Capitalismul crud (brutal) este antisocial

0

În lucrarea sa din 2014, «Capital in the Twenty-First Century», economistul francez Thomas Piketty a formulat o așa-numită „lege a acumulării capitaliste”, din care rezultă că r > g: rata de profit a deținătorilor de capital (r, de la „return”) tinde să depășească rata de creștere economică (g, de la „growth”). Această tendință determină o inegalitate extremă între veniturile categoriilor de populație, ceea ce antrenează consecințe angoasant antidemocratice, precum și punerea la îndoială a capitalismului însuși, ca modalitate a organizării economiei. În acest context, Piketty reliefează metodele și instrumentele utilizate de elitele financiare americane și britanice pentru a captura politicienii main-stream, cu putere de decizie, și pentru a-și asigura, în acest fel, legile necesare protejării intereselor lor împotriva competiției politice sau a alternativelor la modelul lor economic (notă – rule of law se tranformă, astfel, în rule by law; în plus, fiind vorba de spațiul politic anglo-saxon, care s-a impus la nivel global prin imperialism cultural si juridic, această metodă de a tiraniza societatea prin lege, fără a te supune tu însuți legii, devine a-națională, fiind prezentă peste tot, inclusiv, desigur, în România).

Așa cum remarcă Shoshana Zuboff, în lucrarea sa din 2019, «The Age of Surveillance Capitalism», în anul 2015, ziarul «The New York Times» a constatat (nr. din 10 octombrie) că un număr de 158 de familii americane și corporațiile deținute de acestea au furnizat aproape jumătate dintre donațiile necesare campaniei electorale din 2016, pentru alegerea președintelui (vorbim de vreo 180 mil dolari). Piketty reține că 20% din averea americanilor era deținută, în 2010, de 0,1% din populație (notă – după 10 ani de capitalism inegalitar și de supraveghere, în mod evident aceste procente s-au ascuțit), dintre acești mari deținători de averi, 60-70% fiind manageri de corporații care au reușit să impună și să mențină prin lege scheme de „compensare” care conțin sume uriașe cu titlu de salarii, bonusuri (aplicabile inclusiv în caz de salvare de la faliment a corporației cu bani publici), stock options, despăgubiri în caz de concediere (golden parachute), toate scutite de taxe și impozite ori impozitate modest. Shoshana Zuboff susține că societatea americană și cea britanică s-au transformat în oligarhii care au făcut din economia de piață o agendă extremă, pe cheltuiala populației și cu costul democrației (notă – libertatea pieței are, în cadrul ideologiei neo-liberale, un înțeles foarte contorsionat, întrucât marea masă a populației este „liberă” să se apovizioneze de la marii monopoliști, de la oligarhi, pentru că there is no alternative, competiția și inovația sunt ucise încă din fașă, pentru că oligarhii au „dreptul la profit”, iar statele nu trebuie nici să emită reglementari, nici să impună taxe care să redistribuie just averea obținută prin efortul tuturor, căci ar încălca libertatea oligarhilor).

Shoshana Zuboff declară, printr-o comparație frustă, că, la fel ca și cârnații, capitalismul nu trebuie consumat crud; capitalismul crud (brutal) este antisocial. Piketty, la rândul său, suține că economia de piață, lăsată să se auto-reglementeze, să se „descurce” singură, conține puternice forțe de divergență, cu un mare potențial de amenințare la adresa democrației și a valorilor justiției sociale pe care democrația se bazează. Nu va fi nicio surpriză să constatăm că, în astfel de condiții, mulți gânditori contemporani numesc neo-feudalism sistemul actual de organizare a economiei și a politicii statale ori globale. Piața liberă și societatea de consum au fost înlocuite de o „piață” a privilegiilor, exclusivităților, monopolurilor și rentelor neo-feudale ale elitei financiare, aflate cu mult în afara controlului populației obișnuite (care are, totuși, impresia că poate schimba, totuși, ceva, ieșind în stradă la proteste sau participând la vot – n.) și a oricărui alt mecanism de consimțâmânt/consens democratic. Piketty arată că acest „capitalism patrimonial” înseamnă nimic altceva decât o întoarcere la societatea pre-modernă, în care viața și șansele de reușită în viață depindeau de averea moștenită, și nu de meritele proprii ale individului.

Statul de drept trebuie să fie un stat al bunăstării. Săracia, inegalitatea economică, inegalitatea de șanse, standardizarea comportamentelor sociale, lipsa competiției și a inovației, toate acestea fac din libertate și democrație „luxuri teoretice”, adică balast inutil. Aceasta este explicația bizarului dezinteres al generațiilor de după 1980 față de drepturile și libertățile omului.

Autor: Gheorghe Piperea

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.