Neînfrânţii. Urme româneşti în Slovacia, Cehia şi Polonia. Valahia din inimă

0

Au plecat fără să se mai întoarcă, dar au luat cu ei totul. 

O limbă, o credinţă, un fel de a înţelege lumea, văzută şi nevăzută, puterea de a îmblânzi pământul, de a-l face să te asculte, chiar şi pe cel aspru, sălbatic, nesupus, pământul înălţimilor, al frigului şi al ceţii, pământul pieziş al duhurilor şi al singurătăţii, muntele.

Dintre toate popoarele de atunci, din negura bântuită de molime şi vrăjmăşii a istoriei, doar ei, vlahii, ştiau taina de a supune locurile de nesupus. O taină aflată de la daci şi de dinainte de ei, de la oamenii de la începuturile timpului. Pentru că atunci când nu exista istorie, ci doar Dumnezeu, atunci când lucrurile nu aveau nevoie de dovezi, ci doar de credinţă, lor, oamenilor de aici, din ţara asta care se numeşte astăzi România, le-a fost dat să înţeleagă munţii, să-i asculte, să-i iubească, să-i supună.

Pentru că numai aşa, înţelegând că trebuie să te supui ca să poţi supune, înţelegând că trebuie să te încrezi nevăzutului ca să poţi crea văzutul, oamenii ăştia de la Carpaţi şi Dunăre au putut să se ridice şi să facă o ţară din înălţimile despre care alţii credeau că sunt locuite doar de zei.

Transhumanța

Un Vlaho-morav din Brumov, Moravia, 1787

Rostul fânului şi al coasei, al laptelui şi al brânzei, al turmelor de oi şi capre, al mersului neîntrerupt de sus în jos şi înapoi, al mişcării acesteia neîntrerupte, transhumanţa, în căutarea vieţii şi a îmblânzirii a ceea ce părea de neîmblânzit.

Au plecat încet, de aici, de acasă, din ţara asta care se numeşte astăzi România, dar au ştiut să poarte acest acasă cu ei, tot drumul lor de veacuri. În lunga lor pribegie, cu vremea, limba lor a început să se amestece cu a celor cu care se întâlneau. Cu unii s-au războit, iar uneori au fost nevoiţi să treacă la o altă religie. Dar niciodată, în drumul lor lung prin lume şi istorie, n-au pierdut limba lor adevărată, limba care a fost a lor şi numai a lor, cea a demnităţii şi a conştiinţei de vlahi, limba păstoritului, a obiceiurilor, cea mai tainică şi mai adevărată limbă de acasă, cea a inimii.

Pentru că acasă e în inimă. Iar inima vlahilor nu a putut fi înfrântă de istorie, cu tot drumul ei lung prin lume, cu toate războaiele pe care le-a dus de-a lungul timpului. Dovada este aici şi acum, în acest secol XXI, într-o ţară, Cehia, într-o zonă care se numeşte şi astăzi, la aproape o mie de ani de când se atestă că au sosit ei, păstorii, stăpânii munţilor, „Moravia Valahă” sau „Micul Balcani”. Oamenii care trăiesc aici se numesc vlahi. Sunt fraţii tăi, din timpuri străvechi, oamenii aceia care au plecat fără să se mai întoarcă, dar au luat cu ei totul. Trebuie să-i vezi, să-i simţi, să-i cunoşti. Şi trebuie să înţelegi dacă acel acasă poate să mai fie la fel după atâta amar de timp şi depărtare.

Acasă, din nou

Le-a luat 150 de ani ca să ajungă din Carpaţi până-n Tatra. 150 de ani în care au mers, s-au oprit şi s-au răsfirat cu turmele de oi şi capre pe munţii şi dealurile pe care le-au tot întâlnit în cale. Munţii şi dealurile pe care le-au îmblânzit cu felul lor de a fi, al lor şi numai al lor, cu legile şi obiceiurile ştiute doar de ei.

S-au tot oprit în drumul lor spre Cehia de astăzi, s-au oprit şi au rămas, apoi au mers înainte alte şi alte generaţii de vlahi, prin ţări care astăzi se numesc Ucraina, Polonia, Slovacia. Când au ajuns în Moravia din Cehia de astăzi (primele documente vorbesc de anul 1297), Vsetin, de pildă, nu era altceva decât o regiune înaltă şi nepopulată din preajma râului Becva. Un teritoriu sălbatic, ca orice alt teritoriu aflat la înălţimi din acea epocă, care aparţinea, cel puţin în scripte, cavalerilor templieri.

O zonă albă a Europei medievale de atunci, inaccesibilă şi aspră, prea puţin mănoasă şi deloc la îndemâna puterilor vremii.

Ce puteau face aici, pe un pământ aflat prea sus pentru a construi o civilizaţie ca aceea a Pragăi, de pildă? Doar că ei, păstorii vlahi plecaţi din Carpaţii României, ştiau ce să facă.

Vreme de o sută de ani şi mai bine, străinii aceştia veniţi din munţi cu turmele lor de capre şi oi au ştiut să ia în stăpânire pădurile, să prelucreze, să şlefuiască şi să închege lemnul cât să-l transforme în casă, au ştiut să desţelenească pământul şi să-l prefacă în păşune, au ştiut să facă din laptele, carnea şi lâna oilor, brânza, carnea şi hainele care să-i ţină în viaţă, să se răspândească şi să rămână. De sus în jos şi înapoi.

Până la începutul secolului XVI, teritoriul ăsta nehaşurat de pe harta Europei devenise o altă Valahie şi un nou acasă, întocmai ca acelea din care strămoşii celor de acum plecaseră pentru totdeauna. Oamenii de aici erau puternici şi vrăjitori: acolo unde nimeni nu se încumeta să treacă, acolo unde pădurile nesfârşite şi munţii prea înalţi înghiţeau orice potecă, ei îşi croiau drum, rămâneau şi deveneau prosperi, purtând întocmai casele, hainele, cântecele, grija pentru animale. Limba cu care plecaseră li se pierdea încet: timpul trecut de la plecare era uriaş, oamenii pe care îi întâlneau erau mereu alţii.

Lex Antiqua Valachorum

Dar limba lor adevărată, tradiţia vlăhească rămâneau aceleaşi, în orice colţ şi timp al acelei lumi de demult. Oamenii pe care îi întâlneau nu îndrăzneau să-i supere. Vlahii erau aspri, drepţi, mândri şi nesupuşi. Vlahii erau altfel, iar de la ei, ceilalţi, oamenii simpli ai marilor oraşe, au înţeles că şi muntele, şi pădurea pot fi rostuite, înţelese, folosite. Respectaţi şi temuţi, dând socoteală şi trăind doar prin legea lor străbună („Lex Antiqua Valachorum”), diferită de orice alt fel de lege cunoscută, pentru că doar aici se vorbea limpede despre ospitalitate, umanitate, puritate sau relaţii de familie, vlahii nu se supuneau feudalilor vremii.

Singurele îndatoriri pe care le aveau erau să păzească graniţele ţării şi să plătească anual o oaie şi un miel, la fiecare 50 din turma păstorită. Atât şi nimic mai mult. Doar că, atunci când puterea lor a devenit prea mare, când belşugul pe care l-au smuls dintr-o natură, până atunci potrivnică, a început să prindă cheag şi strălucire, puterile vremii au ajuns să fie interesate de acei străini cu legi ciudate, de cei care îşi poartă şi îşi clădesc casa din inimă, oriunde ar merge, aidoma cu cea din care au plecat.

În Moravia Cehă, atunci, datorită lor, a vlahilor, o zonă din ce în ce mai prosperă, habsburgii au înţeles că oamenii ăştia nu vor să se supună. Că sunt altfel. Că nu le dau lor socoteală. Că pot trăi împăcaţi, la marginea oricărui imperiu, într-o altă lume, mai demnă şi mai dreaptă decât cea rostuită de ei. Că vlahii sunt altcineva, oameni cu o altă credinţă, cu alte obiceiuri. Nu i-au înţeles. I-au numit barbari. Şi au încercat să-i înfrângă.

Hoarda războinicilor păstori

Părintele educaţiei moderne, aşa cum este cunoscut Jan Amos Comenius, scria în 1620: „Oamenii din Munţii Moraviei se numesc vlahi şi nu se tem de războaie. Au refuzat să accepte jugul habsburg şi, timp de trei ani, şi-au apărat libertatea cu sabia”. Patru ani mai târziu, în 1624, războiul acesta inegal între oamenii munţilor şi imperiu se ducea mai departe, iar vlahii erau departe de a fi învinşi. Comenius, el însuşi o victimă a represaliilor habsburgilor, scria din nou, plin de admiraţie: „Locuitorii principatului Vsetin şi ai munţilor din jur (cei care se numesc vlahi) continuă să lupte mai departe şi nu pot fi înfrânţi”.

Şi nu era vorba doar de drepturi în acest război. Vlahii îşi apărau credinţa ortodoxă, credinţa lor atât de ciudată faţă de cea uniformizantă şi trufaşă a catolicismului imperial. Oamenii ăştia, de acum mult prea puternici şi prosperi, oamenii ăştia niciodată supuşi ştiau să şi lupte în numele adevărului lor străvechi. O recunoştea Albert von Wallenstein, comandantul trupelor habsburge din Vsetin: „Nu le putem face faţă vlahilor. Revolta lor ne depăşeşte”. Raidurile erau fulgerătoare. Coborâţi din munţii pe care îi ştiau atât de bine, „hoardele vlahe se bucură de sprijinul neprecupeţit al localnicilor”, constata cu groază un oficial austriac.

Iar hoardele făceau ravagii în oraşele Malenovice, Zlin şi Valasske Mezirici. Revolta începuse, iar imperiul pierdea bătălie după bătălie. În 1621, vlahii şi aliaţii lor de conjunctură, protestanţii maghiari, controlau tot estul Moraviei. Imperiul se repliase, „barbarii” aceia erau războinici de neînfrânt. Abia în 1623, odată cu înfrângerea aliaţilor maghiari, revolta vlahilor a putut fi oprită. Habsburgii preluaseră din nou controlul, vlahii erau executaţi pe capete. Nu pentru multă vreme.

Aliați cu danezii și suedezii contra Imperiului Hapsburgic

Refuzând ferm ajutorul Imperiului Otoman, cel cu care se războiseră de atâtea ori pe vremea în care nu părăsiseră încă Munţii Carpaţi, vlahii s-au repliat şi au continuat să lupte singuri. Singuri împotriva unui imperiu care îi forţa să-şi piardă credinţa, identitatea, casa din inimă. În martie 1624, în vestul Munţilor Vsetin, barbarii aceştia vlahi îi spulberau, pur şi simplu, pe habsburgi într-una dintre cele mai umilitoare bătălii din istoria imperiului. Ei, păstorii, muntenii, oamenii cu turmele, cei care ştiau să stăpânească stihiile, nesupuşii. Munţii erau ai lor. Şi nu puteau fi cuceriţi.

Uniţi cu danezii, apoi cu suedezii, şi abandonaţi de fiecare dată de aliaţii lor de conjunctură în ceea ce se numeşte acum „Războiul de 30 de ani”, vlahii şi-au păstrat independenţa faţă de imperiu până în 1644. Atunci, în anul acela, o armată întreagă a unui imperiu uriaş, cel habsburgic, a înfrânt definitiv revolta războinicilor păstori.

Valahi, deci infractori

Biserica Catolică şi Imperiul Austriac puteau să răsufle liniştiţi, edictul din 1632 – „Locuitorii din Valassko sunt valahi, prin urmare infractori absoluţi” – putea fi, în sfârşit, pus în aplicare: satele Hovezi, Huslenky, Halenkov şi Zdechov au fost arse din temelii, vlahii dezarmaţi, păşunile şi stânele distruse, mai bine de 20% din bărbaţii ce au luptat, ucişi. Cei rămaşi în viaţă aveau de ales între execuţiile publice sau supunerea faţă de Imperiul Habsburgic şi convertirea la catolicism. La scurt timp, în Vsetin, au urmat execuţiile publice.

În urma lor, la sfârşitul anului 1644, o treime din populaţia vlahă nu mai exista. Muriseră pentru credinţă, pentru nişte obiceiuri, pentru un acasă cu totul altfel decât cele ale timpurilor de atunci. Luptaseră cu inima şi se jertfiseră pentru ea. După război, a urmat ciuma. Dar vlahii nu au putut fi înfrânţi. Cei rămaşi şi-au continuat drumul lor drept prin istorie, prin alte vremuri şi cu alţi stăpâni. „De fapt, n-am putut fi înfrânţi niciodată. Ne-am schimbat religia, am fost obligaţi să trecem de la legea noastră strămoşească la cea a statului, dar am rămas aceiaşi”. „De ce vorbiţi despre noi?”, îl întreb pe tânărul din faţa mea. „Pentru că sunt vlah şi sunt mândru de asta!”, îmi spune Lukas Spitzer, muzeograf din Vsetin. Ochii lui albaştri mă fixează o vreme, apoi se îmblânzesc. Lukas zâmbeşte.

Fraţii de peste timp

Le-ai căutat urmele atâţia ani, cum niciun istoric n-a făcut-o. Colegii tăi reporteri au scotocit munţi şi văi, au iscodit oameni şi au aflat documente, s-au bucurat de fiecare casă, obiect sau denumire care păstra amintirea strămoşilor tăi vlahi. Ai urcat un munte din Alpii Dolomiţi, Valacia, ai auzit şuieratul vântului şi poveşti despre păstori pierduţi. Te-ai simţit de multe ori acasă în Europa aceasta de acum, te-ai simţit acasă ori de câte ori ai aflat firul invizibil care să te poarte în inima încă vie a istoriei, inima aceasta care încă mai pulsează cu sângele păstorilor din Carpaţi.

O inimă veche, mai veche decât documentele ştiute, mai veche decât istoria care se scrie. Inima pe care revista aceasta se încăpăţânează să n-o lase uitată, deşi civilizaţia de acum o astupă grăbit cu straturi grele de nepăsare. Ai încercat să dai nepăsarea la o parte, ai încercat să găseşti din nou drumul drept. I-ai căutat pe ei, pe cei de la care ai pornit, pe cei care te-au făcut să fii ceea ce eşti acum. De ani buni, o echipă mică în căutarea unui adevăr mare, o himeră, fără doar şi poate, în ochii celorlalţi, în ochii prea lucizi ai unei lumi prea concrete.

Iar urmele, hărţile şi cărţile vechi, uitate, te-au adus acum, în toamna asta ploioasă de septembrie, până în Slovacia, Cehia şi Polonia. În Roznov pod Radhostem, din Cehia, ai găsit muzeul valah, minunăţia aceea de sat vlăhesc, conservată impecabil de sute de ani. Într-una dintre acele case de lemn, lângă un cuptor în care se coceau colaci, am stat de vorbă cu muzeografa Helena Cviklová, am aflat că vlahii de demult şi-au purtat cu mândrie şi demnitate datinile, rosturile şi viaţa lor cea veche prin toată istoria asta vitregă, care a încercat să-i supună de atâtea şi de atâtea ori.

Au păstrat lucrurile întocmai până târziu, foarte târziu, când noile războaie şi molima devastatoare a comunismului i-a împins din casele lor de lemn şi de pe păşunile înalte şi i-a trimis forţat în noile oraşe, la blocuri. Ai oftat şi ai închis ochii în căldura aceea tăcută şi dospită a unei odăi de lemn, vechi de mai bine de două sute de ani, dintr-un muzeu vlăhesc din Cehia, te-ai gândit la viaţa tihnită de atunci şi ţi-ai spus că ai ajuns din nou târziu, un pic prea târziu ca să mai prinzi lucrurile aievea.

Ai mers apoi mai departe, până în Vsetin, acolo unde, vreme de 30 de ani, păstorii tăi veniţi din Carpaţi nu s-au lăsat înfrânţi în credinţa şi rosturile lor de un mare imperiu. Ai vrut să afli cum a fost posibil ca nişte oameni obişnuiţi cu munţii şi ceaţa să ţină piept atâta amar de vreme istoriei piezişe. Ai stat de vorbă cu un tânăr înalt, cu ochi albaştri, muzeograful de aici, ţi-a arătat hărţi, ţi-a deschis ochii şi mintea ca să înţelegi trecutul. Apoi, la sfârşit, ţi-a vorbit de „noi” şi a dat să plece. L-ai oprit şi nu ţi-a venit să crezi.

După atâtea şi atâtea căutări prin Europa aceasta de secol XXI, în faţa ta, acum, aici, se află un om în carne şi oase, care îţi spune simplu „sunt vlah şi sunt mândru de asta”. Aşa se întâmplă toate lucrurile, chiar şi cele magice: firesc, ca şi cum ar fi de la sine înţelese. În muzeul din Vsetin nu mai era vorba despre gloria şi onoarea celor de demult, nici despre trecutul lor care a lăsat urme ci, pur şi simplu, despre prezent. Aici, acum, stai de vorbă cu un om de vârsta ta care îţi spune că e vlah, că părinţii lui sunt vlahi şi că aşa a fost să fie de când pământul ăsta din Moravia a fost luat în stăpânire de strămoşi.

Ai fi vrut să crezi, poate, în naivitatea ta, că atunci când vei întâlni un vlah în carne şi oase, undeva, prin lumea asta mare, îl vei vedea însoţit de câini, fluierând o doină, într-un cojoc de oaie, proaspăt coborât din munţi. Dar realitatea este întotdeauna mai simplă, mai firească şi, dacă ai ochi să vezi şi inimă de simţit, este la fel de magică şi de uimitoare ca orice plăsmuire. Lukas Spitzer, muzeograf şi doctor entomolog, stă în faţa ta şi zâmbeşte. Este vlah şi se ocupă de fluturi, a scris şi o carte despre asta. Îl mai priveşti o dată.

Districtele din Cehia care corespund în întregime (roșu) sau parțial (portocaliu) cu Vlahia moravă

În faţa ta este unul dintre urmaşii păstorilor care au plecat din Carpaţi acum o mie de ani, în faţa ta, ca un arc peste timp, se află unul dintre fraţii tăi. Îi zâmbeşti şi tu, stingherit. Vorbeşti. Rămâne ca a doua zi să vă întâlniţi din nou, să-i cunoşti casa, rosturile şi părinţii. Nu locuieşte în Vsetin, ci într-unul dintre satele din apropiere. „Unde, mai exact?”, îl întreb. „În Halenkov”, îmi spune, „în Valahia. Dar toţi cehii ştiu de zona asta drept Micul Balcani”. Se face seară şi am găsit ceea ce căutam.

Mândru, sărac şi fericit

În Halenkov, un soare cu dinţi şi o sărbătoare i-a scos pe oameni în stradă. E târgul anual, evenimentul acela pestriţ care amestecă laolaltă vechiturile, tradiţia, maldărul de haine ieftine, toboganele pentru copii, mâncarea. Îl găsesc pe Lukas, îmi zâmbeşte stânjenit. Îl liniştesc, aşa e şi la noi, tradiţia veche, pură, s-a tot ciobit de la vremuri şi a ajuns să se refugieze doar în satele de sus, inaccesibile. Lukas îmi mai zâmbeşte o dată, trist. Aici, în Cehia, dintre toate războaiele pe care le-au avut de purtat vlahii în toată istoria lor, niciunul n-a fost mai aspru şi mai pustiitor decât cel cu realitatea comunistă.

Ei, comuniştii, spre deosebire de România, au distrus în marşul colectivizării până şi satele din munţi. Păstorilor le-a fost luat totul: pădurea, păşunile, casele şi animalele. Vlahii au fost despăgubiţi şi trimişi la blocuri, cei care s-au împotrivit au sfârşit în închisori sau au fost executaţi. Tradiţia lor vie trebuia să moară, a fost considerată un afront în faţa noii orânduiri muncitoreşti, trebuia rasă de pe faţa pământului şi trimisă la muzee, ca o ciudăţenie a unor vremuri apuse, numai bună de conservat, de inventariat.

Muzica trebuia să devină folclor, tradiţia – obiect de studiu. Războiul ăsta a fost cel mai greu dintre toate. Stâne arse, păşuni pârjolite, case transformate în lemne de foc. Meşteşugarii vlahi, cei despre care Lukas îmi spune cu mândrie că i-au învăţat pe cehi rosturile pământului, au fost trimişi în uzină, forţaţi să se angajeze. „Dar nu, noi, vlahii, nu putem fi înfrânţi. Am rămas cu fruntea sus după războaiele cu austriecii, am trecut mai departe prin ciumă şi boli, am fost batjocoriţi şi umiliţi de comunism, dar am mers înainte”, îmi spune Lukas, şi înainte mergem şi noi, printr-o vale care se tot îngustează, prin mijlocul unei păduri care tot creşte.

Aici, acum, trăiesc Lukas Spitzer şi familia lui, într-o casă de lemn, scăpată de furia roşie, o casă de lemn veche de mai bine de o sută de ani, o casă vlăhească, cu toate rosturile vlăheşti bine orânduite, în care el, Lukas şi soţia lui, s-au întors să trăiască, s-au întors să stea. Oile sunt cu ei, nu multe, doar 15 acum („dar vor fi mai multe”, îmi spune el şi zâmbeşte), păşunea se întinde până la pădure, e linişte, e tihnă, şi lucrurile se întorc în matca lor străveche. Îl întreb cum se descurcă, dacă nu îi e greu. Îmi zâmbeşte din nou. Îmi spune că este „mândru, sărac şi fericit, aşa cum sunt toţi vlahii”.

„După 1989, din ce în ce mai mulţi vlahi au fugit de oraşele şi blocurile în care au fost obligaţi să stea. Ne-am întors aici, în Micul nostru Balcani, unde ne este locul. Din 1989 şi până acum, numărul oilor din Cehia s-a dublat. Şi asta doar datorită nouă. Suntem singurii oameni din Cehia care îşi păstrează încă tradiţia, zi de zi, singurii care o trăim mai departe”. Cehii îi invidiază: Velké Karlovice, Karolinka, Nove Hrozenkov, Horni Vsacko, toate aceste orăşele şi sate vlăheşti cunoscute în Cehia drept „Micul Balcani” sunt căutate acum de turiştii din toată ţara pentru liniştea, frumuseţea simplă şi rădăcinile străvechi pe care le întâlneşti la tot pasul.

Urc cu Lukas mai departe în munţi. Îmi arată păşunea pe care a cosit-o cot la cot cu fratele şi tatăl lui. Îmi arată locurile unde culege ciuperci. Locurile unde taie lemne pentru foc. Îmi vorbeşte un pic în vlaha veche, o limbă uitată, străveche, venită prin ceţuri şi ploi, peste munţi. Acum şi aici, viaţa asta neschimbată din mijlocul naturii, pe care numai ei, neînfrânţii, au ştiut să şi-o apropie, s-o facă vie, s-o îmblânzească. „Ne vom întoarce la păstorit, la rădăcinile noastre din România, ne vom întoarce la ceea ce este al nostru şi a fost întotdeauna”.

Aş vrea să-i spun lui Lukas că dacă el şi alţii ca el, vlahii tineri, simt aşa, istoria a şi început deja să se schimbe, să se întoarcă încet, spre locul acela tainic din care a pornit, locul de dinainte de istorie şi timp, inima. Tac însă.

După atâtea războaie, vlahii din Cehia sunt încă vii, invidiaţi şi demni, şi merg înainte. Istoria nu s-a oprit, aşa cum şi-au dorit comuniştii, într-un muzeu, ci este vie şi se scrie acum. Sunt mândri, săraci şi fericiţi, s-au luptat cu istoria şi au mers mai departe. Nu au putut fi înfrânţi. Sunt fraţii tăi. I-ai găsit. Sunt aici, acum, pentru totdeauna.

Preluare: Formula-AS

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.