Istoria nu doar se repetă, dar mai e și ironică.
În anii ’50 ai secolului trecut, un partid apărut de niciunde, cu mulți membri cu nume cu rezonanțe străine, implementa riguros, la orașe și sate, politica ocupantului străin. Pretutindeni, oamenii harnici, pricepuți sau, pur și simplu mai cu cheag erau înlăturați, hăituiți, li se confiscau averile etc., iar în locul lor erau puse toate lichelele, guralivi buni de nimic, bețivii satelor, corigenții și repetenții școlilor, și așa mai departe.
Fiecare om era cercetat, studiat până la a șaptea spiță, și dacă se nimerea ca vreunul dintre antecesori să fi făcut vreun pic de școală sau/și să fi fost un om vrednic și de ispravă, sau dacă avusese vreo dregătorie „în vechiul regim” etc. era imediat declarat „dușman al poporului” și anatemizat de apostolii noii religii al cărei simbol devenise ciocanul gros dimpreună cu secera scurtă. Numai cine era pur și curat și de încredere putea merge la școală, și-atunci, ca voinicul din poveste, într-un an făcea șapte, termina liceul, iar peste-un an era deja decan și conferențiar fără doctorat.
A fost frumos pentru cine-a fost, dar pentru cine a avut ghinion (și are și-acum) n-a fost decât „obsedantul deceniu”. Și nici ăia toți, fericiții, n-au fost toți fericiți. Au fost și cazuri în care, după ce-a trecut omul de la opinci la cizme și găitane, că-i dăduse partidul o pereche de cizme, n-a trecut mult și-a primit și-un bocanc. Ei, vremuri!
Și recapitulând, cine-i, oare, acum, partidul apărut de niciunde, cu mulți membri cu nume neromânești? Pe cine sprijină, oare, ambasadele, că ocupația n-avem voie? În ce partid s-au strâns toate loazele, toate lepădăturile, toți pidosnicii, toți drogații? – ei, nu chiar toți, mai exagerez și eu.
Cine-i oare, cine-i oare?
