George Maior, un neomarxist de la SRI la Washington

Troțki: tragedia marii politici idealiste

UN ARTICOL DE GEORGE CRISTIAN MAIOR

Articol apărut în revista «Cultura politica», nr. 441 din 2013-10-10

Capacitatea de reacție strategică și tactică a lui Troțki în etapele decisive ale preluării puterii totale de către bolșevici, după momentul critic al abdicarii țarului din acel an dramatic 1917, este, în opinia mea, perfectă. Ea vădește nu doar un teoretician interesant, dar și un politician practic, dotat cu gândire strategică limpede și articulată în raport cu obiectivele urmărite. Iată câteva exemple elocvente în acest sens:
– Aderarea imediată la concepția lui Lenin de a nu susține guvernul provizoriu format după colapsul regimului țarist (faimoasele teze din aprilie 1917), ceea ce a deschis calea către insurecția condusă politic de partidul bolșevic (rupt deja de menșevicii concilianți) în vederea preluării complete a puterii în stat. Practic, Lenin și Troțki devin principalii actori politici în evenimentele revoluționare și, deși trec prin momente dificile (Troțki este arestat pentru o perioadă în vară, Lenin este nevoit să se refugieze la anumite intervale în Finlanda), profită de fragilitatea guvernamentală generată de cabinetul Kerenski, dar și de indecizia celorlalte partide socialiste (menșevici, social-democrați) pentru a întări continuu popularitatea și legitimitatea bolșevicilor, în vârtejul revoluționar care tulburase total societatea rusă, obosită de război și de framântarile interne.
– Preluarea de către Troțki a conducerii Sovietului din Petrograd, cel mai important vehicul politico-decizional în contextul revoluționar, tot mai prost gestionat de guvernul provizoriu a lui Kerenski (Sovietul era un fel de putere legislativă, fiind compus atunci din reprezentanții tuturor curentelor politice: bolșevici, menșevici, facțiuni liberale și socialiste).

– Autorizarea, de către Sovietul condus dinamic de Troțki (la inițiativa sa, desigur), a creării comitetului militar revoluționar, care devine rapid un instrument de forță în revoluție, la îndemâna lui Troțki și a bolșevicilor.
– Decizia lui Troțki de a înarma comitetul revoluționar (ce conținea Gărzile Roșii bolșevice), ceea ce îi conferă practic autoritatea de comandă militară, într-un moment decisiv pentru preluarea puterii.
Această serie de decizii tactice a avut, cumulat, efectul strategic al acaparării treptate a puterii de către bolșevicii conduși de duoul letal Lenin – Troțki, pe un fundal politic și social tot mai labil și fluid. Practic, Lenin și Troțki construiau în secret o nouă putere, un adevărat „stat ascuns”, de „tip nou”, pe care urmau să-l scoată la vedere la momentul oportun, moment pe care ei înșiși îl creau, pas cu pas, cu o tenacitate, clarviziune și determinare uluitoare. Desigur, la această strategie nu se poate omite munca politică dusă zi de zi de Troțki, care devenise clar conducătorul forțelor revoluției în teren, mai ales că Lenin se retrăgea des în Finlanda. Este vorba, în primul rând, despre discursuri în lanț ținute în fabrici, în garnizoane, la reuniuni de partid, oriunde găsea o platforma de exprimare. Așa cum scria Nikolai Sukhanov în memoriile sale despre Revoluția din Octombrie, „părea că Troțki vorbea peste tot simultan. Fiecare muncitor și soldat din Petrograd îl cunoștea și ascultă de el. Influența sa asupra maselor și asupra liderilor era covârșitoare. Era figura centrală a zilei și principalul erou al acestui capitol remarcabil de istorie”.
Dar era vorba și de organizarea structurilor de partid, de controlul mesajului bolșevic în media (o putere proaspătă și dinamică de care Troțki era conștient) și de o abordare politică tot mai fermă și dura privind obiectivul strategic final: succesul revoluției printr-o insurecție armată. Practic, Troțki era mai conștient decât oricine altcineva că un asemenea moment prielnic nu se va mai ivi foarte curând, în incertitudinea care domnea în plan intern și în contextul extern determinat de cursul dramatic al Primului Război Mondial. El nu trebuia cu niciun preț ratat. „Când ai ocazia să iei puterea, fă-o fără nicio ezitare!” – pare să fi fost conceptul de acțiune ales și promovat intransigent de Troțki.
Acea ocazie a venit, desigur, spre finele lunii octombrie 1917, iar Troțki a uimit din nou printr-o serie de decizii care au făcut că, de pe 24 pe 25 octombrie (conform calendarului pe stil vechi), bolșevicii să-și asigure efectiv monopolul puterii în stat:
– decizia de a prelua sub control, prin oamenii săi înarmați, o serie de locații strategice din Petersburg, și anume: stații de cale ferată, sediile ziarelor și ale tipografiilor, poduri și alte infrastructuri relevante din oraș. O asemenea decizie a avut drept consecință practică preluarea de facto a puterii în oraș, fără violențe semnificative. Potrivit lui Rubenstein, spre seară, ea a fost rapid consolidată, prin ocuparea poștei, a stației de transmisiuni telegrafice, a băncii centrale, a sediilor poliției și a principalului sediu al regiei de electricitate. Un singur pas mai trebuia făcut, și anume preluarea Palatului de Iarnă, sediul guvernului provizoriu, ai cărui miniștri încercau să decidă asupra unui soi de ripostă la acțiunea bolșevicilor conduși de Lenin, revenit din Finlanda, și de Troțki. Acest pas decisiv a fost făcut pe 25 octombrie, a doua zi miniștrii cabinetului Kerenski fiind arestați (Kerenski însuși a fugit din capitală pentru a încerca o repliere contrarevoluționară a forțelor devenite brusc de opoziție).
– decizia de a ratifică politic acapararea puterii în cadrul Sovietului, în ciuda opoziției menșevice.

Aici, momentele de acțiune și dezbatere politică au fost iarăși de o intensitate, de un dramatism și de un imprevizibil care însă nu l-au derutat sau impresionat nicio clipă pe Troțki. Dimpotrivă, a profitat cu sânge rece de ieșirea nervoasă a menșevicilor și a reprezentanților altor facțiuni politice socialiste din sală (nemulțumiți de preluarea prin forță a puterii în teren sau de faptul că nu se discuta despre un guvern de coaliție), pentru a-și asigura controlul politic total asupra situației, în favoarea bolșevicilor rămași pe poziții și, deci, capabili să voteze nestingherit ceea ce le cerea Troțki (morala e să nu pleci niciodată dintr-un asemenea organism politic atunci când se ia o decizie politică decisivă). Iată cum un partid de câteva zeci de mii de membri reușea să devină, peste noapte, unica forță politică deținătoare de putere executivă în tumultul evenimentelor revoluționare.
Practic, puterea era acum cucerită politic, în Sovietul purificat de elemente antibolșevice, și de facto, în teren. Nici măcar lui Lenin nu-i venea să creadă cum, brusc, a ajuns să preia frâiele puterii, împreună cu Troțki, atunci când, aproape epuizat, se spune că îi șoptea camaradului sau în sediul guvernului: „Știi, de la persecuție și o viață subterană, să vii dintr-odată la putere… Te poate ameți ușor”.
După succesul revoluției, a urmat războiul civil, unde din nou Troțki a arătat abilități de decizie și comandă strategică în numeroase momente critice. Astfel, după ce îndeplinise funcția de ministru de Externe (comisar pentru relațiile externe, practic al doilea om în stat și partid după Lenin), pe umerii lui Troțki a căzut imensă sarcina de a organiza Armata Roșie, ce trebuia să facă față forței contrarevoluționare a Albilor. În această postura, s-a arătat un strateg deosebit, realizând atât o campanie eficientă de construcție a Armatei Roșîi, cât și o muncă tactică și strategică de conducere și coordonare efectivă a operațiunilor de război. Se spune că ar fi afirmat odată că, „dacă nu ești interesat de strategie, strategia e interesată de ține”, deși unii istorici contestă paternitatea acestei sintagme care, într-un alt context (de asemenea apocrif, se pare), substituia noțiunea de strategie cu cea de război. A colindat vastul teritoriu rus într-un tren blindat, transformat inteligent într-un comandament mobil (dotat cu sisteme de transmisiuni și comunicații, alături de structuri de analiză și informații), astfel incât a reușit să obțină victoria într-o încleștare teribilă de forțe (trenul a parcurs aproape 200.000 de km în interiorul Rusiei măcinate de război).
Crearea din nimic a Armatei Roșii a salvat revoluția, după cum au afirmat numeroși istorici, iar meritul pentru această operă de construcție instituțională cu valențe strategice îi revine aproape în totalitate lui Troțki. El nu numai că a avut curajul și inspirația să preia în masă ofițeri experimentați din fosta armata țaristă, dar a fost și cel care a decis conscripția într-un moment social critic și care a ordonat crearea unui sistem unic de control politic asupra acestei uriașe forțe militare, prin atașarea unor comisari politici până la nivelurile inferioare de comandă, a căror sarcina era să supravegheze atent orice deviere de la comandă strategică exercitată de conducerea politică. A fost necruțător cu trădătorii și nu a admis nicio abatere de la disciplină, afirmând într-un anumit moment că „o cangrena nu se poate trata decât cu fierul roșu încins”. Lenin a spus despre opera lui Troțki că niciun alt om nu ar fi putut „să organizeze o armata model doar într-un singur an și să câstige, totodată, respectul experților militari”.
Machiavelli ar fi fost cu siguranță fascinat de precizia și eficiența acestor acțiuni politice ferme, puternice, curajoase, desprinse parcă din manualul sau celebru de metodă și operare politică, „Principele”. Într-adevăr, acești „Principi roșii” au părut în acele momente istorice fulminante că posedă ceea ce Machiavelli numea virtu- curaj, determinare, voință -, dar și șiretenia vulpii din filosofia să celebră asupra calităților conducătorului politic, că să nu mai vorbim de cinismul, brutalitatea și tăria necesare pentru depășirea oricăror dificultăți în circumstanțe foarte grele, de-a dreptul dramatice. Nu e nicio exagerare să afirmăm că manualul de preluare, menținere și consolidare a puterii scris de Machiavelli a fost aplicat la litera de Troțki și Lenin, ba chiar a fost perfecționat și îmbogățit.
Este vorba, desigur, și despre celebra frază atribuită lui Machiavelli (pe care, de fapt, gânditorul din Florența nu a utilizat-o niciodată), „scopul scuză mijloacele”. Nimic nu pare să ilustreze mai elocvent această filosofie politică ancestrală decât acțiunile cinice, calculate, precise ale lui Troțki și Lenin în realizarea scopului preluării complete a puterii în stat de către bolșevici. Se spune că ar fi afirmat, la un moment dat, în cadrul unei întruniri de partid, că una dintre contribuțiile semnificative ale Revoluției Franceze la istoria revoluționară este, în primul rând, acel instrument deosebit de eficient care scurtează cu un cap inamicii regimului revoluționar. Pentru Troțki nu era o figura de stil, din păcate, și nici simplă retorică mobilizatoare. După 1917 și pe parcursul Războiului Civil, a fost necruțător cu dușmanii reali sau inventați ai bolșevicilor, considerând inclusiv lichidarea fizică a acestora o necesitate vitală pentru apărarea revoluției de forțe ostile, dar și pentru impunerea să în ansamblul social. Așa cum el însuși a afirmat răspicat, în cărțile sale sau în discursuri, „într-o lupta serioasă nu este cruzime mai mare decât a fi mărinimos la timpul inoportun”. Cu alte cuvinte, este o cruzime să nu fii crud, necruțător cu inamicii, iar, pentru Troțki, revoluția era acea lupta serioasă care putea justifică orice. Și tot Troțki relevă că, în timp de pace sau de război, nu există reguli absolute de conduită, „totul depinde de circumstanțe”.
Într-adevăr, pentru o asemenea politică, de o asemenea ambiție și anvergură, scopul trebuia să scuze mijloacele în gândirea troțkistă. Dar el, un intelectual socialist, nu putea să lase fără explicație critică esență unei filosofii politice, care pare că îi era totuși foarte folositoare la nivel practic, deși fusese elaborată de un gânditor precum Machiavelli – până la urmă „reacționar”, conform bibliei marxiste.
Așa că Troțki încearcă să arate, preluând sintagma lui Machiavelli, că „scopul poate justifică mijloacele, atâta vreme cât există ceva care să justifice scopul”. Un joc complex de cuvinte, care l-ar fi depășit în înțelegerea rațională a politicii pe Machiavelli: scopul trebuie justificat, în opinia lui Troțki, de superioritatea istorică complexă a unui concept politic și ideologic nou, comunismul, ce trebuia să elimine radical vechea politică, vechile structuri sociale și civilizaționale pe care se construise și progresase de veacuri politică, cu toate limitele sale.

Așa cum a scris Troțki, „din punctul de vedere al marxismului, care exprimă interesul istoric al proletariatului, scopul este justificat dacă el conduce la creșterea puterii omului asupra forțelor naturii și la abolirea puterii individului asupra individului”.

Revoluția bolșevică din Rusia a constituit un eveniment politic fundamental în evoluția lumii secolului al XX-lea. Efectele și consecințele sale dezastruoase le-am resimțit cu toții, mai ales în spațiul central-european. Este întotdeauna interesant să revii la acele momente dramatice care au schimbat practic cursul istoriei europene și universale într-un timp foarte scurt și să încerci să înțelegi cum un grup relativ restrâns de politicieni a reușit să bulverseze un întreg sistem politic și social, stimulând forțe a căror manifestare a putut produce un adevărat seism în societatea secolului trecut, cu anumite reverberații pâna în zilele noastre. Într-adevăr, este vorba de câtiva oameni a căror viziune și acțiune politică atent calculate a condus nu doar la preluarea spectaculoasă a puterii în stat, ci și la schimbarea radicală a sensului acesteia, a politicului în general. Lenin este, bineînțeles, principalul actor al evenimentelor din 1917. Dar, alături de el, Lev Troțki, un personaj fascinant și complex, ar putea fi catalogat drept „coautor” al revoluției și, poate, principalul arhitect al strategiei și acțiunii care au dus, în „teren”, la deznodamântul cunoscut.
Troțki a bulversat o lume, a luptat acerb și neobosit pentru sfarâmarea să pâna la rădăcina, într-un proces politic și istoric de o anvergură rar intâlnita în istoria universală. Nimic nu a contat în față idealului sau utopic al revoluției permanente și socialismului. Oamenii și viață lor, resursele, cultură, civilizația, societatea – toate au trebuit să se supună acțiunii forțate de schimbare revoluționară sau să dispară. Ceea ce s-a și intâmplat, de fapt, într-o tragedie politică ce, repet, a șocat secolul al XX-lea și i-a schimbat fundamental direcția naturală de evoluție.
Numai pentru această, Troțki poate fi inclus în categoria superpoliticienilor, acei indivizi speciali care generează, prin energia, voință și acțiunea lor, noi forțe istorice, capabile să se desprindă de vechile cadre de legitimitate și să creeze noi lumi, noi ordini. Chiar dacă nouă ordine a însemnat, în cele din urmă, un dezastru pentru condiția existențială a individului, pentru statutul moral, social și economic al societățîi în ansamblu.
În „Autobiografia” sa, Troțki spune: „dacă nici eu, nici Lenin nu am fi fost prezenți în Petersburg, nu ar fi fost nicio Revoluție din Octombrie”. (E adevărat că afirmă, de asemenea, că revoluția ar fi putut avea loc și cu Lenin că singur artizan, dar implică fără dubiu că succesul revoluției a fost dependent de prezența amândurora). Cei care îi cunosc superficial viață și gândirea l-ar putea acuză de lipsa de modestie. Nu este așa.
Pâna la acel moment fatidic pentru Rusia și, de ce nu, pentru Europa și societatea internațională, Troțki a acționat permanent, din Rusia sau din exil (Marea Britanie, Franța, SUA), din închisoare, din Siberia sau în cadrul unor intâlniri conspirative, pentru realizarea revoluției și doborârea sistemului țarist. Nu s-a îndoit nicio clipă de venirea unui nou timp istoric pentru țară să și pentru omenire. A trăit cu iluzia că va putea controla acest nou context și timp istoric, că-l va putea dirija și, pentru o perioada, a și făcut-o. A sfârșit însă tragic, el, superpoliticianul care a dovedit naivitate în politică.
Acțiunea să a fost una intelectuală, dublată de o muncă sistematică în teren. Vorbitor al mai multor limbi, cunoscător al istoriei și literaturii europene și universale, Troțki și-a sistematizat în timp o filosofie politică care i-a conturat un tip aparte de gândire strategică, necesară aplicării filosofiei sale în lumea reală. A spus, la un moment dat: „studiul marxismului în afară luptei revoluționare poate formă șoareci de biblioteca, dar nu revoluționari”. El nu a interpretat mecanic marxismul și principiile sale, ci a încercat adaptarea acestuia la realitățile societățîi în care trăia. Un exemplu este perspectiva proprie asupra conceptului „revoluției permanente” (abordat și dezvoltat în închisoare, în 1906), care, indepartându-se de ortodoxia marxistă, enunță posibilitatea revoluției socialiste în absența revoluției burgheze. Rusia putea „arde” acea etapă, iar forță motrice urmă să fie proletariatul, organizat politic pentru preluarea puterii și înfăptuirea revoluției într-o alianța strânsa și pragmatică cu țărănimea.
Pentru propagarea ideilor sale, a scris permanent și a editat numeroase ziare (la un moment dat lucra la editarea a trei ziare, în paralel), nu a irosit niciun prilej pentru a le vorbi direct mulțimilor și activiștilor și și-a conturat o linie puternică, dar independența, în partid. Nu a ezitat să critice vehement, la un moment dat, abordările lui Lenin și nici nu a aderat strict la viziunea bolșevicilor (majoritari) în raport cu atitudinile mai flexibile ale menșevicilor (aflați în minoritate), care erau dispuși la diverse alianțe, inclusiv cu partide burgheze, pentru accederea cvasi-constituțională la putere. De fapt, o bună perioadă de timp a înclinat mai mult spre facțiunea menșevică, ceea ce l-a îndepărtat de Lenin foarte serios, pâna când momentul strategic pentru revoluție a venit, în 1917.
Stalin l-a catalogat drept „un alt intelectual nefolositor”, dar nimic nu este mai fals decât această etichetă. Era, într-adevăr, un mare intelectual (spre deosebire de rudimentarul Stalin), dar și un om de acțiune totală. Însuși Troțki spunea odată, referindu-se la acțiunea politică și la revoluție: „asemenea lucruri, profesore, nu sunt obținute prin semnătură unei hârtii; ele se petrec în stradă și sunt obținute prin luptă”. La revolta din Petersburg, din 1905, acel preludiu dramatic al Revoluției din Octombrie, Troțki, spre deosebire de Lenin, a sărit direct în mijlocul acțiunii, conducând strategic și tactic sovietul format în vâltoarea rebeliunii și care a controlat puterea în capitală timp de mai multe săptămâni. (Max Eastman scria chiar că, pentru mai multe zile în acea perioadă tulbure din 1905, Troțki a deținut o putere mai mare decât țarul, ceea ce biograful său, Joshua Rubenstein, consideră o exagerare). Apoi a venit momentul fundamental 1917, când evenimentele din Rusia au transformat, pentru decenii, statul, societatea și însăși ideea de politică în această țară, dar și în lumea internațională. Iar Troțki a fost unul dintre actorii principali, dacă nu chiar principalul actor, în acea dramă care a schimbat lumea.

O asemenea iluzie, o asemenea utopie nu ar fi fost înțeleasă niciodată de Machiavelli, a cărui prudență în definirea posibilităților practice ale politicii în raport cu realitatea, cu condiția individului, cu slăbiciunile și amagirile sale, sau cu iluzia unui sistem abstract de reprezentare a lumii (cum era cel religios, la vremea să) l-a făcut să fie mai sceptic în legătură cu orice amestec al sistemului moral și etic în metodă politicii. Vechea separare a politicului de etică și de religie, inaugurată, la nivel de gândire, de iluminiști precum Machiavelli, era pe cale să fie „reparată” din nou, într-un amestec istoric unic în politică universală. De dată această, însă, religia este substituită de ideologia comunistă (o nouă și ultima religie a umanitățîi), capabilă să absoarbă cu totul politicul și să-i dea un nou sens, în cadrul unui colosal proces istoric, considerat „obiectiv” și „ireversibil”. La final, chiar și statul urmă să dispară. Troțki era convins că „drumul spre socialism rezidă într-o perioada de maximă intensificare a principiului statului, tot așa cum lampa, înainte să se stîngă, explodează într-o flama briliantă…”. (Pâna să dispară, însă, acea „flama briliantă” i-a orbit pe toți, inclusiv pe cei care au putut crede într-o asemenea utopie periculoasă și absurdă.)
Acest idealism radical, această gândire utopică abstractă a cuprins de la bun început semnele dezastrului și ale tragediei în care avea să se sfârseasca experimentul lui Troțki și Lenin. Este paradoxal cum un om cu o asemenea capacitate de gândire strategică precum Troțki a fost dominat de un idealism împins pâna spre fanatism, care i-a adus și sfârșitul, atât în politică, cât și din punct de vedere personal. Dar Troțki era un comunist pur, poate cel mai pur comunist din istoria tragică, pentru umanitate, a acestui curent politic. Filosoful creștin de orientare realistă, Reinhold Niebuhr, este cel care a avertizat, cu argumente profunde, pericolul fatal al iluziei comuniste de a crede că însăși istoria poate fi supusă unui management planificat, că forțele istorice pot fi cumva controlate de un grup de planificatori politici, că ele pot fi dirijate, aproape cu rigoare științifică, spre crearea unei noi societăți, a unei noi civilizații, a unui nou om. Lev Troțki credea sincer în posibilitatea dominării cursului istoriei de către mișcarea comunistă și nimeni nu i-a putut zdruncină această credință fatală pentru destinul individului. O credință care, repet, se juxtapunea în mod abstract pe o interpretare considerată științifică a evoluției socialului, care avea propriile sale legi de manifestare. Această „abstracțiune” nu l-a intimidat niciodată intelectual. Pentru el, „concretul este o combinație de abstracțiuni: nu una arbitrară sau subiectivă, ci una care corespunde legilor de evoluție a unui anumit fenomen”!
Da, Troțki a fost, înainte de toate, un politician idealist.
Idealistul este nepăsător în față forțelor obiective care împing politică într-un joc sistemic, de tip realist, de tip rațional. Idealiștii ignoră, așadar, raporturile de forțe și speră să le transgreseze prin însăși forță ideii, a viziunii preconstruite din punct de vedere intelectual, ideologic. Problema resurselor este ignorată: tot ceea ce contează este acțiunea în lumina unei concepții politice fixe, care nu se modulează pe structura relațiilor politice existente, pe legitimitatea tradițională, pe vechile reguli. Importante pentru ei sunt obiectivele legate de transformarea sistemului politic – statal, internățional – în funcție de principiile pe care le susțin.
Desigur, este un joc periculos. Dar idealiștii nu sunt neapărat naivi. A ignoră resursele pe care le au la dispoziție sau a nu acționa în cadrul raporturilor de forțe existente nu înseamnă că ei nu încearcă acumularea de resurse pentru realizarea scopurilor prestabilite sau că nu luptă – poate chiar mai acerb decât alții – pentru utilizarea pragmatică a acestor relații de forțe în atingerea obiectivelor lor.
Predispoziția lor către o politică axată pe schimbare, pe tulburarea continuă a structurilor existente, pe redefinirea unui anumit concept de stabilitate, îi duce ușor spre revoluție, fie deschisă (explicită), fie silențioasă. Idealiștii se lupta în general cu vechile legitimități, puternic înrădăcinate societal și politic, pe care le doresc înlocuite de altele, fixate în propriile lor idei despre politică, stat și societate, în propria lor concepție despre condiția individului. Evident, idealiștii reprezintă întotdeauna un pericol mortal pentru stabilimentul tradițional, pentru stabilitatea și legitimitatea vechiului sistem.
Troțki este, în mod evident, un idealist, aș spune chiar idealistul perfect, total, cel care își programează intelectual (și acțional) revoluționarea complexă, radicală, a societății și a statului rus și apoi a întregului sistem internățional (teoria revoluției permanente). La asumarea calității de comisar pentru relații externe, spre exemplu, a mărturisit unui prieten că nu vede ce fel de diplomație este necesară în contextul revoluționar și că, în calitatea să de ministru, nu va face altceva decât „să emită câteva proclamații revoluționare către popoarele lumii, după care va închide prăvălia”. Nu e de mirare că, în memoriile unui diplomat francez care l-a cunoscut pe Troțki, acesta e descris drept „un individ pierdut în visele sale, care pentru el sunt realitate și pe care își bazează toate acțiunile”.
Idealismul sau excesiv, transformat în naivitate politică, l-a îndepărtat rapid din politică internă sovietică, după moartea lui Lenin. Trădat cu ușurință de vechii camarazi, a fost înlăturat complet din structurile de putere sovietice de Stalin (cel care în niciun caz nu își confundă vreodată visele cu realitatea în exercițiul puterii), amenințat, exilat în exterior și urmărit pâna la sfârșitul vieții de poliția politică a regimului. Din „coautor” al Marii Revoluții din Octombrie și principal strateg al victoriei în războiul civil (lucru recunoscut anterior chiar de Stalin), a ajuns să fie catalogat drept principalul dușman al revoluției, deviaționist, trădător, menșevic etc.
S-a arătat dezamăgit de abandonarea principiilor pure ale revoluției de către Stalin și a continuat lupta în acest registru, pâna la asasinarea sa de către agenții NKVD în Mexic. În toamna anului 1938, un cetățean spaniol pe nume Ramon Mercader (cu numele asumat de Jacques Mornard) a reușit să se infiltreze treptat în anturajul lui Troțki din Mexic, unde  acesta trăia de ani buni în exil, câștigându-i încrederea. Era, de fapt, un agent acoperit sovietic, parte dintr-o operațiune a serviciilor secrete ale lui Stalin, având că obiectiv eliminarea fizică a lui Troțki. Într-o dimineață, fiind primit de Troțki în grădina casei sale, i-a înfipt pur și simplu un cuțit în cap (Troțki lucra atunci la biografia sa asupra lui Stalin). Rănit grav, a mai avut tăria să le spună gărzilor sale, care săriseră pe Mercader, să nu îl omoare pentru că „acest om are o poveste de mărturisit”. Povestea profundă a spus-o însă viața dramatică a lui Troțki, o lecție fascinantă, dar tristă, pentru ce înseamnă iluziile marii politici care vrea să schimbe din temelii lumea și nu poate să o facă.