. 300 de ani şi-a dus crucea Sigismund, alături de urmaşii săi, 300 de ani şi-a vânturat sabia tăioasă în lupta cu răul. Până când, în august ’44, în primele zile ale Revoltei rezistenţei poloneze din Varşovia, Coloana lui Sigismund avea să fie răpusă de tirurile infernale ale avioanelor naziste din Luftwaffe.

Doar stâlpul de fier înfipt în fundaţia monumentului mai amintea, la trei ani după război, de faimoasa columnă. Un stâlp de fier într-un morman de cărămizi, iar, de jur-împrejur, ruinele vechilor palate din centrul oraşului regal, cu zidurile crenelate de muşcăturile mortale ale obuzelor. Imaginea aceasta a ruinelor ce înconjoară ciotul vechii columne a lui Sigismund este una dintre cele mai scumpe icoane ale luptei de peste un mileniu a Poloniei pentru independenţă şi mărire. O fotografie color, realizată în 1947 de Henry Cobb, pe atunci un tânăr student american pasionat de arhitectură, aflat în Europa, într-o călătorie de studiu. Descoperită întâmplător acum doi ani, imaginea, alături de alte instantanee la fel de dramatice, e parte integrantă a unei expoziţii în aer liber, pe care nu ai cum să o ocoleşti, în drum spre sau dinspre Centrul Vechi al Varşoviei. „Culorile ruinei” e o expoziţie cu adevărat impresionantă: un oraş făcut una cu pământul, bombardat până nu a mai rămas piatră pe piatră, cărămidă pe cărămidă. Abia ici-colo, arcadele unei biserici gotice sau structura de rezistenţă a vreunui fost hotel de lux din interbelic, statueta umilă a câte unui sfânt, ascunsă între pomi, rup monotonia dezolantă a deşertului de moloz. Şi, apoi, mai sunt şi chipurile oamenilor. Nu ruinele, ci chipurile oamenilor l-au impresionat cel mai mult pe tânărul student Cobb: chipurile oamenilor, amestecul acela de durere şi demnitate, de îndârjire şi de forţă, pe care nu-l poate pune în cuvinte după 60 de ani, dar pe care camera foto l-a surprins atunci, în ’47, şi l-a învăluit în magie şi culoare.

Ajuns în America, tânărul Henry Cobb a pus fotografiile într-un colţ al casei şi a uitat de ele. Nu ştia că are pe mână un tezaur. A aflat asta abia după ce, printr-o stranie conspiraţie a sorţii, cineva le-a găsit şi le-a pus pe Internet, fără să-l întrebe măcar. Când au văzut fotografiile, polonezii au rămas înmărmuriţi. Era acolo, în culorile ruinei surprinse de tânărul Cobb, toată povestea suferinţei, a rezistenţei şi a ambiţiei lor. Şi-au recunoscut chipurile în durerea şi încrâncenarea din fotografiile vechi ale lui Cobb! L-au chemat în Polonia pe bătrânul arhitect american şi l-au tratat ca pe un erou naţional. I-au organizat expoziţii, i-au dedicat articole, cărţi şi albume. Au făcut cozi întregi pentru un autograf pe „Culorile ruinei”. Polonezii nu uită: „Culorile ruinei” sunt parte din viaţa lor, parte din dramatica lor istorie…

Istoria reclădită de la zero

Un sfert din Varşovia, toate comorile oraşului, unele vechi, de la 1200, au fost puse la pământ, în numai două luni, de trupele naziste. După recâştigarea oraşului, forţele lui Hitler au dărâmat, deliberat, clădire cu clădire, încă mai bine de o treime din oraş. Planul era diabolic: să distrugă orice urmă, orice amintire, orice mărturie a istoriei şi a culturii veşnic nesupusei Polonii. Varşovia dăduse, încă din secolul al XVIII-lea, prima Constituţie democratică din Europa, era un model de toleranţă şi echilibru, avea unul dintre cele mai avangardiste modele politice ale vremii, iar toată această simbolistică a libertăţii, ca şi amintirea puternicului regat de odinioară, trebuia rase pentru totdeauna de pe faţa pământului.

În 1945, la finalul războiului, 85% din oraş era complet distrus. Dar oamenii din fotografiile studentului Cobb nu s-au dat bătuţi. Voluntari din întreaga Polonie au venit în ajutorul varşovienilor. Au dat jos scheletele înspăimântătoare ale vechiului oraş şi s-au pus pe reconstruit. Şi nu oricum! Ci cu o ambiţie teribilă, şi-au pus în cap să refacă oraşul exact aşa cum fusese înainte de invazia germană: stradă cu stradă, biserică cu biserică, statuie cu statuie, clădire cu clădire. „Totul s-a făcut din munca şi din banii polonezilor, pentru că guvernul comunist nu a acceptat ajutorul Planului Marshall”, îmi spune analistul polonez Adam Burakowski, de la Radio Polskie, autor, printre altele, al unei cărţi despre dictatura lui Nicolae Ceauşescu, la editura Polirom. Ce a ieşit din acest efort ireal, întins pe mai bine de cinci ani, al poporului polonez, e o bijuterie de oraş. „Modelul polonez”, lecţia sublimă a reconstrucţiei Varşoviei, se predă şi azi în marile facultăţi de arhitectură şi de urbanism din lume.

Cei 60 de ani scurşi de la reconstrucţie au îmbogăţit cu efect de patină efortul oamenilor. Capodoperă a barocului, castelul regal în care s-a instalat Sigismund al III-lea după ce a mutat capitala la Varşovia, pare că stă acolo, nemişcat, din secolul al XIV-lea, Catedrala „Sfântul Ioan” pare dăltuită în piatră, chiar de maeştrii goticului de secol XV, vilele înalte, cu alură bruxelleză, din Piaţa Veche, respiră, toate, aerul fin al aristocraţiei de la 1800 şi ceva. Bulevardele largi, aerisite, cu piatră cubică, vibrează şi acum, ca odinioară, sub roţile caleştilor. Nu există detaliu cunoscut care să le fi scăpat constructorilor! Aceleaşi materiale, aceeaşi anvergură, aceleaşi înflorituri stilistice, de la îngerii care sprijină arcadele până la cele mai neînsemnate dantelării metalice la porţi sau la geamuri. Faimoasa „Universitas Varsoviensis”, bisericile, palatele, şcolile, statuile, toate sunt azi la fel cum fuseseră în anii ’30, înaintea Războiului. Iar în locul ciotului de fier din fotografia-simbol a lui Henry Cobb se înalţă acum, peste tot şi toate – o vezi din depărtare! – Columna lui Sigismund, impetuoasă şi sclipitoare. Regele îşi duce crucea, la fel ca acum mai bine de 300 de ani, în vreme ce, cu sabia scoasă din teacă, pândeşte răul, gata să-l reteze din scurt.

O cruce în noapte

La orele înserării, sub iarna care, la mijloc de martie, e mai aprigă ca oricând, Oraşul Vechi arată ca un decor de Crăciun: lipsesc doar beculeţele. Puţini oameni pe străzi, lumea din Varşovia s-a săturat până peste cap de cele 6 luni de frig crâncen. „Mi-e dor de zilele toride ale Bucureştiului”, e mesajul cu care mă întâmpină zâmbitor, pe treptele Bibliotecii Vechi din cadrul Universităţii, Bartlomiej Zdaniuk, reputat profesor şi politolog polonez, bun cunoscător al României şi al limbii române. Dar, în ciuda iernii cumplite din Varşovia, noapte de noapte, pe orice vreme, de 3 ani de zile, zeci de oameni se strâng, pâlcuri-pâlcuri, în faţa Palatului Prezidenţial de pe bulevardul Krakowskie Przedmiescie, pentru a se ruga pentru sufletele liderilor pierduţi în accidentul aviatic de la Smolensk, din 2010. Atunci, în blestemata zi de 10 aprilie, aeronava în care se aflau preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, soţia sa, importanţi membri ai Guvernului şi ai camerelor Parlamentului, comandanţi ai Forţelor Armate, precum şi alţi demnitari polonezi de prim rang, s-a prăbuşit în Rusia, în apropiere de Katyn, un alt loc cu amintiri infernale pentru poporul polonez. Puternica delegaţie urma să participe la comemorarea a 70 de ani de la masacrul de la Katyn, locul unde peste 20.000 de ofiţeri, veritabilă elită a Poloniei, au fost executaţi de forţele serviciilor secrete sovietice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Dramă după dramă, aşa s-a scris istoria Poloniei, în ultimele secole. Iar accidentul din 2010 nu e decât cea mai dureroasă şi mai recentă ilustrare a acestui fapt. Acum 3 ani, Polonia şi-a pierdut, din nou, unii dintre cei mai vrednici oameni ai săi. Iar polonezii nu uită. Seară de seară, oamenii vin în faţa intrării Palatului Prezidenţial. Îşi cară singuri crucea, o cruce înaltă şi frustă, precum cea a regelui Sigismund. O înalţă între cei doi lei uriaşi care păzesc poarta de la intrarea în Palat, coboară în bernă steagul papal şi pe cel naţional, apoi încep, şoptit, plâns, rugile către Cel de Sus. O dată pe lună, în ziua de 10, sute de conaţionali li se alătură, într-o demonstraţie de amploare, pentru cinstirea victimelor de la Katyn şi a vrednicilor lor urmaşi căzuţi la Smolensk în 2010… E frig de crapă pietrele, ninge infernal, turiştii dârdâie între două bliţuri şi două cafenele, în vreme ce pe Krakowskie Przedmiescie se cântă tânguit, până în miez de noapte, când oamenii îşi iau crucea şi pleacă, agale, spre casele lor. Au privirile acelea din fotografiile tânărului Henry Cobb…

Miracolul rezistenţei: tradiţie, patriotism, credinţă

De unde au atâta putere polonezii? De unde îşi trag curajul şi încrederea de a o lua de la capăt, după atâtea şi atâtea grele încercări, de unde mai găsesc ambiţia de a se reafirma ca una dintre marile forţe ale Europei unite? Polonezii au un stat al lor încă de la 966. Au fost o forţă veritabilă în această parte de Europă, vreme de sute de ani, până când, în secolul al XVIII-lea, au fost ocupaţi şi dezmembraţi de Prusia, Austria şi Rusia. Această cumplită lovitură a istoriei nu a făcut decât să-i întărească şi mai mult în puterea şi în credinţa lor. Până la sfârşitul Primului Război Mondial, când şi-au recâştigat independenţa, polonezii au ţinut-o din insurecţie în insurecţie, nu s-au dat o clipă bătuţi. Cu fiecare luptă, cu fiecare insurecţie, spiritul polonez, sentimentul de naţiune, a ieşit mai întărit.

Când vorbesc despre elitele Poloniei, atât profesorul Bartlomiej Zdaniuk, cât şi analistul Adam Burakowski ajung, din două vorbe, la marii lideri religioşi de care a avut parte ţara lor – cardinalul Stefan Vyszynski, primatul Poloniei până în 1981, cardinalul Karol Wojtyla, devenit Papa Ioan Paul al II-lea, dar şi preoţi obişnuiţi, ca Jerzy Popieluszko, confesorul conducătorilor puternicului sindicat Solidaritatea, beatificat de Papa Benedict al XVI-lea, după ce a fost ucis de serviciile secrete comuniste în 1984. Biserica Catolică a jucat mereu un rol-cheie în societatea poloneză. A fost, în cele mai grele momente, adevărata forţă de opoziţie, mai cu seamă în timpul obsedantelor decenii ale comunismului. Exemplul lipsei de obedienţă a preoţilor faţă de puterea comunistă nu avea cum să nu magnetizeze poporul. Strâns uniţi în jurul Bisericii, polonezii au reuşit să se opună cu succes repetatelor încercări de colectivizare a muncii agricole. E doar un detaliu al forţei de rezistenţă a polonezilor, dar un detaliu care are şi azi efecte extraordinare, în felul în care gândeşte şi acţionează Polonia rurală. După cum, la fel, tradiţia forţei de opoziţie a Bisericii e valabilă şi azi, în plină democraţie: o viguroasă forţă conservatoare, grupată în jurul unor valori ce nu pot fi negociate şi care a mers până la mişcări extrem de tranşante împotriva aderării Poloniei la Uniunea Europeană! Aderenţa polonezilor la Biserică se vede la tot pasul. O putem deduce fie şi numai luând în considerare faptul că săptămânalul „Gosc Niedzielny” („Oaspetele de duminică”), un influent ziar religios, are un tiraj de 140.000 de exemplare!

În Duminica Floriilor catolice, „Nedelia Palmova”, cum îi spun polonezii, satele şi oraşele se umplu de febra culorii. Toată lumea se pregăteşte să-l primească pe Iisus în cetatea sufletului său. Nu au frunze de palmier, dar împletesc din flori uscate, viu colorate, superbe buchete, „palme”, pe care le poartă cu mândrie în drum spre biserică, unde merg să le sfinţească. La Cracovia, în cel mai cosmopolit oraş al Poloniei, bisericile sunt pline, de Florii. Ceremoniile religioase se oficiază succesiv, din două în două ore, pentru ca mulţimea imensă care aşteaptă afară să ajungă să-şi sfinţească „palmele” colorate. Sunt foarte mulţi tineri în biserici, cupluri frumoase, pregătindu-se să primească, după numai o săptămână, vestea cea mare a Învierii Domnului. Sunt foarte bine îmbrăcaţi, deloc opulenţi, afişează o distincţie cu adevărat nobilă, sunt mereu atenţi cu cei din jur, mereu dispuşi să te asculte şi să te îndrume şi trădează sobrietatea senină a oamenilor care ştiu ce vor de la viaţă. O altă definiţie a „modelului polonez”.

Oamenii şi cifrele din spatele unui miracol

La fel ca în ’47, când studentul Henry Cobb fotografia „Culorile ruinei”, şi acum, în 2013, tot oamenii sunt cei care spun cel mai bine povestea „miracolului polonez”. În trei zile, la Varşovia, nu vei vedea un om, nici măcar un om, care să treacă strada când e roşu la semafor! În magazine, rândul e sfânt. „Cine e ultimul?”, e prima întrebare a celor care tocmai intră în mini-market. Polonezii au un cult al legii şi al procedurii: au ţinut să-mi precizeze asta absolut toţi interlocutorii mei din Varşovia şi Cracovia. „Înainte să se apuce de un lucru, polonezul întreabă care a procedura, care sunt paşii de făcut. Apoi, ia punct cu punct şi nu se lasă până nu duce treaba la bun sfârşit”. Astfel croiţi, polonezii s-au potrivit cum nu se poate mai bine pe modelul birocratic riguros, sever, promovat de Bruxelles. Polonia a îndeplinit criteriile de aderare la Uniunea Europeană încă din 2004, cu 3 ani înaintea României, iar de atunci s-a remarcat pe scena europeană ca o voce distinctă, mereu atentă la interesele sale, dar, încă mai mult, ca o campioană a eficienţei în atragerea de fonduri UE. A obţinut pentru intervalul 2008-2013 suma-record de 68 de miliarde de euro, pe care i-a cheltuit deja, până la finele lui 2012, în condiţiile în care România abia a depăşit pragul de absorbţie de 10%!

Elzbieta Bienkowska, ministrul polonez al Dezvoltării Regionale, cea care coordonează întregul sistem de atragere şi de management al fondurilor europene, a devenit, în nici 5 ani, una dintre marile vedete ale scenei publice europene. Un tehnocrat în cel mai pur sens la cuvântului, o femeie fără ambiţii politice, care a aflat despre numirea sa ca ministru de la taximetristul care o ducea la o întânire solicitată de viitorul premier al Poloniei, Elzbieta Bienkowska a ţinut în anii din urmă prima pagină a tuturor marilor gazete de analiză politică şi economică ale Europei. Sub privirile uimite ale mai-marilor lumii, „Miracolul polonez” căpăta, prin Elzbieta Bienkowska, un sens nou. Înţelegerea acestui miracol a fost, din start, una dintre direcţiile principale ale vizitei „Formulei AS” în Polonia, iar întâlnirile cu înalţi oficiali din Ministerul Dezvoltării au fost programate cu prioritate. Prinsă cu agenda sa europeană, Elzbieta Bienkowska ne-a îndrumat spre unul dintre oamenii ei de bază, subsecretarul de stat, Marcin Kubiak. Ne-a pus la dispoziţie toate secretele succesului Poloniei în domeniul fondurilor europene, alături de recomandările ministerului pe care îl conduce pentru îmbunătăţirea atragerii de bani europeni pentru o ţară ca România, care are mari probleme în acest domeniu. La data şi ora stabilite, Marcin Kubiak mă aştepta deja cu mapa pregătită. Un interviu „la cheie”, în cel mai pur stil impus de modul de lucru al Elzbietei Bienkowska. „Aveţi în mapă toate răspunsurile, toate cifrele, toate concluziile. Vă invit să avem o discuţie relaxată şi agreabilă”, m-a întâmpinat oficialul polonez, un tânăr cu un CV impresionant, fost ambasador al ţării sale în Africa de Sud. Cifrele din mapa pregătită de staff-ul Elzbietei Bienkowska sunt pur şi simplu impresionante: aproape 300.000 de locuri de muncă create din bani europeni, peste 10.000 de kilometri de drumuri noi, 1.900 de tramvaie şi autobuze, 3.600 de grădiniţe, peste 2.000 de laboratoare şi de institute de cercetare înfiinţate sau modernizate, 2.800 de proiecte realizate de către universităţile din Polonia!

În plină criză europeană, Polonia a înţeles că banii de la UE pot fi adevăratul motor de dezvoltare economică. În loc să se împrumute scump de la FMI, Polonia a preferat să ia bani gratis, să parieze pe cartea fondurilor, majoritatea nerambursabile, de la UE. Aşa a ajuns Polonia singura ţară din UE care nu a cunoscut recesiunea economică şi singura ţară care nu a dat jos la alegeri alianţa aflată la guvernare.

„Polonia, un model? Nu ştim ce să zicem…”, îţi vor răspunde, unii elegant, alţii chiar sincer, toţi cei pe care îi întrebi la Varşovia sau Cracovia. Sunt veşnic nemulţumiţi, veşnic neîmpăcaţi cu starea de fapt, cu mersul lucrurilor, veşnic în căutarea unei alternative, a unei soluţii mai bune, a unei căi de a merge mai departe. Nu au cunoscut recesiunea, nu au avut salariile sau pensiile tăiate, au dublul salariului minim pe economie şi dublul salariului mediu faţă de România, dar vor mai mult, continuând să fie critici cu clasa politică şi cu cei de la guvernare, critici cu Uniunea Europeană. Sub nicio formă nu le place să se culce pe o ureche, să se îmbete cu o victorie sau cu o reuşită. Măcar pentru atât şi tot merită să ţinem seama de „Modelul polonez”!

Loading...
loading...

7 COMENTARII

  1. Mda! Polonia e dată drept exemplu, iar românii sunt ultimele găini din gostatul european care umblă cu capul spart și n-au știut să atragă fondurile Bruxelles-ului! Un vechi și înțelept proverb spune: ”înainte să lovești un câine, uită-te cine-l duce de lesă”!!! Polonezii au fost un exemplu tipic în istorie de-a se face frate cu dracul până treceau puntea și rămâneau constanți în atitudine și după. Datoriile mai vechi ale fraților anglicani și coloniile lor ”independente” au condus la ”miracolul” polonez. Acestea, pe lângă alte fapte și statistici mai mult sau mai puțin obscure. În prezent, pe de-o parte se pretind strașnici apărători ai drepturilor europene și ai alianței NATO, pe de altă parte vor să fie independenți, prosperi, neatârnați, etc,etc. Autonomia asta a lor ține al naibii de mult de papistașul șef de la Vatican și de Germania. Pe scurt, au proptele puternice! Au ceva mai multă verticalitate decât românii, așa este, dar tocmai ce-am explicat motivele!
    Și mai dau un exemplu pe scurt, din lipsă de timp: Mateusz Morawiecki, (rog să-mi fie scuzată scrierea, probabil, incorectă a numelui) fost prim ministru al țării, este un individ care aparține marii finanțe mondiale, în relație cu centrele oculte de putere. Adică Santander Group, care de prin 2000 încoace s-a aflat într-o campanie masivă de achiziții pe întreg mapamondul. Oare fără permisiunile anumitor cercuri poți cumpăra tot ce-ți trece prin cap??? Șeful filialei poloneze Santander Bank Polska ajunge, sub tovarășul premier mai sus menționat, vicepremier pe probleme economice. Și iată cât de tari sunt polonezii, cât de împotriva UE se poziționează ei, cât de patrioți și de apărători ai independenței supreme sunt!!! Cât sunt ei de anti-corupți!!!
    Regret că nu-mi permite timpul să dezvolt și poziția lor în WWII! Dar las linkul: _ro/file-de-istorie/-/asset_publisher/SWwllH44FfLi/content/08-10-2018-dictatul-de-la-munchen-complicitatea-poloniei-si-pozitia-bucurestiului?inheritRedirect=false
    Nu doresc să fiu înțeleasă greșit, n-am concepții șovine, dar am întotdeauna reacție la incorectitudine și dubla măsura.

  2. „…Biserica Catolică a jucat mereu un rol-cheie în societatea poloneză…”___—-___ nu ar fi deloc corect sa nu admitem acest adevar, asa cum am zis de multe ori , catolicismul( cu toate nenorocirile lor) au avut si o fateta pozitiva, inca una f. mare, practic catolicismul este creatorul lumii vestice si -in extensie- chiar al intregii lumi, raportat le partea tehnologica, marile descoperiri, inventii, etc. apartin vestului si catolicismului, chiar daca unele persoane s-au dezis de religie, totusi instructia lor de baza a fost facuta la scolile catolice(***)…Si prin aceasta prisma- alturi de biserica , un alt element este educatia, care-in acest caz- converge tot spre biserica catolica, Polonia are (inca f. activa)una dintre cele mai vechi universitati din lume(Cracovia-1364) unde s-au instruit multe personalitati( inclusiv Nicolaus Copernicus)…Si pe aceste motive, am zis de multe ori ca , daca romanii simt neaparat ca trebuie sa se inchine la ceva, ar face mai bine sa se treaca la catolicism, astia macar stiu sa faca bani si pentru ei si pentru populatie, plus ca mai toata arta vestica de varf, este opera si munca lor, adica stiu sa creeze si utilul si frumosul…Mai mult, raman la idea ca -undeva in timp- un Papa, va declara ca de fapt D-zeu NU exista , iar masele vor aproba idea si miscarea sociala care va urma…Au trecut 11 ani de cand am formulat aceasta idee, intr-un articol („Biserica Catolica si Extraterestrii”), inca nu s-a intamplat, insa nu exista alta cale, chiar daca vor mai trece ani…(*** ar fi si inutil, dar mai ales deplorabil, sa faca o paralela intre catolicism si ortodocsism, in special cel romanesc…)

  3. Dezvoltarea Occidentului se datoarează mai mult protestantismului decât catolicismului propriu-zis. O spune unul ca Max Weber. Dar ce nu spune nimeni este că se mai datoarează într-o bună măsură jafului pe care l-au practicat în restul lumii.

  4. Max Weber, unul dintre sociologii(filozof, etc.) pe care nu poti sa-l contrazici, insa , sa nu uitam, protestantii sunt -la origine- catolici, dintre care s-au extras singuri si au facut unele modificari in „noua” lor teologie, dar care -probabil- la un anumit ton al alamurilor, s-ar strange din nou sub ordinea papala…Mai mult, multi protestanti au fugit din Europa-in „noile teritorii”, USA- chiar datorita prigoanei catolice, insa acestia i-au ajuns din urma, chiar si numeric, catolicii au trecut de 71 milioane(!!!) si -diferenta- ei sunt monolit, protestantii sunt ceva mai multi, dar segregati in multe biserici…Iar la nivel de conjunctura cu politica, catolicii sunt cei care tin anuala congregatie cu capii politicii americane, iar presedintii a mai toate statele crestine, se inghesuie sa-l viziteze pe Papa…Si -in continuare- si crestinismul(deci si catolicismul) si islamismul sunt doar doua subproduse ale iudaismului, deasemeni savarsite mai mult prin autoextractie, si -realitatea este consemnata istoric- catolicismul a reprezentat sute de ani terorismul european cat si mondial, islamul pastreaza acelasi model, dar la distanta-in timp- cuvenita, asa cum si aparitia sa a fost defazata cu ceva sase sute ani… Cat despre „jaf”, nu este nici-un secret, numai ca asa s-a construit intreaga lume, prin emigrari si impunerea celui mai puternic, deobicei a nou-venitilor, care tocmai pentru asta si plecau ” de acasa”, fie din disperare (Si- in consecinta- aveau o determinare totala) , fie pentru ca stadiul lor de dezvoltare(in special statusul razboinic, arme, strategii, etc.) era mai superior si-din nou- aveau confidenta ca vor invinge…Situatia -pe natii, triburi, etc.- este f. bine reprezentata chiar la zi si la nivel de grup(ideologic si/sau de alte interese), de clan, de familie si chiar la nivel individual, cu cosmetizarile inerente aduse de evolutie, insa radacina se regaseste tot in animalism,anume dorinta de stocare(de hrana, alte bunuri-pt. om) si de dominare a semenilor si altor specii, perfect atinsa de om, mai mult, omenirea este in cautarea de noi corpuri ceresti unde poate sa existe biosfera (poate chiar cu fiinte inteligente), tocmai pentru a ne impune noi si a jefui resursele lor, lucru care se poate intampla si invers, adica extraterestrii sa ne gaseasca pe noi pentru aceleasi lucruri, daca nu cumva chiar ca intr-un serial din „Twilight Zone”, in care extraterestrii (veniti pe pamant) ofereau excursii pe planeta lor, doar pentru a-i ingrasa pe oameni si a-i manca…

  5. Iudaismul, ca și creștinismul nu sunt religii, cum sunt înțelese, în genere, ci sunt coduri, ele conțin mesaje criptate care trebuiesc transmise din generație în generație de către purtători inconștienți. Scopul scuză mijloacele și este unul nobil: salvgardarea umanității. Rămâne de văzut dacă se va întâmpla. Asta se crede aici 🙂 Dar sunt multe de spus. Bineînțeles, religiile conțin adevăruri fundamentale: nu există moarte, sufletul ca entitate imaterială, etc…, care nu puteau fi primite de oameni altfel decât prin alegorii, la nivelul de reprezentare a lucrurilor pe care îl aveau atunci.

  6. toate religiile -ajunse la faza de transmitere neorala, deci prin graphic: scris si arta desenului,picturii, sculpturii,etc.- adica SCRISE, sunt scrise de indivizi f. inteligenti si -automat- poarta in ele anumite coduri, uneori interpretate in multiple forme, dar ma indoiesc ca scopul lor este cel de salvare a umanitatii, scopul lor a fost si este f. egoistic, chiar daca unele s-au detasat prin anumite filozofii mai aparte(budism, Hinduism), iar la zi (si destul de tanara) religia Baha’i Faith, o religie a pacii si unificarii mondiale ( deci a globalizarii?) ca premisa a prosperitatii universale, o religie cu nici 200 ani vechime, aparuta in Iram dar niciodata admisa acolo(dimpotriva), si care si-a gasit adapost IN IZRAEL( acolo au cartierul general) , cu cateva milioane (6-7) de adepti, in mai toata lumea. Iar faptul ca Izraelul este pilotul si pilonul lor, dovedeste ca iudaismul este o religie a tolerantei, iar Dumnezeul lor le-a raspaltit cu generozitate credinta lor, practic Izraelul este cea mai buna tara( si economic) din regiune si-in acelasitimp- partas la conducerea lumii…Concret, natia izraielita a reconstruit Chivotul Legamantului la o alta scara, asa cum spuneam intr-un articol mai vechi, Chivotul Legamantului(unde erau purtate Tablele cu Cele Zece porunci si Toiagul lui Moise) era o cutie, o lada care putea fi purtata de 4-6 persoane, iar aceasta avea extrem de importanta functie si capacitate de a produce hrana , pentru ei, prigonitii si cautatorii prin desert….Acest Chivot nu ere altceva decat o mica(micro) centrala atomoelectrica( direct termo electrica, cu semiconductori), extrem de sofisticata(mai ales datorita miniaturizarii), dublata de o fabrica de „hrana”, care procesa -DIRECT DIN ELEMENTELE NATIVE DIN AER- aminoacizi si apoi forme mai concrete de hrana…Iar acest lucru se urmareste cam in toata lumea, producerea de carne „crescuta” dar mai ales -complet- sintetica, iar -specific- in desertul izraelian, ei au dezvoltat sere f. productive , care nu au nevoie de irigatie, recuperand (si folosind apa din ), umiditatea atmosferica, desi acolo UR este permanent sub 30%…Iar aceasta , tocmai pentru ca „Dumnezeul lui Abraham” (al izraelului), este de fapt o entitate extraterestra( mult mi avansata ca pamantenii), care monitoriza (chiar daca doar periodic sau doar accidental), omenirea si care a observant la tribul(clanul) lui Abraham ca acestia aveau anumite ‘randuieli” care faceau sens si le faceau existenta mai usoara si atunci au hotarat ca acestia sa fie Poporul Ales, motiv pentru care le-au dau sugestii si indicatii, in mai toate domeniile, de unde „Izrael a ajuns cap si nu coada”…PS -in comentariul de mai sus, vorbeam de o autoextractie, in realitate islamul nu s-a format asa ci -dimpotriva- prin rejectie, Profetul lor a dorit alipirea casei sale la regulile iudeilor, si fiind refuzat, el si acolitii au format o legiune a violentei , initial impotriva iudeilor, dar nu s-au retinut nici de a ataca si talhari si pe proprii conationali, iar in timp, a rezultat islamul…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here