În decembrie 1968, Gheorghe Tănase prelua funcția de Prim-secretar al Partidului Comunist Rpmân al noului înființatului Județ Vaslui. Funcția de Prim-secretar era într-o oarecare măsură asemănătoare cu cea de Prefect din prezent (reprezentantul guvernului în teritoriu), însă în perioada comunistă, Primul Secretar era, fără îndoială cel mai important om din județ, având atribuții administrative, dar și politice și chiar economice.
Înființarea actualului județ Vaslui, în actuala sa configurație, s-a petrecut în urma reformei administrativ-teritoriale din februarie 1968, prin care reprezentanții „comunismului național”, cum s-a spus, renunțau la organizarea administrativ-teritorială după model sovietic, cu regiuni și raioane (adoptată în 1950), și se revenea la organizarea administrativ-teritorială cu tradiționalele „județe”.
Pe 16 februarie 1968, printr-o lege emisă de regimul comunist, se desființa regiunea Iași. A doua zi, pe 17 februarie, apărea județul Vaslui, cu reședința în orașul Vaslui.
Din februarie 1968 – când intră în vigoare noua împărțire administrativ-teriorială a României, primul Prim-secretar oficial „în fruntea” Vasluiului a fost Gheorghe Tănase.
Nefiind originar din Vaslui, Tănase „lua în primire” un județ și un oraș care nu își meritau numele. Avea sarcina extrem de dificilă să le transforme și să le pună în rândul celorlalte unități demne de aceste standarde, după criteriile „epocii de aur” comuniste. Din punct de vedere politic, Gheorghe Tănase a fost perceput ca fiind „edificatorul” Vasluiului.
Ziaristul George Stoian povestește primele impresii despre Vasluiul acelor ani: „Eu, când am venit în Vaslui, acest oraş nu exista! Era pur şi simplu o comună… De exemplu, strada Hagi Chiriac era renumită pentru halul în care arăta. Erau acolo numai prăvălii, era locuită numai de evrei şi, pentru că evreii urmau să plece, scoseseră la vânzare tot felul de fleacuri de prin casă, chiar şi oala de noapte găurită! Era un peisaj îngrozitor”.
Pornind de aici, Tanase avea sarcina să aducă orașul în modernitat, dându-i edificiile și tot ceea ce presupunea o reședință, capitala unui județ.
În imagine este Gheorghe Tănase în 1970, la doar doi ani după investire, întâmpinând-ul pe Nicolae Ceaușescu la prima sa vizita în noul județ Vaslui.
Despre Gheorghe Tănase un articol din ziarul «Obiectivul de Vaslui» din 20 octombrie 2014, articol intitulat «Adevaruri despre Gheorghe Tanase», vorbește despre omul și politicianul comunist:
Ziaristul George Stoian, deşi oltean, a trăit pe meleagurile noastre din 1967 până în 1982. A avut şansa să fie aproape de fostul prim-secretar Gheorghe Tănase, ctitorul Vasluiului, pe când era metodist de specialitate al Casei creaţiei populare şi, apoi, ziarist la «Vremea nouă»; din anul 1982 au lucrat împreună la Slobozia, până în urmă cu o lună, când Tănase a decedat.
Tot binele pe care Gheorghe Tănase i l-a făcut lui George Stoian, şi la Vaslui şi la Slobozia, s-a întors în aceeaşi măsură la el. George Stoian a avut un rol important în viaţa lui Gheorghe Tănase, în special după revoluţia din ’89, devenind astfel cel mai valoros martor, atât al vieţii pe care fostul prim-secretar a avut-o în perioada comunistă, cât şi în ultimii săi ani.
Solicitat de ziarul nostru, George Stoian a acceptat să ne spună adevărul despre omul Gheorghe Tănase. Adevăruri care merită şi trebuie să fie cunoscute de noi, cei care l-am preţuit şi cărora ne-a lăsat atâtea ctitorii şi amintiri.
– Când l-aţi cunoscut pe Gheorghe Tănase? Care a fost începutul prieteniei dumneavoastră?
– Eram ziarist aici, la Vaslui, iar prietenia noastră s-a înfiripat datorită faptului că eram implicat în activităţi culturale, care nu numai că-i plăceau şi erau pe sufletul lui, dar chiar erau necesare. Organizam tot felul de manifestări spirituale, inclusiv Festivalul umorului, precum şi mari spectacole. Eram regizorul spectacolelor festive dedicate lui Ceauşescu sau al celor de la 23 August, aşa că, încetul cu încetul, domnul Tănase m-a agreat şi ne-am apropiat.
– Cum aţi ajuns de acasă, din Oltenia, la Vaslui?
– Soţia mea era studentă la filologie în Iaşi, iar eu am vrut să fiu mai aproape de ea. Era în 1967, am crezut că vin pentru puţină vreme în aceste locuri, adică până termină soţia facultatea, dar m-am îndrăgostit de Vaslui. Aşa am ajuns să lucrez la Casa Raională de Cultură, care funcţiona unde este astăzi Tribunalul Vaslui, iar director era, să îşi amintească vasluienii, profesorul Mihai Angheluţă, apoi, cum am mai zis, la Casa creaţiei populare, iar ulterior, în presa locală. M-am remarcat repede nu numai în rândul colegilor, ci şi la partid. Aşa a aflat de mine şi Gheorghe Tănase, care era un iubitor de cultură şi un mare sprijinitor al acesteia. A început să mă solicite să merg la Bucureşti, să aduc teatre, concerte cu Tudor Gheorghe, cu Dumitru Fărcaş, marele taragotist al Clujului, cu muzica populară moldovenească etc. Uneori, chiar el îmi spunea ce piesă vrea să vadă, vorbeam cu conducerea teatrelor şi programam spectacole la care Tănase era tot timpul prezent.
– Ce artişti preferaţi avea?
– Iubea toţi actorii şi foarte mulţi cantăreţi, artişti adevăraţ, pe care, deseori, după spectacol, îi invita la el acasă ori locuri mai interesante, pentru a sta de vorbă, pentru a servi masa împreună. Trebuie să remarc aici marea sa prietenie cu regretatul Valentin Silvestru, care devenise aproape ca un membru al familiei. Asta a făcut ca Gheorghe Tănase să sprijine consistent Festivalul Umorului şi a facă să se înfiinţeze la Vaslui celebrul „Cenaclu al umoriştilor”, care foarte des prilejuia publicului vasluian întâlniri cu cei mai importanţi scriitori de umor şi artişti ai genului. El este şi ctitorul marilor statui cu care acum ne mândrim. Nostim este faptul că, atunci când se jucau la Vaslui diverse spectacole şi participa Gheorghe Tanase, erau mulţi activişti care, deşi nu erau mari amatori de teatru, veneau acolo ca să-i vadă „tovarăşu’ prim” şi se prefăceau că le place şi lor teatrul. Pe vremea aceea era o activitate culturală excepţională la Vaslui. Venea lumea la teatru, nu exista să mai găseşti bilete cu două zile înainte de eveniment. Lui Gheorghe Tănase îi placea plăcea mult când organizam sărbătoarea Pluguşorului în faţa Comitetului Judeţean de Partid. Îi aduceam urători cu obiceiuri de iarnă. Îi plăceau atât de mult pentru că era un om foarte sensibil. Iubea arta, iubea tot ce era de suflet. Uneori, venea chiar şi la repetiţii. Nu se exprima în termeni de profesionist, dar simţea unde ceva era fals şi spunea: „Nu merge!”
– Cum aţi putea să-l caracterizaţi?
– Era un om foarte serios, aspru, uneori chiar dur, dar numai în faţa răului. Sancţiona absolut totul, nu ierta niciodată nimic, dar avea grijă să nu nenorocească oamenii. Îi sancţiona mai mult cu vorbe, ridica tonul la ei sau le adresa replici dure în faţa altor oameni, dar nu le făcea rău. El nu băga oameni în puşcărie. Ba chiar au fost mulţi scăpaţi de puşcărie de doamna Tănase. O căutau mereu mame care se plângeau: „Mi-au rămas copiii pe drumuri”, îi spuneau ele. „Hai, du-te, fii fără grijă”, le încuraja doamna Tănase şi îi scotea aşa, parcă îi trăgea de păr, pe toţi. Eu am făcut multe revelioane împreună cu domnul şi doamna Tănase. Eram invitat întotdeauna la revelion pentru că eram un fel de conducător al revelionului, majordomul, dirijam programul orchestrei, spuneam ce să cânte. Le aduceam pe Ştefania Rareş, pe Mioara Velicu, pentru că Tănase iubea mult muzica moldovenească. Îl preţuia mult şi pe Adrian Păunescu. De câte ori venea la Vaslui, mergeam la pivniţele Huşului sau la subsolul Casei de Cultură Huşi. Acolo se făceau degustări absolut profesioniste de vin. Erau multe personalităţi acolo, era şi inginerul Neamţu, care ne-a prezentat odată vreo douăzeci de feluri de vinuri. A vorbit şi despre Busuioaca de Bohotin (lumea trebuie să ştie că Busuioaca de Bohotin e un vin care, în stare originală, nu se găseşte pe toate drumurile pentru că din Busuioaca de Bohotin adevărată mai mult de trei-patru sute de litri pe an nu se fac. Oficial, se vinde în toată ţara, dar n-are nimic de-a face cu Busuioaca de Bohotin adevărată): „Acesta este un vin unicat în România, este adus de mine din părţile Cotnarului, unde nu se mai cultivă. Îl am pe o suprafaţă mică pentru că această vie nu poate subzista decât într-un anumit pământ, care are anumite caracteristici în compoziţia sa şi se face numai pe suprafeţe care au un unghi de 18-20 de grade expunere spre soare. Dacă într-o anumită perioadă din vară via are destul soare şi condiţiile necesare, strugurii se fac, dacă nu, nu”. Inginerul Neamţu a adăugat la sfârşit: „Din vinul ăsta consumă tovarăşa Elena Ceauşescu. Noi îi trimitem de sărbători, iar ea îl iubeşte. Anul ăsta am făcut doar trei sute de litri”. Păunescu l-a tras deoparte şi i-a cerut două sute de litri. Neamţu i-a dat, însă nu chiar atât de mult cât i-a cerut, pentru că ar fi rămas fără pic de Busuioacă. Atunci, Păunescu a plecat şi cu 40 de cămăşi de la Fabrica de Confecţii Vaslui, de la directorul Boris Ciocoiu. Era iubit Păunescu de toată lumea, iar Gheorghe Tănase îl susţinea.
„N-am timp să mor, tovarăşu’ Stoian”
– Pe doamna Maria Tănase aţi cunoscut-o?
– Sigur, era o femeie cu un suflet atât de bun şi atât de blândă. Toţi vasluienii trebuie să ştie că era o femeie absolut admirabilă, civilizată şi omenoasă. A făcut foarte mult bine aici, nu pentru că ar fi avut motive speciale, ci pentru că aşa era sufletul ei. Înfiinţase un club care se numea «Femina», unde chema deseori artişti. A lucrat foarte mult cu Stela Popescu, pe care o îndrăgea. Chema artişti, oameni de ştiinţă şi profesori, pentru a se întâlni cu femeile care făceau parte din club. Eu am colaborat îndeaproape cu ea pentru că, în exclusivitate, eu făceam partea artistică. Fiecare întâlnire importantă a clubului «Femina» se încheia cu momente artistice de excepţie, în care neapărat trebuiau să fie două-trei capete de afiş, doi-trei artişti importanţi. Doamna Tănase, care se îndrăgostise de modul în care îi prezentam pe artişti şi de discuţiile pe care purtam cu ei, îmi cerea să-i descos: „Doamnele i-au văzut pe artiştii ăştia la televizor, dar vor să ştie ceva din viaţa lor”. Pe atunci nu era construită Casa de Cultură. Spectacolele aveau loc unde este acum Poliţia Judeţeană, la etajul 1, în sala mare de festivităţi, sau la fostul cinematograf «I.C. Frimu».
– Puteţi localiza unde locuia Gheorghe Tănase în Vaslui?
– În casa aceea mare, prima, cum se merge în vale, după magazinele de lângă Hotelul Racova, mi se pare că i se spunea „Casa Albă”. Acolo mă duceam când mă chema doamna Tănase ca să facem programul următoarelor manifestări, să concepem invitaţii sau unele materiale. De multe ori, venea domnul Tănase la masă şi mă găsea acolo, cu doamna de vorbă. „Iar plănuiţi ceva? Iar vă gândiţi la un spectacol”, ne întreba.
– Ce a fost pentru Vaslui Gheorghe Tănase?
– A fost edificatorul acestui oraş. Eu, când am venit în Vaslui, acest oraş nu exista! Era pur şi simplu o comună. Sunt fotografii şi pe internet. De exemplu, strada Hagi Chiriac era renumită pentru halul în care arăta. Erau acolo numai prăvălii, era locuită numai de evrei şi, pentru că evreii urmau să plece, scoseseră la vânzare tot felul de fleacuri de prin casă, chiar şi oala de noapte găurită! Era un peisaj îngrozitor. Oraşul nu arăta bine, în schimb se găsea de mâncare, lumea trăia bine. Apoi, încet-încet, Vasluiul a început să îşi schimbe înfăţişarea, s-a ridicat sub ochii lui Tănase, care era interesat mult de oraş, dar nu scăpa din vedere nici judeţul. Şi, din judeţ, îl interesa ce mai mult agricultura. Mai târziu, peste tot pe unde a umblat, s-a ocupat de agricultura judeţului respectiv. Cunoştea domeniul ăsta mai mult decât un inginer agronom. Ştia toate fazele de lucru în câmp, ştia totul despre îngrijirea animalelor. Se obişnuise ca în toate plenarele pe care le ţinea să analizeze toată activitatea din agricultură sau din industrie, fără rapoarte scrise sau materiale. Se învăţase şi le făcea cu filme. Ne trimitea pe mine şi pe un băiat de la Casa Pionierilor, de la cineclub, să filmăm în grajduri, în CAP-uri, să stăm de vorbă cu oameni. Făceam filme despre realităţile pe care le găseam. Gheorghe Tănase ne cerea să găsim părţile criticabile: „Eu vreau să-mi arătaţi ce este rău, ca să îndreptăm”. Ajunsesem ca, atunci când intram într-un CAP, să se sperie oamenii de noi, că ştiau ce urmează. Noi filmam, îi duceam filmul, apoi el convoca oamenii. Venea toată lumea şi el spunea: „Daţi drumul la film”. Nu citea nimic, niciun material, niciun raport, nicio informare. Dădeam drumul la film. Filmele erau toate de treizeci de minute, adică erau nişte reportaje destul de lungi. Când se termina filmul şi începea plenara, nimeni nu mai putea să spună „Tovarăşe prim’, nu e adevărat, se exagerează, nu e aşa”, că se văzuse pe ecran. Tănase prinsese gustul pentru lucrul cu filmele. Am devenit foarte apropiaţi. După ce a plecat din Vaslui, a fost la Comitetul Central, apoi a ajuns la Ialomiţa, unde ne-am întâlnit.
– Cum de v-aţi întâlnit tocmai acolo?
– După ce a plecat Gheorghe Tănase din Vaslui, eu am mai rămas până în 1982, când am fost dat afară de la «Vremea Nouă». Era în plină zi, eram toţi în redacţie, când a fost chemat la secretarul cu propaganda, pe atunci tovarăşul Ţolescu, colegul meu de redacţie, Tiberiu Brăescu, un ziarist foarte bun. Când a venit peste vreun sfert de oră, noi l-am întrebat ce s-a întâmplat. „M-a dat afară!”, ne-a spus el. „Cum adică te-a dat afară?”. „Mi-a reproşat că n-am origine muncitorească!”. „Şi nu ţi-a oferit altceva?”. „Nu, mi-a a spus să plec de la ziar”. N-a terminat el de vorbit, că l-a chemat pe alt coleg de-al nostru, tot ziarist foarte bun, Vasile Iancu. A venit şi el peste un sfert de oră şi a spus: „M-a dat afară!”. Din acel moment, stăteam toţi înnebuniţi şi aşteptam să vedem care va mai fi chemat. Al treilea a fost chemat… George Stoian. Am fost sigur că, atunci când voi ajunge acolo, la tovarăşul Ţolescu, mă va pune pe liber. „Tovarăşe Stoian, cred că o să ne despărţim”, mi-a spus. Nu mai era cine să mă apere, nu mai era Tănase. „Hai să mai recapitulăm, ce-a fost tatăl dumitale?”. Tatăl meu a avut studii superioare de drept şi a fost notar în oraşul Corabia. „Nu te supăra, noi avem nevoie în presă de oameni în care să avem încredere, cu dosare bune. Zilele astea să pleci, caută-ţi altceva de muncă”, mi-a spus. Am plecat şi am stat pe liber câteva luni. Tiberiu Brăescu a plecat la Bucureşti, unde a făcut carieră în presa centrală, Vasile Iancu a plecat la Iaşi, unde a făcut şi el carieră (până la pensie, a fost corespondent la «România Liberă» şi a scris mai multe cărţi).
– Iar George Stoian?
– George Stoian a plecat, chemat de Tănase, la Ialomiţa, unde era prim-secretar. El s-a dus în ’82 acolo, la 25 ianuarie, chiar de ziua lui. Cei de acolo aflaseră că-i ziua lui de naştere şi i-au umplut biroul cu flori. Când Tănase a intrat prima dată în birou, în prima zi, a găsit mulţimea de flori.
– Cine v-a povestit?
– Chiar Tănase, în august ’82. El nu ştia de situaţia mea, dar a dat telefon aici, la Vaslui, la partid şi a spus: „Să-l trimiteţi pe Stoian la mine, la Ialomiţa!”. Ăştia de la partid m-au căutat, m-au găsit şi mi-au spus: „Vezi că te caută tovarăşul Tănase, du-te la Slobozia!”. Am urcat în maşină şi am plecat. Nu ştiam de ce mă cheamă. „Ia ascultă, vrei să laşi Vasluiul şi să vii aici? Vreau să faci la Ialomiţa tot ceea ce făceai pentru partid la Vaslui, când eram eu acolo!”. Am acceptat pentru că soţia era de acolo, din Călăraşi, la 40 de kilometri de Slobozia. Când i-am spus da, el a chemat imediat secretarul cu propaganda şi i-a spus: „Uite, el se numeşte Stoian, este ziarist de meserie, o să lucreze aici la noi, unde o să facă toate spectacolele şi activităţile culturale ale Comitetului Judeţean de Partid. Vrea să lucreze tot la ziar. Ai loc la ziar pentru el?”. „Nu am niciun loc liber!”. „Dai unul afară şi îl aduci pe el! Te interesezi să aibă locuinţă, dar în trei zile! Dacă trec mai mult de trei zile, e scandal! În trei zile să aibă locuinţă, iar soţia să aibă post, este educatoare!”, a spus Tănase. Aşa se lucra atunci.
– Cum se purta Gheorghe Tănase cu oamenii atunci când era prim-secretar?
– E o întrebare bună. Eu sunt adeptul ideii că un şef îşi devoalează cel mai convingător caracterul, felul de a fi, atitudinea sa faţă de maniera în care pot fi rezolvate sarcinile de serviciu şi, până la urmă, educaţia sa, prin modul – sau, şi prin modul – în care se poziţionează faţă de subalterni. Ei bine, un prim-secretar de pe vremuri era, desigur, şeful suprem al judeţului şi, astfel, putea să se îmbete cu credinţa că trei-patru sute de mii de oameni îi sunt subalterni, ca să nu zic supuşi. Să ştiţi că în unele judeţe lucrurile erau chiar aşa înţelese. Cu Gheorghe Tănase era altceva. El era foarte sever, dar drept. Era dur, dar cu măsură şi cu grija de a nu umili oamenii. Era extrem de serios în muncă şi, din această perspectivă, era un foarte bun exemplu şi, în mod nerostit, pretindea ca exemplul său să fie urmat. Pot să afirm că oamenii din subordinea sa directă, colaboratorii săi, munceau şi îi îndeplineau dispoziţiile nu de frica lui, ci din convingerea că aşa trebuie făcut, că aşa e bine. El nu glumea cu oamenii, nu se întindea la vorbă multă, la comentarea unor nesfârşite variante de a rezolva ceva. Nu, dispoziţiile lui erau precise, rostite tăios şi cu vorbe puţine. Oamenii se obişnuiseră cu el şi, chiar dacă se simţeau prea mult ţinuţi din scurt, lucrau din convingere.
„Refuza să comenteze ştirile proaste, derapajele de orice fel, inspirate şi alimentate de aşa-zisa noastră democraţie”
– După revoluţie, când s-a stabilit la Slobozia, şi-a manifestat cumva intenţia de a reveni, într-un fel sau altul, în politică?
– Doamne fereşte! L-au căutat unii şi i-au propus să fie consilier judeţean sau local, să-l pună pe tot felul de liste, dar s-a împotrivit cu mare hotărâre. Nici nu voia să audă. Nu l-am putut face să participe la niciun fel de adunare. Odată, m-am şi supărat pe el. Era în anul 2011. Scrisesem o carte despre istoricul unui oraş din Ialomiţa, Ţăndărei, şi primăria de acolo a vrut să organizeze o lansare mai deosebită. Ar fi vrut toată lumea să participe şi domnul Tănase. Ştiau că sunt în relaţii bune cu el şi au insistat să-l conving să vină. Primarul chiar lansase zvonul că va veni şi Tănase la lansare, astfel că a avut o participare de excepţie la eveniment. Dar el nu a vrut să vină şi mie nu mi-a căzut tocmai bine chestia asta. Citea însă ziarele locale, îi plăcea să ştie ce se întâmplă în judeţ, dar refuza să comenteze ştirile proaste, derapajele de orice fel, inspirate şi alimentate de aşa-zisa noastră democraţie. Am vrut să-l mai scot, să-l mai plimb prin judeţ, dar s-a împotrivit fără explicaţii. Cât a fost mai sănătos, în primii ani de când a venit la Slobozia, îi plăcea să iasă la piaţă, piaţa fiind foarte aproape de noi, apoi s-a ataşat foarte tare de căţeluşul său, Tomiţă, pe care îl plimba în fiecare dimineaţă într-un parc din apropiere. Dar cel mai mult timp petrecea acasă, în apartament, privind la televizor numai la emisiunile de ştiri şi cele sportive.
– Care credeţi că a fost cea mai mare bucurie sau realizare pe care a avut-o Gheorghe Tănase în viaţă?
– Nu cred că pot răspunde la întrebarea aceasta. Era un om care se exterioriza foarte rar, avea intimităţi care nu se devoalau complet niciodată. Îl ghiceai numai când era supărat, am spus supărat, nu nervos, fiindcă părea că nu se enervează. Era foarte stăpân pe el. Bucurie? Ce bucurie? Nu ştiu să fi avut, nu ne lăsa să vedem asta la el. Şi totuşi, să nu credeţi că vreau să spun vorbe mari, dar cele mai mari bucurii ale lui erau numai cele legate de munca sa, de succesele sale, de asigurarea binelui pentru cei din jurul său. Era omul care se ataşa de locul unde muncea. M-am convins de asta fiindcă l-am putut descifra în două judeţe. La fel se ataşase şi de Vaslui, şi de Ialomiţa. Avea obiective în munca sa, nu se lăsa antrenat de fleacuri. La Ialomiţa, în ultimii ani, l-am văzut de câteva ori trăind mici bucurii. Asta s-a întâmplat când a intrat prima dată în apartamentul pe care i-l pregătisem la Slobozia. Aa, să nu uit, a fost în cea mai bună dispoziţie când şi-a sărbătorit împlinirea a 80 de ani, de care am mai povestit. Eram în vizită mai multe familii şi pentru prima dată l-am văzut şi l-am auzit spunând glume. Ni le citea făcând mare haz. Ne-am mirat toţi fiindcă nu-l credeam în stare de asemenea efuziuni. Da, atunci cred că l-am văzut cu adevărat fericit.
