E un coșmar să vezi în jurul tău O-ntreagă tară, cum se prăbușește Și binele, îngenuncheat de rău, Și fierul roșu, biruit de clește. Și hărmălaia e un alt coșmar, La conjugarea crizelor atroce, Și oamenii cinstiți, care dispar, Și un popor rămâne fără voce. Și-n toate a pătruns un fel păgân De-a ne privi copiii și părinții Și-i un coșmar că fiece român Își pierde forța brațului și-a minții. Iar vânzătorii încă mai promit Să vândă, si mai mult, această țară, Într-un azil al lumii, părăsit, Acest popor nefericit să moară. Cu ochii-nlăcrimați de tot ce văd, Privesc nesomnu-n fiecare noapte Și-aș vrea să iau în brațe-acest prăpăd, Ca pe-o grămadă de otrăvuri coapte. Și-apoi, cu-acestea toate, să dispar, ' În tragic ritual de kamikadze, Ca țara să-mi salvez de-acest coșmar Și de aceste stranii metastaze. E mult prea mult, în fiecare zi, Acumularea răului în toate, Că oamenii nici nu mai pot trăi, De-atâta repetată nedreptate. Ca o-ntrebare fără de răspuns, Continuind istorica derivă, În Evul Mediu parcă am ajuns Și mergem spre Comuna Primitivă. Și parcă e-o strădanie-n zadar, Să vezi narcotizatele popoare Cum se învață și cu-acest coșmar Și ce-ngăduitor e fiecare. Civilizație-n marșarier, Restaurație și sărăcie, Și tot mai lung e drumul pân’la cer, Și tot mai mic e omul care știe, Mă uit în ochii tăi, poporul meu, Încredințându-ți una din oferte, Așa să mă ajute Dumnezeu, Să-ți fiu folositor, când ți-este greu, Sau, dacă nu, trufia să mi-o ierte!
6 septembrie 1996.
București
din volumul «Infracțiunea de a fi»
