Vacanța de iarnă este timpul pentru cadouri, colinde, pentru întâlnirea cu cei dragi, pentru poveşti la gura sobei şi depănat amintiri, pentru vin fiert cu scorţişoară şi cozonac cald. Vă propun să lecturaţi trei poveşti, ţesute în jurul unor teorii economice consacrate, elaborate încă din secolele trecute.
Deşi sunt rodul imaginaţiei, istorioarele descriu fenomene ce au avut şi continuă să aibă o influenţă covârşitoare asupra vieţii oamenilor. Sper că ceea ce veţi lectura în continuare vă va reaminti cu plăcere poveştile pe care le citeaţi în copilărie, lângă brad, dincolo de învăţămintele economice ale expunerii.
- Bunele intenţii ale împăratului-preţul maximal
În perioada crizei secolului III a Imperiului Roman, un general s-a remarcat în luptă şi a reuşit să patrundă în Roma cu legiunile sale, autoproclamându-se împărat. Pentru a-şi legitima noul statut şi pentru a fi acceptat de mase, a hotărât să se consulte cu membrii diferitelor categorii sociale pentru a decide ce măsuri trebuie luate pentru rezolvarea crizei. A primit în audienţă reprezentanţii celor mai importante categorii sociale şi profesionale. Cel mai puternic l-a impresionat delegaţia mamelor din imperiu, femeile ce purtau în braţe nou-născuţi (viitorul măreţului imperiu).
La solicitarea acestora, care considerau că preţul laptelui, de aproximativ 8 denari/sextarius, era foarte mare şi nu îşi puteau hrăni satisfăcător copiii, împăratul s-a decis să acţioneze. Pentru a rezolva problema, dar şi pentru a obţine sprijinul politic al cetăţenilor Romei, a impus printr-un edict un preţ maxim pe piaţa laptelui de 3 denari/sextarius, nerespectarea acestei reguli pedepsindu-se cu moartea.
O măsură bună au considerat unii, „un împărat ce se gândeşte la popor” au spus cu siguranţă cei mai mulți… Categoric, cetăţenii Romei erau fericiţi că în sfârşit a apărut un conducător atent la nevoile poporului. Un împarat bun era concluzia tuturor discuţiilor; „trimisul zeilor” ce avea să le rezolve toate problemele era titlul primit de la preoţii lui Jupiter. Un val de simpatie şi un optimism nemaiîntâlnit din timpul marilor cuceriri a pus stăpânire pe locuitorii vechii cetăţi.
Soldaţii proaspătului împărat, devotați, căliţi în luptele grele pentru apărarea limesului, pe care i-a condus cu atâta vitejie, au sancţionat fără milă şi la cea mai mică abatere de la noua regulă. Pedepsele exemplare, controalele permanente şi vigilenţa de neînduplecat ale soldaţilor au descurajat orice încercare vizibilă de încălcare a noii reguli.
Însă după câteva zile laptele era tot mai greu de găsit. Fermierii nu-şi mai permiteau să aducă laptele în pieţe, grânele pentru hrana zilnică a unei vite erau mai scumpe decât venitul obţinut după vânzarea întregii cantităţi de lapte produsă de acel animal. Văcarii nu au mai vândut lapte şi au decis să sacrifice vitele pentru a vinde carnea, dar în scurt timp, pieţele Romei au fost pline de carne peste măsură. Bineînţeles, preţul cărnii s-a prăbuşit din cauza ofertei crescute şi multe animale au murit pentru că nu au mai putut fi hrănite (grânele erau scumpe, preţul laptelui şi cărnii era scăzut), fiind abandonate pe câmpurile din jurul cetăţii eterne. Imaginea vacilor flămânde, aflate în agonie pe câmpurile din jurul cetăţii se dezvăluia, în acele zile, călătorilor. Cadavrele în descompunere ale animalelor abandonate făceau aerul irespirabil în apropierea porţilor „capitalei lumii„.
Foarte puţini erau cei care se încumetau să vândă lapte pe „piaţa neagră” din cauza pedepselor extrem de dure, preţul practicat de cei care riscau era exorbitant şi doar famiile foarte bogate şi-l permiteau; zvonurile spuneau că preţul pe piaţa neagră ar fi fost chiar de 30 denari. Şi carnea de vită a devenit o raritate în săptămânile următoare, preţul crescând ameţitor. Cei care şi-au abandonat vitele, acum regretau amarnic.
Împăratul, înştiinţat de absenţa laptelui pe tejghele şi de apariţia unei pieţe „subterane”, a ordonant intensificarea controalelor. La cea mai mică suspiciune, oamenii erau arestaţi, bătuţi şi torturaţi, dar singura consecinţă a fost creşterea preţului pe „piaţa neagră”. O atmosferă paranoică s-a aşternut deasupra Romei, denunţurile s-au înmulţit, fiecare îşi suspecta vecinul, unii chiar au încercat să se răzbune pe cei cu care avuseseră diferite conflicte în trecut, acuzându-i că sunt speculanţi ce vând pe ascuns lapte la un preţ foarte mare.
Au început să apară opinii care susţineau că la originea crizei ar fi, de fapt, constituirea unui cartel ocult ce a depozitat tot laptele în catacombele Romei pentru a-l vinde pe ascuns la un preţ exorbitant. Oricât au căutat soldaţii nu au găsit niciun astfel de depozit şi nici indicii despre existenţa vreunui cartel. Oricum, teoria cartelului ocult nu i se părea credibilă nici împaratului, laptele fiind un produs extrem de perisabil.
Dar plânsetele copiilor înfometaţi, parcă i-au înnebunit pe părinţi. Din ce în ce mai mulţi au început să iasă pe străzi şi să-şi strige durerea. Criza alimentară, aparută ca urmare a măsurilor împăratului, a produs revolta populaţiei, iar nefericitul general a trebuit să fugă din cetate cu cei câţiva soldaţi care i-au mai rămas credincioşi.
După ce a fost retrasă această limită preţul laptelui nu a revenit la nivelul de dinaintea impunerii preţului maximal, fiind de aproximativ 18 denari, mult mai mare decît înainte; nu prea mai erau animale care să producă lapte.
Această povestire este o ficţiune, ceea ce s-a întâmplat în realitate a fost mult mai grav. În anul 301, Diocleţian a stabilit, prin Edictul preţurilor maximale, limita superioară a preţului nu doar pentru un singur bun, ci pentru aproximativ o mie de produse. Următorul împărat, Constantin, avea să mute capitala, moment considerat de mulţi istorici ca fiind sfârşitul Imperiului Roman.
- Revolta marinarilor (sau cum a apărut salariul minim)
Într-o zi răcoroasă din toamna anului 1651, într-un port englez, un căpitan care tocmai a cumpărat un vas nou anunţă public că recrutează echipaj pentru o călătorie până în America. Are nevoie de zece marinari şi le promite că le oferă în schimb hrană compusă din 500 g de orez/zi. Salariul (orezul) este tentant şi reuşeşte destul de repede să îşi strângă echipajul.
Călătoria va dura 21 de zile. Deoarece cunoaşte foarte bine traseul şi ştie că nu poate întârzia mai mult de o zi, viteza vântului şi a curenţilor marini fiind constante, cumpără din port aproximativ 120 kilograme de orez, hrana sa şi a membrilor echipajului până la destinaţie unde va vinde marfa şi va cumpara alimentele pentru întoarcere.
Toată lumea este fericită, se îmbarcă, fiecare se aşează la postul său… unii dintre ei se cunoşteau deja, spiritul de camaraderie pare să-i însufleţească pe experimentaţii marinari. Dar după 3 zile de călătorie, un grup format dintre cei mai puternici marinari (Sin, Dee, Kat) se revoltă, fiind sprijiniţi, mai mult sau mai puţin, şi de ceilalţi membri ai echipajului. Astfel, ei intră în cabina căpitanului, îl scot cu forţa pe punte şi îi cer să crească raţia zilnică de hrană pentru fiecare marinar la cel puţin 700 grame/zi (salariul minim) până la sfârşitul călătoriei!
Bineînţeles, ameninţat cu moartea, având sabia deasupra capului, le promite ce vor să audă! Spre amiază, când marinarii se întorc la posturile lor, căpitanul intră împreună cu liderul revoltei în cabina sa să discute variantele în care poate să asigure hrana promisă. Căpitanul se oferă să renunţe la o parte din hrana sa zilnică, însă nu este suficient.
O idee le-a încolţit celor doi: singura soluţie realistă, în situația stocului limitat de alimente, este să renunţe la o parte din echipaj. Sunt în mijlocul oceanului, să se întoarcă înapoi nu doresc nici marinarii, dar şi marfa transportată trebuie să ajungă la data stabilită. Căpitanul este nevoit să renunţe la doi marinari. Nu poate renunţa la niciunul dintre cei din grupul răzvrătit, pentru că sunt „solidari” şi nu vor accepta, nu poate să renunţe nici la marinarii foarte buni, de care are cea mai mare nevoie… într-un târziu, hotărăşte să renunţe la cel mai tânăr şi la cel mai bătrân.
Liderul răzvrătiţilor este de acord şi propune să îi arunce peste bord, dar căpitanul, nefiind un criminal, decide să îi arunce în cală şi să fie hrăniţi cu resturile de mâncare ale celorlalţi marinari (ajutorul de şomaj)!
În 1824, autorităţile au impus în Australia şi Noua Zeelandă o limită inferioară a salariului, această măsură fiind preluată apoi de majoritatea statelor. Consecinţa salariului minim impus prin lege a fost distrugerea locurilor de muncă pentru milioane de oameni şi trimiterea lor în şomaj forţat.
III. Aventurile negustorului de postăvuri – despre muncă, nevoi şi valoare
Un negustor de postăvuri se pregatea să-şi descarce marfa în portul unei colonii al cărei ţărm era vestit pentru perlele ce creşteau în adâncuri, extrem de apreciate în ţara de origine a negustorului. În timp ce marinarii transportau postăvurile de pe corabie, un tânar indigen ieşea cu canoea în larg pentru a pescui câteva perle.
Efortul depus de acest tânăr de a se scufunda şi de a-şi ţine respiraţia o perioadă îndelungată le-a atras atenţia marinarilor de pe corabie, care începuseră să discute despre activitatea vânătorului de perle. După discuţia iniţială despre capacitatea acestuia de a-şi ţine respiraţia în timp ce înoată, o nouă discuţie mai aprigă i-a divizat pe marinari în două tabere. Unii susţineau că valoarea ridicată a perlelor este rezultatul eforul intens depus de tânărul indigen, ceilalţi susţineau că datorită faptului că perlele au o valoare ridicată, tânărul se scufundă. Echipajul era pus în faţa unei aporii: vânătorul de perle se scufunda deoarece perlele au o valoare mare sau perlele aveau o valoare mare datorită faptului că se scufunda şi depunea un efort intens?
Răspunsul îl vor afla abia spre amiază când negustorul de postăvuri le va povesti discuţia la care a asistat între acel tânăr vânător de perle şi bijutierul care achiziţiona perle.
După livrarea mărfii şi încasarea sumei de bani, negustorul s-a îndreptat spre magazinele şi depozitele din apropierea portului pentru a cumpăra bunuri pe care le va putea vinde în capitala la un preţ superior. Una dintre cele mai rentabile activităţi era fără îndoială comerţul cu perle. Astfel, a intrat în magazinul unui vechi prieten care era şi un vestit bijutier ce achiziţiona perle.
În magazin a fost nevoit să aştepte ca bijutierul să termine negocierea cu tânărul indigen care i-a oferit două perle identice, albe, perfect sferice, având aceleaşi dimensiuni, dar dorea ca pentru prima perla să primească un preţ mai mare decât pe cea de-a doua, întrucât pentru prima perla şi-a petrecut jumătate de zi scufundându-se de câteva ori, înotând până la epuizare şi abia din a opta încercare a reuşit să găsească o scoică ce conţinea o perlă, iar pe cea de-a doua a găsit-o pe plajă, într-o scoică ce fusese adusă de valuri, pentru obţinerea căreia nu a făcut decât să ridice acea scoică şi să o desfacă.
Evident, bijutierul i-a plătit aceeaşi sumă de bani pentru cele două perle identice, întrucât pentru el nu era relevant efortul depus de furnizorul său, ci însuşirile pe care le au bunurile oferite.
După achiziţionarea a o sută de perle şi a altor materiale ce aveau căutare în capitala ţării de origine, negustorul dă ordin pentru îmbarcare şi ridicarea ancorei. Corabia se îndrepta spre ţara de origine a marinarilor. După două zile de navigare, o furtună puternică a înconjurat corabia, rupând pânzele şi catargul de la prova. Vasul începuse să se încline puternic şi apa a inundat cala, marinarii fiind nevoiţi să desfacă bărcile şi să sară în apă. Negustorul a rămas captiv în cabina sa, vasul răsturnându-se, nu a reuşit să iasă deoarece uşa era acum dedesubt iar apa pătrundea cu viteză. Pentru câteva ore, a reuşit să supravieţuiască respirând aerul rămas într-o pungă de aer ce s-a format deasupra. Dar negustorul ştia că în scurt timp aerul avea să devină irespirabil.
În acel moment, ar fi plătit oricât pentru încă puţin aer, ar fi cedat fără remuşcare cele o sută de perle şi întreaga încărcătură pentru puţin aer curat. Aerul, un element extrem de util care în condiţii normale nu are nicio valoare cât timp nevoia de aer este satisfăcută în prezent şi în viitorul previzibil, devenise lucrul cel mai valoros în schimbul căruia ar fi plătit întreaga sa avere în momentul în care nevoia de aer începuse să nu mai fie pe deplin satisfăcută.
O izbitură puternică urmată de înclinarea laterală a corabiei i-a permis bietului negustor să iasă din încăpere. Nava se izbise de o stâncă din apropierea unei insule. Era salvat! Doar câteva zeci de metri îl despărţeau de ţărm. Cu ultimele eforturi a reuşit să salveze cinci saci de grâu pe care să-i transporte pe uscat, în timp ce vasul se dezmembra sub acţiunea valurilor puternice.
În dimineaţa următoare, negustorul a hotărât să-şi organizeze resursele pentru a reuşi să supravieţuiască pe această insulă necunoscută. A decis să stabilească modul cum va utiliza fiecare sac (sacii fiind identici):
– primul sac îi va servi pentru prepararea pâinii care îi va asigura supravieţuirea pentru un an;
– cel de-al doilea sac pentru hrănirea unor păsări şi animale mici care îi vor asigura o dietă echilibrată, un aport de ouă şi carne care îi vor menţine vitalitatea şi sănătatea;
– cel de-al treilea sac ca material săditor astfel încât să obţină o recoltă ce îi va permite să supravieţuiască încă un an;
– cel de-al patrulea sac va fi utilizat pentru prepararea unei băuturi alcoolice care îi va menţine o stare de spirit ridicată;
– iar al cincilea sac ca hrană pentru domesticirea unor animale care îi vor ţine companie.
După numai două zile, întrucât sacii nu au fost depozitaţi corespunzător, câteva rozătoare i-au mâncat grânele din primul sac. Va renunţa negustorul naufragiat la pâine, va renunţa să se mai hrănească? Categoric, va alege să trăiască renunţând la satisfacerea celei mai puţin importante nevoi (domesticirea unor vietăţi care vor deveni animale de companie). Indiferent ce sac a fost pierdut, negustorul a pierdut satisfacţia pe care ar fi obţinut-o prin îndeplinirea ultimei dorinţe (ca importanţă). Dacă ar fi rămas cu doar trei saci, ar fi renunţat la satisfacerea nevoii cea mai puţin importantă imediat următoare ş.a.m.d.. Valoarea oricărui sac de grâu este egală cu intensitatea satisfacţiei obţinută de acoperirea celei mai puţin importante nevoi. Dacă ar fi deţinut o sută de saci de grâu, valoarea oricărui sac de grâu ar fi fost foarte mică, deoarece toate nevoile, care depindeau de posesia şi utilizarea acestui bun, ar fi fost complet satisfăcute.
Pe măsură ce cantitatea dintr-un bun creşte, valoarea sa scade, pentru că utilitatea marginală scade. Cu cât sunt mai puţine bunuri, cu atât utilitatea marginală şi valoarea acelor bunuri sunt mai mari.
Probabil cel mai mare mit economic: valoarea creată de cantitatea utilizată de factori de producţie (sau doar de muncă), îşi are originea într-o eroare a liberalilor clasici, îndeosebi a lui David Ricardo. Această greşeală a avut ca efect apariţia „socialismului ştiinţific”, facând astfel posibilă apariţia celui mai aberant sistem economic: comunismul, însă ne oferă şi un bun exemplu care arată că valoarea nu este creată de factorii de producţie.
În România, în anii ’80, s-au construit blocuri de locuinţe după acelaşi proiect, în cartiere noi, pe terenuri agricole, în localităţi diferite, pentru realizarea cărora au fost utilizate aceleaşi cantităţi de materiale, energie, utilaje şi forţă de muncă, dar valoarea din prezent al unui apartament într-un astfel de bloc este mult mai mare în capitală decât în oraşele de pe Valea Jiului (repet, deşi s-a folosit aceeaşi cantitate de muncă, de materiale etc.). Care este diferenţa? Explicaţia este că sunt mai mulţi oameni care îşi doresc (din diferite motive) un apartament într-un astfel de bloc în Bucureşti, decât cei care îşi doresc un apartament identic într-un oraş din Valea Jiului.
Valoarea este creată de intensitatea cu care oamenii îşi doresc un bun, nicidecum de efortul pe care l-au depus pentru transformarea acelui obiect. Din acest motiv, alocarea justă a resurselor în societate trebuie realizată după valoare (cât de mult îşi doresc ceilalţi rezultatul acţiunii unui om), nu după merit (efortul pe care l-a depus producătorul acelui bun).
Autor:
