Republica de la Crușova: ura care desparte grecomanii de aromânii curați

0
Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Crușova

Vă prezint un text în care Daniel Cain explorează istoria aromânilor crușoveni. Este remarcabil pasajul despre falia stupidă care îi despărțea, ca peste tot în Balcani, pe aromânii grecomani, manipulați prin interesele Atenei, de aromânii care aveau conștiința apartenenței la românism. Nu întâmplător cei din urmă erau tineri cu mințile deschise în școlile românești. Astăzi grecomanii, lipsiți de fanatismul acelor vremuri, s-au metamorfozat în makedonarmãnji, dar aversiunea lor față de românism a rămas intactă…

Crușova (Limba macedoneană: Kruševo) este un oraș din Republica Macedonia.

Crușova este unicul oraș din lume unde limba oficială este limba aromână. Din cei aproximativ 11.000 de locuitori ai orașului peste 7000 sunt aromâni.

Adevărat cuib de vulturi, situat la aproape 1.200 de metrialtitudine, Cruşova este un oraş atât de frumos, încât călătoriivremii nu sunt zgârciţi în cuvinte atunci când îl descriu.

Oraşul se află la 45 km nord de Bitolia, în “mijlocul unui oceande albanezi musulmani şi slavi”, izolat cu totul de restulaşezărilor aromâneşti. Pe culmi întunecate de neguri, puţini suntcei care se aşteaptă să găsească o „superbă aşezare aromânească, cucase în 2-3 rânduri ca nişte palate, deasupra câmpiilor cu satemizere, înecate în noapte şi în noroi„.

La prima vedere, oraşul aduce cu o „speluncă de tâlhari”, datorită poziţiei sale din „creierii munţilor”. Vârful muntelui Cruşova, notează Ioan Neniţescu, nu este nici pisc, nici platou, ci „înfăţişează o scobitură ca un imens cazan, ca o jumătate a unei sfere gigantice”. Iar pe pereţii acestui cazan stă aşezată Cruşova, astfel încât „de oriunde s-ar uita, călătorul uimit vede aproape întreg oraşul”. Numai o fotografie din avion, crede scriitorul Anastase Hâciu, „ar putea cuprinde, în slabe imagini, totuşi, măreţia, în întregul ei, a acestui oraş – cel mai frumos oraş de munte – încântător, vărsat într-o căldare şi aşezat în amfiteatru, cea din urmă şi grandioasă creaţie a geniului aromânesc; numai o privire de sus, din regiunile nourilor, ar putea îmbrăţişa mândria acestui oraş modern”.

Nu întâmplător oraşul este considerat de călătorii străini o adevărată Veneţie de uscat.

În 1911, un grup de călători români ajuns pe aceste meleaguri găseşte aici un „oraş de femei, de copii, de bătrâni liniştiţi şi posomorîţi, de o moralitate severă”, care păstrează cu sfinţenie tradiţiile neamului. Poetul Ioan Neniţescu menţionează obiceiul ca femeia să-i sărute mâna bărbatului şi să-i spele picioarele oaspetelui. Aproape toţi bărbaţii sunt „departe în străinătate, ca să lucreze mai cu seamă în oraşele mari ale Europei orientale, dar şi în Asia Mică, în Egipt şi chiar în America”. Iar când banii câştigaţi sunt îndeajuns, iar vârsta le e înaintată, se reîntorc pentru totdeauna în oraşul natal. „Acolo îmbătrânesc în linişte în mijlocul familiei, gândindu-se la fiii lor, plecaţi şi ei la rândul lor, ca să-şi încerce norocul şi visând, câteodată, în lungile lor răgazuri, la ţările îndepărtate, unde şi-au cheltuit meşteşugita lor activitate”.

Hâciu observă la aromânii cruşoveni faptul că sunt „într-atât de iubitori de frumuseţile naturii şi ale oraşului lor, încât această iubire, ridicată până la expresia de cult religios, le-a pricinuit mari pagube în orânduirea afacerilor”. Şi explică: un cruşovean are „ca ideal să-şi facă o casă mare şi frumoasă, o nuntă ca în basme, să petreacă în pădure cu prietenii şi rudele”, astfel că după ce îşi cheltuie câştigul o apucă din nou pe drumuri, „în străinătăţi lungi şi grele”.

Cu o populaţie de 15.800 de locuitori, predominant aromânească, în Cruşova aflăm, la 1890, 2.816 case, „cu ferestre mari şi multe şi cu balcoane numeroase”. Este un oraş viu, cu mai multe gimnazii (român, grecesc şi bulgar) şi cu şcoli primare ale tuturor neamurilor, toate în clădiri monumentale. Ar fi un oraş ideal, scrie Lebrun, dacă n-ar fi ura care desparte în două tabere înverşunate această populaţie paşnică. Mai precis, „aromânii curaţi” şi „grecomanii”. Altfel spus, între adepţii românismului balcanic şi cei ai panelenismului.

Înăsprirea acestei lupte, observă Neniţescu, a ajuns „până acolo încât a cauzat pretutindeni rupturi de relaţii între fii şi părinţi, între fraţi şi fraţi”. Adeseori, bătrânii sunt grecomani, iar tinerii „aromâni curaţi”. Trezirea conştiinţei naţionale începe în 1869, când la Cruşova este deschisă, pentru scurt timp, prima şcoală românească, frecventată de vreo 30 de şcolari. La sfârşitul secolului al XIX-lea, aici aflăm trei şcoli în care se predă în română şi aromână (una de băieţi, una de fete şi una mixtă). Spre comparaţie, în aceeaşi perioadă, în oraş sunt deschise cinci şcoli cu predare în limba greacă.

Numele Cruşovei rămâne, înainte de toate, legat de răscoala de Sfântul Ilie. Mai precis, de 2 august 1903, când populaţia de aici s-a ridicat împotriva stăpânirii otomane şi a proclamat o republică pentru toate grupurile etnice care trăiau în Macedonia. Republica de la Cruşova a dăinuit doar 12 zile. În pofida rezistenţei localnicilor, conduşi de legendara căpetenie vlahă Pitu Guli, oraşul este cucerit şi distrus de trupele otomane. Moment ce marchează declinul acestei prospere aşezări, care devine o palidă imagine a ceea ce a fost cândva. La câţiva ani după aceste evenimente, jurnalistul francez Lebrun, stabilit de ceva vreme la Bucureşti, remarcă tristeţea ce planează asupra Cruşovei, din care au rămas „case spintecate” şi „ziduri înnegrite, de care te loveşti la fiecare pas”.

Astăzi, populaţia acestui oraş din Republica Macedonia numără puţin peste 5.000 de locuitori, dintre care 1.000 sunt aromâni. Timpul pare că s-a oprit în loc pe străduţele pietruite, impregnate de atâtea poveşti rămase nerostite. Viaţa curge molcom. Doar ceremoniile dedicate zilei naţionale (2 august) mai tulbură liniştea acestui orăşel de provincie. Şi turiştii, tot mai numeroşi. Veniţi la mormântul celui considerat un „Elvis al Balcanilor”, aromânul Toșe Proeski (Toader Proia).

Cruşova respiră a Toşe la fiecare pas. Imaginea tânărului decedat într-un stupid accident de circulaţie, în octombrie 2007, este întâlnită pretutindeni. Pe străzi, pe faţada clădirilor, în fiecare magazin. Lângă monumentul dedicat răscoalei din 1903 se înalţă viitorul memorial Toşe Proeski. Câţiva paşi mai încolo, la intrarea în cimitirul central, te întâmpină cei doi eroi ai Cruşovei. Unul lângă altul. În dreapta, mormântul simplu al lui Pitu Guli. În stânga, mormântul lui Toşe Proeski, transformat într-un adevărat loc de pelerinaj. Iar gândul te duce la cuvintele cronicarului: Cruşova, cuib născător de bărbaţi întreprinzători şi de artişti!

Pitu Guli (Chirilice: Питу Гули) (n. 1865 – d. 1903, Crușova, Imperiul Otoman), zis și Pitu Vlahul s-a născut într-o familie de aromâni din Crușova, azi in Republica Macedonia. El și-a legat numele de lupta din Balcani pentru independența de jugul otoman, visând la o viață liberă pentru toate popoarele, indiferent de națiune. A murit eroic in lupta pentru apărarea Republicii Crușevo, pe care a și proclamat-o in timpul Revoltei Ilinden, la locul numit Dealul Ursului. Este revendicat ca erou național atat în Bulgaria, cât și în Republica Macedonia, unde numele său este menționat de două ori intr-un cântec patriotic vechi, devenit Imnul de stat după proclamarea independenței.

Revoluția din Crușova

Puțini români știu despre un asemenea eveniment istoric numit „Revoluția din Crușova”, puțini cunosc semnificația acestui moment istoric pentru noi, românii. Iată cum este prezentată Revoluția din Crușova în «Istoria aromânilor macedoneni», de Ioan M. Cardula (Citește mai departe…)

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here