Istoria nu doar se repetă, dar mai e și ironică

6

Istoria nu doar se repetă, dar mai e și ironică.

În anii ’50 ai secolului trecut, un partid apărut de niciunde, cu mulți membri cu nume cu rezonanțe străine, implementa riguros, la orașe și sate, politica ocupantului străin. Pretutindeni, oamenii harnici, pricepuți sau, pur și simplu mai cu cheag erau înlăturați, hăituiți, li se confiscau averile etc., iar în locul lor erau puse toate lichelele, guralivi buni de nimic, bețivii satelor, corigenții și repetenții școlilor, și așa mai departe.

Fiecare om era cercetat, studiat până la a șaptea spiță, și dacă se nimerea ca vreunul dintre antecesori să fi făcut vreun pic de școală sau/și să fi fost un om vrednic și de ispravă, sau dacă avusese vreo dregătorie „în vechiul regim” etc. era imediat declarat „dușman al poporului” și anatemizat de apostolii noii religii al cărei simbol devenise ciocanul gros dimpreună cu secera scurtă. Numai cine era pur și curat și de încredere putea merge la școală, și-atunci, ca voinicul din poveste, într-un an făcea șapte, termina liceul, iar peste-un an era deja decan și conferențiar fără doctorat.

A fost frumos pentru cine-a fost, dar pentru cine a avut ghinion (și are și-acum) n-a fost decât „obsedantul deceniu”. Și nici ăia toți, fericiții, n-au fost toți fericiți. Au fost și cazuri în care, după ce-a trecut omul de la opinci la cizme și găitane, că-i dăduse partidul o pereche de cizme, n-a trecut mult și-a primit și-un bocanc. Ei, vremuri!

Și recapitulând, cine-i, oare, acum, partidul apărut de niciunde, cu mulți membri cu nume neromânești? Pe cine sprijină, oare, ambasadele, că ocupația n-avem voie? În ce partid s-au strâns toate loazele, toate lepădăturile, toți pidosnicii, toți drogații? – ei, nu chiar toți, mai exagerez și eu.

Cine-i oare, cine-i oare?

Autor: George Antoniu
Loading...
loading...

6 COMENTARII

  1. Autorul scrie mai bine de jumătate din expunere lovind în comunismul de import al României din anii *48 – *65, subliniind ironic, citez: ”peste-un an era deja decan și conferențiar fără doctorat”, fără să precizeze că acum, în democrație, se obțin diplome universitare fără ca ”intelectualul” să știe pe ce stradă și-n ce oraș se află facultatea, că doctoratele au devenit un soi de ”uzină” ce produce pe bandă rulantă copy & paste-uri și că decan ori conferențiar se ajunge pe linie de partid, în nici un caz pe competențe sau doctorate. Citează situații fără nici o legătură cu acele vremuri (mult disprețuite) în care erau necesari 11 ani de activitate publicistică de specialitate plus cercetare, care doar îți ofereau dreptul unei admiteri la un doctorat. Cât despre obținerea acelui titlu, trebuia să fii apt de examene din 3 în 3 luni vreme de 5-7 ani (depinde dacă erai înscris la doctorat- formă de zi sau doctorat- fără frecvență, deoarece în 99% din cazuri mai aveai și un serviciu la care trebuia să muncești nu să tai frunză la câini, pentru că nu erau șefi dispuși să privească în altă parte ca tu, doctorand fiind, să poți ”fura” o oră din timpul programului pentru învățat).
    Domnul Antoniu își dă cu părerea, întrucât n-are habar ce-i ăla doctorat muncit și obținut pe timpurile comuniste! Dubla măsură funcționează fără cusur! Mda, ce să zic?! Ăștia suntem!

    • În primul rând, nu domnul Antoniu este autorul, ci eu, așa că e de datoria mea să vă răspund la nedumeriri. Părerea mea e că dvs. vă referiți la o perioadă puțin mai târzie, când lucrurile mai reveniseră la normal. Altfel, există numeroase mărturii istorice cu privire la ceea ce s-a întâmplat în acei teribili ani ’50.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.