Revolta ţăranilor din Vrancea împotriva colectivizării, 23/24 iulie 1950

7
Cadru din filmul «Portretul luptătorului la tinerețe»

Ţăranii din Vrancea cărora le fuseseră confiscate pământurile şi pădurile s-au răsculat împotriva autorităţilor comuniste.

În noaptea de 23/24 iulie 1950 a fost declanşată revolta în satul Bârseşti (unde s-a tras clopotul de la biserica satului, au fost arestaţi miliţienii, activiştii PMR şi UTM, au fost ocupate sediile consiliului popular, miliţiei şi poştei). Dar şi în alte localităţi au existat grupuri de ţărani revoltaţi. Autorităţile au intervenit rapid, cu o extremă duritate.

Mai mulţi ţărani au fost executaţi pe loc (Ilie şi Toader Posmagiu, tată şi fiu, din Bârseşti, Radu Hurjui din Nereju), iar în perioada imediat următoare au fost arestate sute de persoane.

Ţăranii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare.  308 persoane au fost judecate în 18 loturi de către Tribunalele Militare Galaţi şi Stalin [Braşov], între iunie şi noiembrie 1951, fiind pronunţate şi multe condamnări la moarte.

În 1951 a fost executat Gheorghiţă Bălan (condamnat la moarte prin sentinţa nr. 694/25 iunie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi). La 30 ianuarie 1952 au fost executaţi în penitenciarul Galaţi Constantin Manoliu (tată), Victor Manoliu (fiu), Vasile V. Cojocaru (toţi condamnaţi la moarte prin sentinţa nr. 725/18 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi). La 17 august 1952 a fost executat în penitenciarul Galaţi Ion Strâmbei (condamnat la moarte prin sentinţa nr. 935/15 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi).

Este unul din numeroasele exemple care demonstrează adevăratele sentimente ale românilor față de comunism, unul din cele mai eroice momente ale românilor de după 1945, trecut însă în uitare, cu complicitatea instituțiilor care ar trebui să se ocupe cu salvarea și promovarea memoriei recente.

Acum 69 de ani, în Munții Vrancei, avea loc cea mai importantă răscoală împotriva colectivizării din România. Ultimul supraviețuitor al evenimentelor, Mihai Timaru, povestește în cartea sa, «Memorial din Cotul Carpaților», o frântură din ceea ce s-a întâmplat în acele zile.

Atunci, 35 de sate și comune din Vrancea, „de la cascada Putnei și până pe malul Siretului” au ridicat armele împotriva regimului comunist.

Revolta a fost condusă de frații Paragină, Ion, Cristea și Costică, dar și frații Ionel și Octavian Voinea.

Grupul de rezistență „Paragină” era format din 35 de persoane, majoritatea fiind preoți, învățători sau țărani din satele Vrancei. Ion Paragină, liderul grupului, era absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București. Aceștia dormeau în bordeie săpate în pământ, folosite pentru a scăpa de urma Securității. 

Mihai Timaru

Mihai Tinariu, participant activ la evenimente, era fost ofițer în Armata Regală, decorat pentru fapte de vitejie de însuși Mareșalul Ion Antonescu.

„Ion mă ruga să-i fiu ajutorul lui în calitatea mea de fost ofițer și să mă ocup de armamentul ce-l aveam în dotare și să-i învăț pe tinerii din grupă cum să folosească și să mânuiască armamentul. Armamentul pe care-l aveam în dotare: un pistol de mână, grenadă și pistol mitralieră”, spunea el. 

Un personaj foarte important care s-a alăturat grupului a fost părintele Filimon Tudosie, părintele stareț de la Mânăstirea Brazi. Acesta a fost duhovnicul întregului grup. De altfel, așa cum spune și Mihai Timaru, oamenii erau uniți de „un singur ideal: lupta împotriva fiarei roșii de la Răsărit și pentru a-l apăra pe Hristos și ființa neamului românesc”.

Declanșarea răscoalei a fost cauzată de faptul că sătenii auziseră că autoritățile comuniste doreau să pună mâna pe «Hrisoavele lui Ștefan cel Mare», prin care domnitorul lăsa munții și cămpiile din Țara Vrancei moștenire către feciorii vrânceni.

Trupe impresionante de securiști și militari au fost trimise pentru a-i prinde pe membrii grupului. Astfel, Ion paragină, Mihai Timaru au fost încercuiți și arestați. Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan și colonelul Strâmbei vor declanșa răscoala celor peste 30 de sate din Vrancea, iunie 1950.

Vrâncenii au pus mâna pe coase, topoare și furci și s-au năpustit asupra Securității, dând foc sediilor și forțelor de miliție și securitate. Răsculații aveau armament și muniție trimise de elevii liceului «Unirea» din Focșani, „armamentul și muniția fiind trimise cu căruța”, spunea Mihai Timaru.

„În această încleștare pe viață si pe moarte vor cădea mulți vrânceni, va muri eroic în luptă Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan va fi prins, condamnat la moarte și executat, dar jertfele lor vor fi mereu vii în sufletele noastre și ale generațiilor viitoare. Au murit familii întregi, au luat calea închisorilor sute de vrânceni, dar cea mai mare jertfă a dat-o familia lui Anton Paragină. Răscoala a cuprins cel mai mare număr de participanți și a rămas în istorie ca cea mai mare revoltă anticomunistă din România ( peste 15.000 de oameni)”, a rememorat Mihai Timaru.

Forțele de represiune erau conduse de un anume General-Maior Nicolae Ceaușescu.

„În mașina în care circula Nicolae Ceaușescu era legat la spate un învățător care se zbătea între viață și moarte”, își amintea Mihai Timaru.

Mihai Timaru a fost condamnat la închisoare pe viață, trecând prin infamul proces de-reeducare. A executat 15 ani de pedeapsă, fiind eliberat în 1964, grație decretului semnat de Gheorghiu-Dej,

Loading...
loading...

7 COMENTARII

  1. Întâmplător sau nu, atât colectivizarea comunistă cât și comasarea capitalistă au câteva puncte comune între ele: eliminarea completă a țăranilor/fermierilor din procesul de producție și urbanizarea forțată a populației rurale transformată în emigrare o dată cu trecerea anilor. Numai că în urma colectivizării, membrii cooperatori aveau dreptul să dețină și să exploateze 15 ari (1500 m.p.) de teren, ceea ce reprezenta mai mult decât suficient să producă alimente pentru propria familie, să aprovizioneze și piețele mai bine decât aprozarele și să mai și umple cămările rudelor de la oraș. Nu-i mai puțin adevărat că țăranii de la CAP au fost fost extrem de impozitați și extrem de fiscalizați de către fostul stat comunist, contribuțiile lor sociale fiind imense, acoperind practic falimentul unei părți din industrie.
    În capitalism pe de altă parte, țăranii sunt eliminați din ecuație cu atât mai mult cu cât culturile cerealiere (care pot fi exploatate la modul cel mai profitabil de către marele latifundiar) necesită foarte de puțină forță de muncă. Printr-o mecanizare puternică (câteva tractoare, prășitoare, semănători, secerători etc, implicit câțiva tractoriști având în vedere că utilajele nu-s folosite simultan) un mecanic, un inginer agronom și câteva persoane auxiliare (contabil, administrator, paznic, magazioner etc.) se pot cultiva zeci și zeci de hectare de teren. Organismele modificate genetic elimină singure buruienile și dăunătorii prin substanțele pe care le secretă, ca și folosirea diverselor chimicale, așadar nu mai este nevoie de mână de lucru pentru prășit, totul conducând la o iluzie a productivității și a rentabilității cu atât mai mult cu cât ”calitatea” produselor generează alte probleme de sănătate cu costurile sociale aferente. Prin urmare, cooperativizarea comunistă s-a bazat pe recompensarea injustă a muncii agricultorilor, dar terenurile nu sufereau distrugeri ireversibile și nici profiturile nu se regăseau în conturile marilor acționari ai companiilor agricole, așa cum avem la ora actuală în România. Inclusiv micile întreprinderi de procesare legume-fructe au dispărut, în vreme ce proprietarii de terenuri își duc marfa și, implicit, profitul în țările de origine, iar produsele agricole românești în piețe și/sau supermarketuri nu există. Dar…avem liber la revoltă și acum!

  2. Da vrâncenii au fost oameni de ispravă de-a lungul istoriei. Acum însă sunt călăriți de un mascărici de 25 de ani! Oprisan a făcut averi imense și vrânceanul vai de el. Cine să-și aducă aminte de inaintasi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.