de Liviu Capșa
Aducerea la cunoştinţa opiniei publice a rezultatelor unor sondaje privind (dezinteresul pentru cultură al tineretului român ne-a confirmat ceea ce, cu strîngere de inimă, bănuiam de mult: preocupările cultural-intelectuale ale generaţiei juvenile sunt ca şi inexistente. Cu alte cuvinte, România „se bazează” în mileniul trei pe o aculturală generaţie post-decembristă.
Dincolo de această concluzie neliniştitoare, uimeşte totala lipsă de reacţie a oficialităţilor, dar şi a societăţii civile şi a mediilor intelectuale, ca şi cum ar fi vorba despre topul preferinţelor adolescenţilor dintr-o altă constelaţie, chestionaţi de reporteri zglobii la un „party de party” mega-galactic. Or, generaţia care ar trebui să ne ghideze pe tărâmurile unite europene (căci Năstase şi ai lui n-or fi rupţi din coasta lui Mathusalem!) orbecăie în căutarea unei identităţi ce-i scapă mereu printre degete. Şi nici nu ar putea fi altfel, când înlocuieşti lecturile fundamentale cu subţirimea colorată a revistuţelor provocator-adolescentine, când preferi, în locul bibliotecilor, spaţiul ondulărilor manelist-orientale, când sălile de clasă se pierd în ceaţa amintirilor sâcâietoare, când ascensiunea socială lejeră este exemplificată la cel mai înalt nivel.
Moda liceenelor concursuri de „Miss” şi „Mister”, tributare modelelor şi practicilor îndrăzneţe şi efemere deopotrivă, cu profesori „de gaşcă” în juriu şi părinţi emoţionaţi în sală, dezinhibă, dar nu cultivă, emancipează la suprafaţă, dar nu clădeşte spiritual. Şi uite aşa, după numai câteva fraze, am ajuns la problema uzată şi antipatică a responsabilităţilor, la cei care, în familie, la şcoală şi în societate, în roluri şi cu misii diferite, au şi privilegiul, dar şi povara de a lucra cu tinerii. Cu un buget cel mai adesea insuficient, cu probleme care sapă la temelia rostului ei şi a tihnei cotidiene, familia nu este pentru adolescenţi, în multe cazuri, oaza de confort atât de necesară. Şcoala, bulversată de decizii politico-electorale şi îngheţată sub viscolul fondurilor insuficiente, nu poate compensa mulţumitor lipsurile „de acasă” şi nici oferi soluţii imediate.
Parcurgând rândurile de mai sus, mulţi se vor întreba: de ce se îndepărtează tinerii de cultură, când, totuşi, mulţi dintre ei mai (şi) citesc? Şi, într-o oarecare măsură, aceşti optimişti ponderaţi au dreptate. Fiind drepţi până la capăt, recunoaştem şi noi, în România se mai şi citeşte. Fie anunţuri de mică şi mare publicitate, fie saiturile colorate şi nude ale Internetului, fie publicaţiile mondene revărsate provocator peste marginile chioşcurilor, numai bune să substituie, prin imagine şi mesaj, Dallasul de altădată. Ca să nu mai vorbim de „Programul Loto-Pronosport”, care se devorează săptămânal într-un tiraj de masă (goală), de romanele de capă şi securitate ale lui Pavel Coruţ sau de cărţile (ne)sfinte ale politicienilor.
Veţi spune că toate acestea nu sunt literatură. Dar cine mai are timp şi organ pentru literatură, când pragmatismul ne-nconjoară, concurenţa suflă tare şi eşecurile ne dor. Cititul de dragul cititului, leneş şi dulce, se consuma în vremea junimiştilor, când moşiile de la umbra dealurilor moldave catifelau destine şi însiropau colbuitele drumuri spre Paris. Sau pe la cenaclurile bucureştene interbelice, între plimbările de la Şosea şi alunecările pe gheaţa lui Oteteleşanu. Sau la lumina lumânărilor, vegheaţi de inutilitatea televizorului şi amorţiţi de veşnicul frig ceauşist de dinainte de explozia mămăligii. S-a dus vremea cititului din disperare. Atunci, scriitorul era scriitor, iar cititorul, cititor. Acum, scriitorul este şi una, şi alta. Un adevărat om universal. Şi, până la urmă, la ce bun şi literatura asta gratuită, care nu face decât să vestejească până la reverie cele mai virile proiecte, când, de pe noptiera hotelurilor de cinci stele, Burke Hedges te îndeamnă, ştiinţific şi eficient, să te „afirmi sub propria firmă”, iar Dale Carnegie îţi dezvăluie, cu tact şi profesionalism, Secretele succesului. Nu-ţi rămâne decât ca, între mâncarea chinezească de porc garnisit cu opt miresme şi partida de tenis ministerial, să urmezi tulburătorul Curs practic de încredere al lui Walter Anderson, pentru a Nota şi acţiona în cunoştinţă de cauză împreună cu maestrul în domeniu, H.A. Glasser. Vei descoperi astfel, vorba lui Napoleon Hill, că De la bani la idee nu-i decât un pas. Mic pentru omenire, uriaş pentru tinerii noştri pragmatici, pe care îl vor face cândva, aici sau aiurea, dar cu o condiţie: să citească numai ce trebuie!
Nici n-am terminat bine rândurile de mai sus şi mi-am dat seama că sunt pe cale să nedreptăţesc o altă categorie din rândurile celor preocupaţi să-şi făurească o cultură pe măsura timpurilor noastre. Cum era să uit tocmai cultura intensivă a manelelor. Chiar aşa, de ce ascultă tinerii noştri cu atâta patimă şi voluptate manele? Pentru că suntem un popor, asemenea multor altora, înzestrat cu un puternic sentiment al dragostei? Practicată (cu un potenţial ce nu-i de lepădat), dar şi invocată. De ce se omoară ei după aceste cântece de pseudo-dragoste, de origine orientală, cu melodie duioasă şi tărăgănată, după cum le descriu dicţionarele? De ce au înlocuit europenii noştri tineri folclorul românesc, atât de divers pentru a satisface toate gusturile, cu melodiile acestea slujite de texte de-o imbecilitate perfectă? Suntem noi un popor care şi-a descoperit acum, în post-tranziţie, originile orientale?
În căutarea unui răspuns, se naşte o primă întrebare. Manelele nu sunt numai duioase şi tărăgănate, ele au devenit, între timp, şi prilej unor lamentări comode, ca să nu spun leneş al exhihării unor trăiri intens-caricatural aproape de limita leşinului. Adeseori, şi morţii, căci se ştie, în manele se moare şi învie frecvent din dragoste. Şi se dansează. Focos. Din buric şi şolduri. Indiferent de sex. Un act mimat în extazul muzicii.
Au, aşadar, tinerii noştri motive să topească după muzica aceasta produsă de băieţi minune, fermecători şi încântători, şi al asemenea adjective devenite (re)nume? Ce-i mână pe ei spre această adoraţie total definitivă şi necondiţionată?
Credem că, în primul rând, incultura. Nu numai muzicală. Venind în oraşe, în anii industrializării forţate, în special spre periferii scăldate de-o grea tristeţe, părinţii tinerilor de astăzi, un fel de ţărani transhumanţi între anotimpurile vieţii, calificaţi la locurile silniciei, au pierdut ce aveau bun de acasă, câştigând şi transmiţând copiilor tot ce-i mai rău de la noul lor mediu de viaţă. Textele manelelor le vin acum tuturor ca o mănuşă. Expresiile licenţioase, debitate la uşa cârciumii, asezonate măiestrit pe muzică, au devenit mai săţioase. Îţi lasă gura apă, nu alta. Noroc că cinzeaca-i pe-aproape.
Ar mai fi apoi sărăcia. Blocurile tip, existenţa în mâzga ghetoului, cartierele acaparatoare cu toate promiscuităţile lor, duminicile la papuci şi capot la o tablă sau o sămânţă, chefurile fără perdele, berea vrac în sticle de plastic, rimează perfect cu orizontul îngust al manelei, cu răspunsul ei iute la dorinţele fierbinţi şi imediate. Tinerii celebrează valorile supreme ale acestei lumi: amorul liber, şmecheria profitoare, generozitatea unsuroasă, norocul chior, blestemul jucăuş, trădarea repetată, înjurătura porcoasă.
Şi, în fine, să numim şi un al treilea posibil motiv al iubirii leşinate pentru manele: disperarea. Poate că tânărul se agaţă de manea ca să uite. Să iasă din (i)realitatea imediată. Poate îi sunt necesare amăgirile ei colorate. Un fel de film indian pentru alpiniştii posturilor cotidiene. Acadeaua înfometaţilor de real. Maneaua e, poate, singura lor certitudine.
Să fie vorba despre, „crize vechi în haine noi” aşa cum, cu mulţi ani în urmă, Mircea Vulcănescu, un martir al intelectualităţii române, scria despre „tânăra generaţie”? Cine să răspundă la această întrebare, când societatea românească, bună de invocat pentru despovărărea conştiinţei, are alte treburi şi interese? Întotdeauna presante. Şi capitale. Când să mai aibă timp şi pentru tineri. Aşa încât, firesc, te întrebi: este tineretul român al secolului XXI acultural sau, mai degrabă, este împins, prin ignorare, în zona fără orizont a ignoranţei?
«Luceafărul», nr. 28, 21 iulie 2004
