Despre timpul care va veni

Ceea ce se întâmplă astăzi la scară planetară este cu siguranță sfârșitul unei lumi. Dar nu pentru cei care încearcă să o guverneze în funcție de interesele lor – în sensul unei tranziții către o lume mai potrivită noilor nevoi ale genului uman. Epoca democrațiilor burgheze trece, cu drepturile, constituțiile și parlamentele sale; dar, dincolo de coaja juridică, cu siguranță nu irelevantă, lumea care a început cu revoluția industrială și a crescut până la cele două – sau trei – războaie mondiale și totalitarismele – tiranice sau democratice – care le-au însoțit se termină.

Dacă puterile care guvernează lumea au simțit că trebuie să recurgă la măsuri și dispozitive extreme precum biosecuritatea și teroarea sanitară, pe care le-au stabilit peste tot și fără rezerve, dar care amenință acum că vor scăpa de sub control, acest lucru se datorează faptului că se temeau, conform dovezilor, că nu au altă opțiune de supraviețuire. Și dacă oamenii au acceptat măsurile despotice și constrângerile fără precedent la care au fost supuși fără nicio garanție, nu s-a întâmplat numai din teama pandemiei, ci probabil pentru că, mai mult sau mai puțin conștient, știau că lumea în care trăiseră până atunci nu putea continua, era prea nedreptă și inumană.

Este de la sine înțeles că guvernele pregătesc o lume și mai inumană și chiar mai nedreaptă; dar, în orice caz, de ambele părți, s-a presupus cumva că lumea de odinioară – așa cum începe să fie numită acum – nu ar putea continua. Există cu siguranță în acest lucru, ca în orice prezent întunecat, un element religios. Sănătatea a înlocuit mântuirea, viața biologică a luat locul vieții veșnice și Biserica, care a fost obișnuită de mult timp să se compromită cu nevoile lumești, a consimțit mai mult sau mai puțin explicit la această înlocuire.

Nu regretăm această lume care se sfârșește, nu avem nicio nostalgie pentru ideea umanului și a divinului, că valurile nemiloase ale timpului se șterg ca o față de nisip pe malul istoriei. Dar cu aceeași hotărâre respingem viața goală, mută și fără chip și religia sănătății pe care guvernele ni le propun. Nu așteptăm niciun nou zeu, niciun om nou – mai degrabă căutăm aici și acum, printre ruinele care ne înconjoară, o formă de viață umilă, mai simplă, care nu este un miraj, deoarece avem amintire și experiență despre ea, chiar dacă, în noi și în afara noastră, puterile adverse îl resping de fiecare dată în uitare.

Giorgio Agamben este un filosof italian, care predă la Institutul Universitar de Arhitectură din Veneția și la Collège International de Philosophie din Paris

Sul tempo che viene

Ciò che sta oggi avvenendo su scala planetaria è certamente la fine di un mondo. Ma non – come per coloro che cercano di governarla secondo i loro interessi – nel senso di un trapasso a un mondo più consono alle nuove necessità dell’umano consorzio. Tramonta l’età delle democrazie borghesi, coi suoi diritti, le sue costituzioni e i suoi parlamenti; ma, al di là della scorza giuridica, certo non irrilevante, a finire è innanzitutto il mondo che era iniziato con la rivoluzione industriale e cresciuto fino alle due – o tre – guerre mondiali e ai totalitarismi – tirannici o democratici – che le hanno accompagnate.

Se le potenze che governano il mondo hanno ritenuto di dover ricorrere a misure e dispositivi così estremi come la biosicurezza e il terrore sanitario, che hanno istaurato ovunque e senza riserve, ma che minacciano ora di sfuggir loro di mano, ciò è perché temevano secondo ogni evidenza di non aver altra scelta per sopravvivere. E se la gente ha accettato le misure dispotiche e le costrizioni inaudite cui è stata sottoposta senza alcuna garanzia, ciò non è soltanto per la paura della pandemia, ma presumibilmente perché, più o meno inconsapevolmente, sapeva che il mondo in cui aveva vissuto fin allora non poteva continuare, era troppo ingiusto e inumano. Va da sé che i governi preparano un mondo ancora più inumano, ancora più ingiusto; ma in ogni caso, da una parte e dall’altra, si presagiva in qualche modo che il mondo di prima – come si comincia ora a chiamarlo – non poteva continuare. Vi è certamente in questo, come in ogni oscuro presentimento, un elemento religioso. La salute si è sostituita alla salvezza, la vita biologica ha preso il posto della vita eterna e la Chiesa, ormai da tempo abituata a compromettersi con le esigenze mondane, ha più o meno esplicitamente acconsentito a questa sostituzione.

Non rimpiangiamo questo mondo che finisce, non abbiamo alcuna nostalgia per l’idea dell’umano e del divino che le onde implacabili del tempo stanno cancellando come un volto di sabbia sul bagnasciuga della storia. Ma con altrettanta decisione rifiutiamo la nuda vita muta e senza volto e la religione della salute che i governi ci propongono. Non aspettiamo né un nuovo dio né un nuovo uomo – cerchiamo piuttosto qui e ora, fra le rovine che ci circondano, un’umile, più semplice forma di vita, che non è un miraggio, perché ne abbiamo memoria e esperienza, anche se, in noi e fuori di noi, avverse potenze la respingono ogni volta nella dimenticanza.

23 novembre

Giorgio Agamben