Semnificația sinuciderii lui Decebal

1
Scena sinuciderii lui Decebal de pe Columna lui Traian

S-a înțepenit bine în conștiința publică gestul regelui Decebal, prin care acesta, aflat în pericol de a fi capturat de romani, se sinucide.

Explicațiile gestului suicidal, prezente și osificate în literatura de specialitate gravitează obsesiv în jurul ideii de sustragere din fața umilinței rezervate căpeteniilor capturate. Legat în lanțuri, plimbat ostentativ pe străzile Romei, lovit, scuipat și batjocorit, regele ar fi sfârșit ca atâția alți dușmani ai Romei sugrumat în vreo celulă întunecată sau executat public, spre satisfacția cetățenilor.

Din foarte probabilul spectacol sinistru ce i-a fost rezervat cu siguranță, temutul dac s-a ales doar cu capul aruncat pe treptele Gemonie, numite și Treptele Doliului, aflate pe colina Capitolină, probabil sub zidurile închisorii Tullianum. Aici aveau loc execuțiile publice, urmate de expunerea cadavrelor condamnaților până la descompunere totală și de devorarea lor de câinii vagabonzi, iar resturile erau aruncate în râul Tibru. Întreg procesul era destinat punerii în aplicare a pedepselor capitale și umilirii executaților, în general captivi cu statut special.

Faptul că regele a evitat prin suicid întregul proces binecunoscut de altfel, nu i-a pătat renumele de mare războinic și inamic serios al Imperiului. Dimpotrivă, lumea acelui moment a aflat cu repeziciune atât de victoria romană, cât și de soarta lui Decebal.

Nimeni nu l-a hulit, nici nu a fost damnat sau batjocorit ca un laș care s-ar fi sustras mișelește unei pedepse binemeritate.

Din contră, numele regelui a fost purtat de alți și alți oameni, care doreau ca prin numele războinicului să transfere propriilor copii ceva din gloria dacului. Roma s-a umplut de statui de daci, scenele Columnei au arătat romanilor secvențe din cumplitele războaie, într-o manieră pe care propaganda imperială nu o mai folosise vreodată, semn că întreaga poveste marcase semnificativ viața politică și momentul în care se afla Imperiul.

Revenind la Decebal, istoriografia contemporană, îndată ce a redescoperit episodul, l-a înțeles exclusiv cât a dus-o mintea, proiectând în trecut parametri proprii: gest eroic, patriotism, dragoste de țară, glia străbună, dușmanul crunt, evitarea prizonieratului.

Teme prezente de la momentul romantic al scrierilor istorice și până după comunism. Acesta din urmă cantonând gestul regal undeva, în spatele scenei principale, căci nu cadra bine cu reușitele Comandantului Suprem. Asta ca să înțelegem de ce Burebista a fost preferatul regimului, cu toate că și marele rege o sfârșise cam prost, chiar mai discutabil decât Decebal.

Nimeni nu a suflat o vorbă despre mentalitatea elitei din epoca lui Decebal, nimeni nu a ciulit măcar urechea la ce spuneau zeii dacilor sau dacii despre zeii lor. E drept că în realitate, oricum ar fi fost dialogul acesta imaginar, el nu a ajuns până la noi, dacii considerând relația cu divinitățile cam prea intimă pentru a fi hăulită la răspântii.

Și totuși, în ciuda penuriei aparente de borne spirituale ale peisajului dacic, putem să regândim un pic momentul.

Păstrând proporțiile, dar privind lucrurile prin prisma sacrificiului regal, civilizația geto-dacică se întinde, și nu doar istoriografic, între domnia și sinuciderea legendarului Charnabon, care stăpânea peste geți, și domnia și sinuciderea lui Decebal, regele dacilor.

În acest registru larg, regele, însă, nu era altceva decât mesagerul pe care altădată tovarășii săi îl aruncau în lănci, cu misiunea de a se înfățișa zeilor. Regele era cel mai bun dintre ai săi. „Izgonit chiar din viață, fără să fi pierdut niciodată nădejdea” de a fi între zeii neamului lui, regele săvârșește singur sacrificiul necesar legăturii sau refacerii acestei conexiuni cu divinitatea. Folosindu-și pumnalul curbat, armă nu doar potrivită demnității sale, ci și profund legată de ideea de sacrificiu, regele se oferă singur și conștient morții, cu un dublu sens.

Aflat în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile, conștientizează fractura relațiilor cu palierul superior al existenței și își asumă responsabilitatea situației. Teama de a nu fi prins și umilit, temă aproape cvasigenerală în toposul personajului, devenită un fel de certitudine în peisajul istoriografic modern, este o reducere incorectă a dimensiunilor gestului suicidal, plasat în tradiție doar pentru a putea construi pe el arhetipul eroului. Fără a o respinge cu totul, vorbim până la urmă de o mentalitate războinică, această explicație e prea simplistă și nu ține cont de universul religios în care regele și societatea peste care domnea au trăit și au murit.

Sacrificiul regal nu a oferit doar sustragerea din realitatea nefavorabilă, ci a construit de fapt premisele unei alte realități, evident imaginată ca fiind mai bună. Murind, regele își oferă sieși șansa renașterii într-un context nou, neviciat. Dar pentru asta era nevoie să urce la zei, singura forță care avea atributele necesare rescrierii faptelor și nu putea face asta decât murind într-un anume fel. Într-un fel pentru care, războinic și rege deopotrivă, se pregătise toată viața. Nu avea cum să rateze momentul cel mai important, lăsându-se prins și ucis ca un oarecare.

În fond, în acel univers nu era cunoscută altă cale către cer decât murind onorabil, motiv pentru care nu doar Antichitatea l-a păstrat pe Decebal în memorie ca pe un erou, ci, foarte probabil, chiar și propriul lui popor.

Autor: Cătălin Borangic

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

1 COMENTARIU

  1. Să zicem (cu un mare regret) că altfel ar fi fost viitorul Daciei, dacă Pacorus al II-lea, regele parților, ar fi încheiat la timp alianța împotriva romanilor propusă de Decebal! Legiunile Romei nu ar fi rezistat unui atac combinat prin care Decebal ataca la Dunăre, iar armata imensă a parților urma să invadeze Armenia și Iudeea, plănuind să ocupe Egiptul ce reprezenta grânarul Romei. In plus, regele dac trebuia să lupte și pe plan intern cu tendințele separatiste ale unei parți din aristocrația dacică, care era gata să-l părăsească trecând de partea romanilor în schimbul păstrării bogățiilor și rangurilor. Una peste alta, Diurpaneus (acesta era numele real al regelui dac, el fiind la origini un tarabostes din Vestul Daciei, mai precis din Munții Apuseni) a înfruntat plin de curaj cea mai puternică împărăție a vremii. Și vreme de 20 de ani a atacat-o puternic, tăindu-i inclusiv lanțurile de aprovizionare. N-a precupețit nimic pentru a-si ocroti poporul. A sfidat înfrângerea la fel de curajos ca spartanii, iar moartea sa amintește de tragediile antice. Conștient de dârzenia și forța dacilor, Traian a trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodată într-o expediție de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru înzestrarea și pregătirea legiunilor. Nu știu cine are în plan să discrediteze originile românilor și să-i ia în derâdere înaintașii! Dar istoria și documentele Vaticanului spun altceva! Decebal a fost urmărit de o decurie condusă de Claudius Tiberius Maximus, decurie care l-a înconjurat pe rege sub un stejar secular situat la poalele Sarmizegetusei. Acesta s-a sprijinit de pământ într-un genunchi și și-a așezat liniștit scutul și sabia alături (sabie care se află și la ora actuală în Muzeul Vaticanului). Capul și mâna dreaptă a regelui-erou au fost retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus și au fost duse și expuse în cartierul militar al lui Traian drept trofee de mare preț. Porunca uciderii sale, Tiberius Maximus a primit-o de la însuși marele Decebal. Atât capul cât și mâna i-au fost conservate într-un butoi cu miere și trimise la Roma.
    Privită din punct de vedere spiritual, ”sinuciderea” lui Decebal este considerată în creștinism drept un un păcat greu și o greșeală de neiertat. Numai că dacii erau practicanți ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detașarea de cele lumești și libertatea. Da, libertatea a fost singura lor religie, atât aici pe pământ cât și în împărăția subpământeană a lui Zalmoxis, ori în înălțimile cerului patronate de Gebeleizis. Poate învățăm ceva de la ei, de la concepțiile lor despre lume și viață, de la legendele mărețului Dromichete supranumit și Lupul Șchiop (avatarul Sfântului Andrei de astăzi) fiară magică, care îl sfătuia pe Zamolxe, ucenicul lui Pitagora. Dromichete, ambidextru fiind, lupta excepțional cu o unealtă-armă numită ”falx dacica”. Era atât de redutabil în cadrul înfruntărilor, încât romanii au fost nevoiți să schimbe coifurile, scuturile și armura infanteriștilor! Și nu mai permiteau gladiatorilor, înarmați doar cu sabie, să se confrunte cu dacii, pentru că falx dacica îi trimitea la moarte sigură.
    Istoria se învață citind și studiind documentele originale, cunoscând binișor limba latină; în nici un caz din presupuneri și din auzite. Falsurile istorice au condus întotdeauna în dauna acelui popor care le-a acceptat ca pe niște adevăruri absolute. Miturile fabricate au rol să încețoșeze mințile românilor, iar noi bătrânii care am mai analizat și cercetat câte ceva, curând nu vom mai fi ca să îndemnăm către cunoaștere, contrazicând aparența adevărului. Inclusiv istoricul Dio Cassius și Columna lui Traian spun altceva despre ”sinuciderea” marelui rege dac!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.