Crăciun, vechi cuvânt dacic

Ca multe alte sărbători ale creștinilor, la originea lui, Crăciunul e o sărbătoare păgână și este celebrată la 24-25 decembrie „Ziua Soarelui”, renașterea luminii solare într-un ciclu anual.

Nu este ușor azi să cauți a afla originea acestui cuvânt, „Crăciun”, când anii au trecut cu miile și nu prea mulți au fost aceia să se intereseze de el.

Crăciun, vechi cuvânt dacic, negăsit la alte popoare, cu înțeles de Creatul, cuvânt care, teoretic, doctrinal, a fost înlocuit de Născutul-Isus Hristos, continuă să dea dureri de cap multora. Alții, mai curajoși, spun că, de fapt, nu este nimic creștin sau latin la originea cuvântului „Crăciun”.

Ca multe alte sărbători ale creștinilor, la originea lui, Crăciunul e o sărbătoare păgână, este celebrată la 24-25 decembrie „Ziua Soarelui”, renașterea luminii solare într-un ciclu anual.
În «Metamorfozele» lui Ovidiu se pomenește de un cult al Afroditei și de ofrande constând în „crăci de aur”.

Originea cuvântului „crăciun” în sine e lipsită de importanţă în această instanţă pentru că legătura cu „craca”, ramura de copac, e mai mult decât evidentă. Important e ce anume simbolizează, iar simbolismul, așa cum am arătat, e legat de un vechi obicei păgân.

Sărbătorile care erau extrem de populare la vremea respectivă au fost preluate de biserica creștină pentru a-și atrage un auditoriu cât mai larg. Nu a fost o chestiune de credinţă, a fost mai mult o schemă de marketing foarte profitabilă.

Nicolae Ioga observa că la sărbătoarea Crăciunului „se zice și a Născutului” (Noel, de Natale) – Istoria Românilor, vol.II. p. 91.
Dar, în vesiunea franceză, Nicolae Iorga avansează ideea și raportează originea numelui Crăciun „a un ancien dieu, comme pour les Anglais le nom yule” – Histoire des Roumains et la romanete orientale…, p. 113.
Pericle Papahagi susține și el că, inițial, Crăciunul ar fi fost sărbatoare păgână.
N.A. Constantinescu, în «Dicționar onomastic românesc» (1963, p.36), înregistrează cuvântul „Crăciun” ca substantiv, personificat în folclor: Moș Crăciun.
Adrian Bucurescu, în «Dacia secretă», p. 32, ne spune că „Crăciun” provine de la „evenimentul miraculos, petrecut cu peste 27 de veacuri în urmă, numit de traci BELA-GINES, „Nașterea celor doi zalmoxesi”, de unde vine și numele de „Bărăgan”, tărâmul unde s-a petrecut acest fapt divin; de la KARTUM, „Născuţi, Nașterea”, cât și CHER-SONES, „Fiii Cerului”.

Cel care, după anul 325 d. Hr., promovează sărbătoarea Creatorului-Crăciunului, a fost Arie cu adepții săi, exilat la Dunăre, creator al curentului creștin-arianism, care consideră că Mântuitorul a fost creat-Creatione-Crăciun, și nu Născut.

A fost o sărbătoare adoptată trecător de Goţi (mulți consideră azi că Goţii și Geții au fost, de fapt, același popor), în frunte cu Ulfila (vezi biblia acestuia).
„Rezistența ultimă a arianismului, ne spune cercetătorul istoric, preotul Dumitru Bălaşa, a fost lângă Milcof, în cetatea Crăciuna, a cărei primă fundație se pare a fi anterioară anului 500.
După arianism, învăţătura creștină a fost adusă la noi de Crăciun (Hristos), care, fiind creat din veac, a ajuns în mitologia românească Bătrânul Crăciun, Moș Crăciun, Sfântul Crăciun.
Ciudat este faptul că până în secolul IV chiar și iconografia creștină îl înfățișa pe Isus cu chip bătrân, urât, după cuvintele profetice:
N-avea nici chip, nici frumusețe.
Mai târziu este înfăţişat ca un om de o rară frumusețe, pe temeiul psalmului 44,3: „împodobit cu frumusețe mai mult decât fiii oamenilor” (Pr. Victor Aga, «Dicționar enciclopedic», Timișoara,1935, p.80 ).

Folclorul poporului nostru păstrează vechi imagini ale lui Moș Crăciun; el este un Moș, și nu un tânăr, așa cum îl găsim și în colindul din Tecuci, discutat și de pr. D. Bălaşa:

„Moș Crăciun
Cel mai bătrân
Să-l scăldăm, să-l îmbăiem,
Cu veşmânt să-l primenim”.

Numai în limba noastră dacică cuvântul care celebrează această sărbătoare, „Crăciunul”, are toate cele trei genuri, dovedindu-și vechimea milenară: Crăciun-masculin, Crăciuna-feminin, Crăciun-ambigen.

În colinde de Crăciun găsim tot felul de surprize:

„Pe luncile Soarelui,
Flori viețuitoare de măr
Grădina cu florile lerui Doamne,
Flori dalbe, flori de măr,
Ler de măr, florile-s dalbe”.

Oricine poate vedea că în această colindă nu se pomenește nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci, dimpotrivă, se amintește clar despre cel al primăverii.
Dar să mai vedem un colind (găsit la Al. Strachină, «Țara înainte de toate», p. 91, Editura «Țara Noastră», București, 1994):

„Căluțul lui negru pintenog
Luciu ca un corb
Pă chivăra lui tăiată în săgeată
Pe ochi cam plecată
Pe sulița lui
Durătul de vară
Fulgerul de seară”.

Oare din ce îndepărtate, milenare memorii poporul nostru ne aduce aceste frumoase colinde, acum iarna, de Crăciun?
Anotimpul iarnă lipsește din nou, dar se amintește de vară și de „fulgerul de seară”, simbol al zeului Gebeleizis.
În multe colinde de Crăciun, alături de Soarele personificat apare și sora cea mare a Soarelui, Salomina.
De asemenea, pe mireasa eroului întors de la vânatoare o cheamă Ileana Daliana sau Lina Melina.
Zeul solar la daci era sărbătorit primăvara, la vremea renașterii naturii și a înfloririi „florilor dalbe de măr”.

Dacii nu puteau să-și părasească aceste cântece, așa că le-au transferat în timp sub formă de colinde și le cântăm și noi azi, uneori uitând că este iarnă.
În anul 343 se ține un sinod la Sardica (Sofia), și în 351 altul la Sirmium, care condamnă arianismul.
La Sardica s-a votat pentru Sărbătoarea Născutului și deci împotriva Sărbătorii Creatului, cuvântul „Crăciun” nemaifiind unul potrivit.
Să nu uităm că încă de la primul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a stabilit, între altele, și articole privitoare la Isus Hristos, în consensul celor 318 părinţi: „Și într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut… născut, nu făcut”.

În «Pravila ritorului Lucaci», 1581 (București,1971, p. 161-162) citim că „Fiul e născut din Tatăl, însă nefăcut”.
În «Evanghelia învățătoare», tiparită la Govora, în anul 1642, la p. 34-35, în cuvântul «Învățături la Botezul Domnului nostru Isus Hristos» se amintește de sărbătoarea Născutului.
Mult mai clar aflăm din «Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica», București, 1938, p. 146, unde se spune: „Se numește prim născut și nu prim creat, căci creația nu este din ființa Tatălui, ci doar a fost adusă de la neexistenţă, prin voința lui”.

Interesant este că la spanioli, chiar dacă cuvântul Crăciun (Creatul) nu există, găsim cuvântul creacion, creare, fără a indica însă o sărbătoare religioasă.
Legătura cu ramura de copac, „craca”, este, cred, mult mai evidentă.

În final, cred că trebuie să-i mulțumim Bisericii Ortodoxe Române, care, chiar dacă nu a aprobat oficial termenul „Crăciun”, nici nu l-a condamnat și, astfel, el a supraviețuit aproape două milenii nu numai în graiul poporului, dar și chiar al clerului nostru, pentru a desemna una dintre cele mai frumoase sărbători, specifică nouă, dacilor, Crăciunul.

Autor: Dr. Napoleon Săvescu