de Rod Dreher
Vești proaspete din Lumea Progresului:
Când Matthew Eledge și soțul acestuia, Elliot Dougherty, i-au spus mamei lui Matthew, Cecile, că plănuiesc să aibă și ei copii, Cecile și-a amintit cu drag de propria experiență ca părinte. Îi plăcuse enorm să fie însărcinată, acum câteva zeci de ani, cu cei trei copii deveniți de-acum adulți.
„Dacă ai vrea să fiu eu mama purtătoare”, i-a spus ea lui Matthew, „n-aș sta nicio clipă pe gânduri, aș face-o fără să clipesc.”
Matthew, 32 de ani, și Elliott, 29 de ani, au apreciat gestul, dar și-au zis în sinea lor că n-are rost să-și facă iluzii, așa ceva n-are cum să se întâmple vreodată. O femeie de 61 de ani, deja trecută de menopauză, nu mai are „dotările” biologice necesare ca să poarte în burtă un copil, dar să-l mai și nască. Nu?
Ei, ce credeți că s-a întâmplat mai departe? Corect:
Cecile a rămas însărcinată după chiar primul transfer de embrion obținut dintr-un ovul donat de Lea Yribe, sora lui Elliott, care avea 25 de ani la data respectivă, și fertilizat cu sperma lui Matthew. Iar în weekendul trecut, după peste doi ani de planificare și pregătire, la ora 6.06 dimineața din ziua de 25 martie, Cecile i-a dat naștere (fără cezariană, că n-a fost nevoie) primei sale nepoate, Uma Louise Dougherty-Eledge. Cu greutatea de 2,63 kilograme la naștere, Uma este o fetiță frumoasă și sănătoasă.
Remarcați, vă rog, că nu s-a întâmplat în Manhattanul newyorkez sau la San Francisco, ci în Omaha (oraș din statul Nebraska, zonă conservatoare – n.) Mama este soția casnică a unui director de școală. Fetița/nepoata lor s-a născut într-o lume a „bigotismului”, al cărei cost ustură amarnic la portofel:
Pentru moment, Nebraska rămâne un loc în care unei familii de homosexuali nu-i vine deloc ușor să se simtă sigură pe poziție. Și, la fel ca în multe alte locuri din țară, nici aici diferitele proceduri pe care le presupune o fertilizare in vitro nu sunt decât parțial acoperite de asigurarea medicală – în caz că sunt acoperite. Matthew și Elliott nu aveau acoperire prin asigurare, declarând că au cheltuit numai pe fertilizare vreo 40.000 de dolari.
„Și a fost oricum cea mai ieftină variantă posibilă, la propriu”, a spus Matthew. Fiecare proces ciclic de extragere a unui ovul și de implantare costă 12 000 de dolari, sumă pe care familia a trebuit s-o plătească doar o dată, deoarece Cecile a rămas însărcinată de la prima încercare. În plus, n-a mai trebuit să achite zeci de mii de dolari pentru ovulele donate, fiindcă Lea, sora lui Elliott, le-a donat pe gratis. Doar că, peste costurile fertilizării in vitro, a trebuit să suporte cheltuielile asociate cu ducerea la termen și nașterea copilului dacă Cecile ar fi dat naștere propriului copil, asigurarea de sănătate ar fi acoperit o parte din ele. Fiind însă mamă-surogat, asigurarea familiei n-a acoperit niciun cost legat de sarcina ei. Iar pentru un profesor și un frizer, cum sunt Matthew și Elliott, aceste costuri au fost exorbitante.
Detaliile te lasă cu gura căscată.
„E cam stânjenitor”, a spus Matthew. „Mama și cu mine suntem, din punctul de vedere al legii, părinții fetiței Uma. Legea din Nebraska impune ca donatorul spermei să fie tatăl, iar persoana care naște copilul să fie «mama», chiar dacă aceasta nu este înrudită biologic cu copilul. Chestia asta nouă ni se pare de-a dreptul sinistră. Hai să spunem doar că NU vom înrăma certificatul de nașterei al Umei, ca să-l agățăm pe perete. Dar credeam că Elliott ar putea să-și treacă și el numele pe certificatul de naștere, măcar așa, simbolic, dar nici măcar asta nu s-a putut. Acum Elliott va trebui să treacă printr-o procedură de adopție, ca să obțină drepturi legale. Avem de gând să facem chestia asta, dar hai să presupunem, că, între timp, dat fiind că poate fi un proces îndelungat, eu aș putea Doamne-ferește să mor, caz în care Elliott nu ar avea absolut niciun drept legal de custodie asupra fetiței noastre.”
„Avem căsătorie între persoane de același sex, dar avem și o întreagă structură care a rămas în urmă”, a adăugat Matthew.
Citiți toată povestea. Chiar e important, și am să vă spun imediat de ce.
O femeie a dat naștere copilului fiului ei, pentru ca fiul și soțul acestuia, bărbat și el, să poată deveni părinți. Aceasta este o poveste despre modernitate și despre viitor. Există două feluri de oameni pe lume: cei pe care așa ceva îi îngrozește instinctiv și cei care cred că este magnific ceea ce se poate face cu bani, tehnologie și voința de a desființa tabuuri.
Un detaliu esențial al poveștii este de câtă tehnologie – scumpă! – a fost nevoie pentru a se obține acest rezultat. Alt detaliu important: limitele naturale și tabuurile care a trebuit să fie negate pentru a se putea întâmpla acest lucru.
Anterior secolului XXI nu exista noțiunea de cupluri căsătorite alcătuite din persoane de același sex (în anul 2001, Olanda a devenit prima țară care le-a legalizat).
Căsătoria a apărut ca mod de creare a unei structuri sigure pentru îngrijirea copiilor rezultați din unirea sexuală. Dar civilizația noastră a ajuns să creadă că nu mai există nicio legătură intrinsecă între căsătorie și nașterea copiilor. Dacă i-ai fi întrebat pe oamenii de pe stradă în 1960, să zicem, ce părere au despre căsătoria între persoane de același sex, pentru majoritatea probabil că ideea n-ar fi avut niciun sens. Tabuul acesta a fost făcut praf și pulbere în urmă cu o generație. Îl pomenesc aici ca simplu reper pentru cât de departe a mers revoluția culturală, într-un răstimp atât de scurt, în a răsturna cutumele, normele și limitele fundamentale, în favoarea suveranității Sinelui.
Tabuul împotriva incestului este străvechi și cvasiuniversal. Oamenii aceștia l-au încălcat de mai multe ori, folosind tehnologia și fără să fie vorba despre sex. Ei au amestecat ovulul surorii lui Dougherty cu sperma soțului lui Dougherty. După cutumă – cutumă? ce glumă! – sora lui Dougherty este considerată a-i fi soră, chiar dacă prin alianță, și soțului acestuia, Eledge. În plus, ovulul fertilizat de Eledge și de cumnata lui a fost implantat în mama lui Eledge, astfel încât aceasta din urmă să-i poată purta la termen copilul.
Acest lucru chiar s-a întâmplat, iar răspunsul lumii – al lumii noastre – este să-l sărbătorească în chip de triumf al iubirii.
Vechii greci știau ce blestem ar aduce o asemenea mândrie nemăsurată. Nu trebuie să fii o persoană religioasă sau superstițioasă, ca să-ți dai seama că ce s-a întâmplat aici este catastrofal. Catastrofal într-un mod cu deosebire modern.
Așa cum spune istoricul contemporan Yuval Noah Hariri, modernitatea poate fi redusă o simplă tranzacție: dăm la schimb semnificație contra putere. Adică, altfel spus, ca să căpătăm mai multă putere asupra lumii naturale, renunțăm la credința că există o semnificație inerentă și necesară în ordinea naturală și că există limite dincolo de care nu putem trece. Această tranzacție a avut loc cu secole în urmă, odată cu Bacon și Hobbes și cu modernii timpurii. Ce s-a întâmplat în Omaha nu este decât cea mai recentă manifestare în practică a principiului.
Ca să-și afirme puterea de a gesta copilul pe care și-l doreau, oamenii implicați în această afacere – cuplul homosexual, sora donatoare a ovulelor, bunica devenită mamă-surogat – au golit de semnificația intrinsecă o sumedenie de concepte fundamentale. Ei vor spune că n-au făcut altceva decât să modifice semnificația conceptelor de „familie”, „mamă” și altele asemenea, în același mod în care căsătoria între persoane de același sex modifică sensul cuvintelor „soț” și „soție”. Păi da, dar nu se rezumă doar la atât, ci merge mult mai profunzime. Ce au făcut ei este să nege că există vreo semnificație a acestor concepte, dincolo de cea pe care alegem noi să le-o dăm. Adică nominalism.
Dacă ești un bun modern, nu ți se pare că ar fi nicio problemă. Da, știu: inima vrea doar ce vrea ea. Dacă avem banii și tehnologia ca să facem să se întâmple lucrurile pe care ni le dorim, de ce ne-am abține? Le retezăm sânii unor adolescente perfect sănătoase, castrăm chimic băieți perfect sănătoși, însămânțăm o femeie bătrână cu un embrion rezultat din sperma propriului ei fiu și schimbăm ordinea morală ca să afirmăm sus și tare binele acestor fapte o, da, asta trebuie să fie Raiul pe pământ!
Unde tragem linie, atunci și pe ce bază? Am creat o lume în care Sinele poate avea cam tot ce-și dorește, cât timp are banii cu care să-și permită tehnologia necesară. Am creat o lume în care oamenii consideră că a spune „Nu!” oricăruia dintre aceste lucruri ar însemna o impunere arbitrară cu forța.
În tragediile Greciei Antice, mândria nemăsurată a omului prea încrezător în puterile sale, hybris, aducea după sine pedeapsa inevitabilă, nemesis. Iată ce pedeapsă mă aștept să se abată asupra noastră, din cauza tuturor acestor lucruri: uitarea în masă. Vom uita toți, colectiv, adevăruri elementare care fac viața posibilă. Am uitat deja, suntem pe cale să uităm, și uitarea noastră va fi completă în răstimp de o generație sau două. Creăm haos, și îl numim „civilizație”. Când banii se vor termina sau tehnologia va da greș, vom fi nevoiți să suportăm consecințele trufiei noastre.
Acum câțiva ani, într-o discuție cu câțiva profesori de la colegiu creștin conservator, unul dintre ei mi-a spus că nu se așteaptă ca majoritatea studenților săi să fie vreodată în stare să formeze familii stabile. Ceea ce m-a șocat. Sincer. Nu m-aș fi gândit că voi auzi așa ceva nici măcar de la un profesor dintr-o instituție laică, deci cu atât mai puțin din partea unui profesor de colegiu creștin conservator. Dar a spus-o, iar restul celor prezenți au încuviințat din cap. I-am întrebat de ce. De ce nu vor acești studenți capabili să-și întemeieze familii stabile?
„Pentru că cei mai mulți dintre ei n-au văzut niciodată cum arată o familie stabilă”, mi-a răspuns interlocutorul.
Copiii din ziua de azi sunt crescuți într-o lume unde cuvinte ca „familie”, „mamă”, „tată”, „soție” și „soț” – care au o semnificație fixată (dar nu rigidă!) din vremuri imemoriale – nu mai înseamnă nimic permanent și nu mai sunt stâlpi indicatori pentru viitorul drum în viață. Partida așa-zis conservatoare a făcut prea puțin, dacă nu chiar nimic, ca să conserve înțelepciunea colectivă în privința familiei naturale („Oricum am defini familia, la ea ne referim când vorbim despre valorile familiei” – Barbara Bush, Congresul Partidului Republican, 1992). Prăbușirea va trebui să se desfășoare până la capăt. Impulsul dat a fost prea puternic deja, ca să se mai poată opri acum.
Dacă aterizezi pe aeroportul din Veneția și iei un taxi nautic ca să ajungi în oraș, vei observa că, de fapt, ceea ce pare să fie o întindere liberă de ape are marcaje care le permit piloților să navigheze în siguranță prin laguna de mică adâncime, fără să-și ciocnească navele unele de altele. Specia noastră și-a instalat pentru ea însăși asemenea stâlpi indicatori, bazându-se pe o îndelungată experiență, iar noi, în ignoranța, aroganța și, da, trufia noastră, îi aruncăm pe toți la gunoi, socotindu-i simple opreliști în calea voinței noastre. Și se va termina cu un naufragiu.
Oamenii cred că Opțiunea Benedict este un proiect politic reacționar și n-aș spune că se înșeală în totalitate, ci doar că ratează exact ideea esențială: la nivelul lui cel mai profund, este un proiect menit să păstreze memoria colectivă a ceea ce este credința creștină, ce sunt familiile și așa mai departe, în timp ce traversăm un ev întunecat al uitării forțate. Să nu ne amăgim: cultura modernă se va strădui din toate puterile să se asigure că nimeni nu mai ține minte ce și cum erau mamele și tații și familiile înainte de Anul Zero! Așa se instituționalizează revoluția.
Lucrurile permanente, cum numea T. S. Eliot, acele aspecte de durată ale naturii și ordinii umane, există indiferent dacă noi putem sau nu să le vedem (tocmai de aceea sunt permanente). Forțele care ne destramă capacitatea de a percepe lucrurile permanente sunt mai puternice decât capacitatea de a rezista a instituțiilor noastre, care nici măcar nu sesizează amenințarea. Cum scria odată Eliot despre disoluția politică:
Cum filozofia politică își află confirmarea din etică, iar etica din adevărul religiei, doar reîntorcându-ne la izvoarele eterne ale adevărului putem spera la vreo organizare socială care să nu ignore, întru propria distrugere finală, niciun aspect esențial al realității. Termenul „democrație”, precum am spus iar și iar, nu conține suficientă substanță pozitivă încât să reziste de unul singur în fața forțelor pe care le detești – acestea îl pot transforma cu mare ușurință. Dacă nu îl vrei pe Dumnezeu (și El este un Dumnezeu gelos), va trebui să-ți aduci omagiile lui Hitler sau Stalin.
Același principiu se manifestă și azi. Forțele dezintegrării nu neagă fățiș semnificațiile cuvintelor „tată”, „mamă” și „familie”, ci, mai degrabă, le transformă atât de complet într-o versiune contrafăcută, încât nici nu mai e nevoie să le nege.
Vom găsi foarte puține biserici care să înfrunte aceste forțe transformatoare cu vreun soi de contraracție semnificativă în apărarea lucrurilor permanente. Fie se reped să îmbrățișeze spiritul epocii, fie trăiesc într-o nevolnică negare a imensității revoluției culturale. E ceva prea înfricoșător. Și cât ai zice pește, iat-o pe soția casnică a unui director de școală din vestul Mijlociu cum rămâne însărcinată cu bebelușul propriului fiu homosexual. Deci, ce mai poți face acum?
Acesta este un ev întunecat și așa va fi pentru noi, multă vreme de acum înainte. Eliot scria odată:
Nu cred despre cultura Europei că ar putea supraviețui dispariției complete a credinței creștine. Și sunt convins de acest lucru nu doar fiindcă eu însumi sunt creștin, ci pentru că am studiat biologia socială. Dacă creștinismul se duce, întreaga noastră cultură se duce. Atunci va trebui s-o luăm anevoie de la început, și nu poți pune în loc o cultură nouă și gata făcută. Trebuie să aștepți să crească iarba cu care se vor hrăni oile din a căror lână se vor face hainele noi pe care vrei să le porți. Trebuie să treci prin multe secole de barbarie.
Precum va trebui noi să facem. Să construim, deci, mănăstirile secolului XXI. Să le construim acum. Să păstrăm amintirile și obiceiurile care vor fi sămânța reînnoirii.
«Modern Family», by Rod Dreher
