Râsete, nu zgomot. Beneficiile umorului bun

1

„O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele”, spune un cunoscut proverb biblic. Nu este necesar să fim credincioși pentru a-i da dreptate.

Simţim pe propria piele cum buna dispoziţie ne scoate din impas, ne dă energie, poftă de viaţă, un somn mai odihnitor. Conștient sau fără premeditare, căutăm compania oamenilor amuzanţi, a celor care ne molipsesc cu veselia lor. Nevoia de „terapie prin râs” explică succesul umorului la televizor, viralitatea lui pe internet, amploarea spectacolelor de tip stand-up comedy.

După cum indică și proverbul, râsul este mai mult decât un simplu instrument de detașare sporadică, iar capacitatea noastră de a experimenta umorul reprezintă o resursă inepuizabilă pentru starea de bine. Prin munca sa de treizeci de ani, Dr. Rod Martin, profesor de psihologie clinică și pionier în cercetarea știinţifică a umorului, a urmărit să pătrundă mecanismul de funcţionare a acestui fenomen atât de răspândit. Cum ia fiinţă, de ce unii îl gustă și alţii nu, în ce măsură îl putem folosi pentru a alunga stresul și a ne îmbunătăţi relaţiile, sunt doar câteva dintre întrebările cu care profesorul a jonglat de-a lungul timpului.

Teorii și studii despre umor

Interesul faţă de universul complex al umorului s-a născut cu mult înainte de secolul XX. Însuși Aristotel a formulat o teorie privind motivaţia apariţiei lui (teoria superiorităţii). Potrivit filosofului, aroganţa îi abilitează pe oameni să trateze cu superioritate nefericirea altora, explicând ironia manifestată adesea în relaţiile interumane.

O a doua teorie aflată în strânsă legătură cu studiile lui Freud (teoria eliberării), pune accentul pe descătușarea psihologică provocată de o doză bună de râs. Prin glume, interpretări ilare ale realităţii și abordări lejere, oamenii urmăresc să rămână în echilibru cu ei înșiși, să se detensioneze.

Teoria incongruenţei afirmă că alăturarea a două idei contradictorii este ceea ce creează efectul comic, umorul fiind, în acest caz, o expresie a nevoii oamenilor de a privi neconvenţional viaţa, de a ieși – fie și pentru câteva secunde – din scheme de gândire comune.

Fiecare dintre cele trei teorii studiază problema din unghiuri diferite, fiecare îi atribuie alte raţiuni de a fi. Dincolo de explicaţiile populare, faptul că simţul umorului se înscrie într-un set de abilităţi esenţiale pare a fi concluzia unanimă a specialiștilor, care fac distincţie între componenta cognitivă, emoţională, interpersonală și expresivă a umorului.

Componenta cognitivă se referă la procesul prin care identificăm elementul inedit al unei situaţii reale sau imaginare, catalogate ulterior ca haioasă, ori amuzantă.
Componenta emoţională se referă la răspunsul emoţional unic generat de raportarea la comic. Răspunsul este, de regulă, însoţit de activarea centrilor plăcerii din sistemul limbic, ceea ce explică dependenţa noastră de ilaritate.
Componenta interpersonală se referă la contextul social în care oamenii râd împreună, la contagiunea reacţiei. Deși poate fi (și) o experienţă solitară, studiile arată că ne amuzăm mai mult în prezenţa altora decât atunci când suntem singuri.
Componenta expresivă se referă la râs ca act fiziologic determinat de stimuli interni sau externi.

Considerat multă vreme drept „un comportament asociat dezordinii şi nesupunerii, o ameninţare la adresa puterii politice, un semn de nepăsare în raport cu autoritatea, inclusiv cea divină”, râsul a devenit, în mod oficial, un mare atu pentru cine îl practică. O comoară insuficient exploatată.

Umorul și calitatea vieţii

Cunoștinţele privind influenţa umorului asupra calităţii vieţii au depășit de mult sfera empirică. Fără a epuiza tot ce se poate ști despre subiect, cercetările din ultimii ani îi conturează un tablou generos. Ca trăsătură de bază, capacitatea noastră de a ne amuza constituie un antidot redutabil împotriva tristeţii, dar și a stresului, a lipsei de concentrare, a ineficienţei la locul de muncă, a problemelor de intimitate în cuplu.

Râsul ne face mai inteligenţi: studiile demonstrează că vizionarea unui spectacol de comedie îmbunătăţeşte rezultatele obţinute la teste cognitive. Tot el sporește intimitatea în cuplu (în ciuda faptului că, spre deosebire de bărbaţi, femeile râd tot mai puţin pe măsură ce înaintează în vârstă) și ne ajută să întâmpinăm cu interes situaţii potenţial stresante. O atitudine degajată diminuează hormonii stresului (epinefrina și cortizolul) și activează sistemul dopaminergic motivaţional (de recompensă), detectând noutatea ca pe o provocare demnă de urmat.

Umorul, sau mai bine zis lipsa lui, influenţează perspectiva asupra viitorului, dar și pe cea despre trecut. Experimente recente sugerează că abilitatea de a „face haz de necaz” rafinează culorile în care privim trecutul, accentuându-i fie detaliile benefice, fie pe cele nefaste. Alături de alte „ingrediente” la fel de importante, umorul consolidează stima de sine, înlesnește controlul anxietăţii, îmbunătăţește sistemul imunitar și activitatea cardiovasculară; întărește coeziunea la nivel de grup și oferă indicii surprinzătoare despre caracteristicile membrilor săi.

Din felul cum râd mai multe persoane strânse laolaltă, observatori externi pot aprecia natura relaţiei lor și gradul de apropiere, precum și tipul de personalitate (dominant/submisiv) sau statusul social.

Simţul umorul stimulează creativitatea, performanţa și productivitatea la locul de muncă. În cadrul unui studiu realizat la Universitatea Naţională Australiană, participanţii au fost împărţiţi în două grupuri și invitaţi să urmărească un videoclip cu accente de comedie (grupa 1), respectiv un material neutru (grupa 2). După vizionare, cei din prima categorie au reușit să rămână angajaţi într-o sarcină dificilă aproape de două ori mai mult (timp) decât ceilalţi. Nu întâmplător marile companii organizează periodic evenimente distractive și amenajează spaţii speciale, de recreere, pentru angajaţi.

Și performanţa școlară crește acolo unde râsul completează rutina de predare. Adaptat în context, umorul stimulează implicarea elevilor în procesul de învăţare, menţine atenţia în rândul copiilor de vârste mici, îi captivează și pe studenţi. Cheia nu este râsul în sine, ci atmosfera detensionată care facilitează apropierea dintre cele două „tabere” din sala de clasă. Profesorii buni și amuzanţi formează conexiuni solide cu elevii lor, iar conexiunile solide cuceresc topul factorilor responsabili de eficienţa învăţării.

Umorul ca mecanism de adaptare

După cum demonstrează știinţa, umorul (produs de noi sau primit din exterior) acţionează ca un fin mecanism de adaptare. Din nefericire, mecanismul dă și rateuri. Astfel, pe lângă umorul „bun”, care ne face mai sănătoși, mai bine integraţi și mai siguri pe noi, literatura de specialitate îl menţionează și pe cel dăunător, nociv.

Deși linia de demarcaţie dintre cele două este una extrem de subţire, deosebirile contează enorm. Avem, pe de o parte:
– autoironia maliţioasă, care subminează stima de sine (încadrându-se în stilul de umor autodistructiv) versus autoironia inofensivă, care ne permite să luăm în derâdere greșelile proprii, fără a ne simţi rău (stilul bazat pe dezvoltarea sinelui).
Și pe de altă parte:
– tachinarea răutăcioasă a celorlalţi sau batjocura (stilul agresiv) versus glumele, hazul, sarcasmul gustate de ambele părţi (stilul asociativ).

În funcţie de modelul adoptat în viaţa de zi cu zi, cultivăm sau nu anumite beneficii în ceea ce ne privește. Chiar dacă cel mai adesea nu ne putem modifica radical stilul caracteristic – el corespunde unor trăsături particulare de personalitate, ne definește eu-ul, vestea bună este că îl putem cizela, eliminând tendinţa de a fi cinici, toxici sau agresivi atunci când răspundem sau facem noi înșine glume.

Având în vedere faptul că umorul funcţionează spontan, ca urmare a unor mecanisme subconștiente (parţial moștenite, parţial învăţate), un obiectiv de tipul „astăzi voi fi amuzant” se situează sub semnul eșecului, cel puţin atunci când vine vorba de viaţa socială, nu de faptul de a îndeplini o atribuţie în fișa postului, spre exemplu.

Ce putem face în mod conștient pentru a obţine avantaje importante ca echilibru emoţional, interacţiuni binefăcătoare, satisfacţie profesională ș.a. este să includem umorul într-o viziune mai largă asupra vieţii, una bazată pe empatie, susţinere și respect (atât faţă de semeni, cât și faţă de noi înșine); să valorificăm ceea ce avem deja. Nu putem fi mai haioși decât suntem, am putea spune parafrazându-l pe dr. Martin, dar cu un „puţin” atent manevrat vom reuși mai mult decât suficient.

Preluare: Semnele timpului / Autor: Genia Ruscu

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Jerome K. Jerome spunea la vremea lui că ”doar proștii sunt triști și sobri tot timpul, umorul de calitate fiind întotdeauna atributul celor inteligenți”. N-a exagerat cu nimic!
    Tot în categoria întâmplărilor hazlii, s-a încadrat și episodul manevrelor NATO ”Iron Wolf” în apropierea Kaliningradului, când ambasadorul Lituaniei la Moscova (o persoană cu simțul umorului destul de bine conturat) s-a dus la Ministerul rus de Externe cu o invitație pentru diplomații ruși, prin care-i convoca să ia parte la manevre. Excelența sa și-a motivat atitudinea zicându-le rușilor că exercițiile nu-s mare scofală, ziua participanții se tăvălesc prin noroaie, iar seara se relaxează cântând, mâncând cartofi copți și bând votcă. Rușii, cu un umor bine cunoscut inclusiv de-a lungul istoriei, l-au întrebat pe ambasador câți militari participă la pregătirea tactică a NATO?! Răspunsul a venit prompt: în jur de 5000. Harașo, au replicat, dar nu intenționăm să legitimăm manevrele cu prezența noastră, dar dacă este cu un singur soldat peste acei 5000 venim cu Armata a II-a de blindate și vă mâncăm toți cartofii și vă bem toată vodca! Un episod la fel de haios (rămas consemnat inclusiv în cartea de memorii scrisă – într-un mod excepțional – de Gheorghi Jukov, Șeful Marelui Stat Major al Armatei Roșii) s-a desfășurat pe vreme lui Stalin când Vaticanul se pregătea să atace trupele sovietice. După ce Lavrenti Beria l-a informat cu privire la intențiile papistașilor (cunoscut fiind faptul că Vaticanul, în vremea WWII, i-a adăpostit pe cei mai cruzi ofițeri de rang înalt ai Wehrmacht-ului și-ai Diviziei a III-a SS Totenkopf) mucalitul Stalin, care urmărea extrem de atent niște planuri de război, se întoarce brusc din fața mesei și-l întreabă șugubăț: ”dar câte divizii are Vaticanul?”
    Prin urmare, s-a demonstrat că umorul are o influență pozitivă în toate relațiile și-n cadrul tuturor dimensiunilor interumane, vindecând de frustrări si și de stres nu numai atunci când vine vorba de a impune anumite coduri comportamentale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.