«Spiritul Crăciunului», de Olavo de Carvalho

1

Toată lumea știe că zilele dinainte de Crăciun sunt cele mai stresante zile ale anului. Toate poftele, toate frustrările, toate nevrozele familiei, toate ranchiunele pe care ritualul muncii de fiecare zi le acoperea se revarsă cu această ocazie, ațâțate de graba de a face cumpărături, decontul pe roșu din bancă, de disputa pentru priorități la vizitele făcute și primite, pentru o mie și una de solicitări ce nu pot fi împlinite, care ne arată, mai mult decât orice dificultate de rutină, ceea ce este în mod intrinsec jenant și dezamăgitor în viața umană.

Conduși de automatismul locurilor comune, mulți subliniază astăzi contrastul dintre agitația lumească și un „spirit al Crăciunului” idealizat, despre care își închipuie că o fi predominat în vremuri mai dulci sau va predomina în societatea perfectă, pe care ei visează să o creeze după propriul lor chip și asemănare.

Totuși nimic nu exprimă sensul Crăciunului mai bine decât această enervare, această neliniște, acest întunecată presentiment care precede nașterea lui Hristos.

Este un simbolism etern care se repetă în faptele materiale ale vieții.

Zilele dinaintea Crăciunului sunt zilele uciderii pruncilor nevinovați, ale fugii în pustiu, zilele în care Sfânta Familie bate în zadar din ușă în ușă în căutarea unui adăpost inexistent.

Un Dumnezeu se va naște. Lumea tremură și se grăbește, ca Irod, să încerce să-L omoare.

Nu ar putea fi zile fericite. Sunt cele mai neliniștitoare zile ale anului. Nici măcar Vinerea Mare nu este atât de tristă, deoarece faptul morții vine cu certitudinea Învierii. Dar când un Dumnezeu se va naște, totul este incert. Nașterea unui Dumnezeu este moartea unei lumi – a unei lumi care nu va mai reveni la existență după ce s-a risipit în neant. Și nu se știe încă ce va urma. Orice este posibil aici: cele mai nechibzuite speranțe se alătură celor mai alarmante temeri, în așteptarea a ceva necunoscut, dar care va fi decisiv. Este ora dinainte de răsărit, ceasul lupului: prădătorul din întuneric nu știe încă dacă va vâna sau va fi vânat.

Nașterea unui Dumnezeu este un anunț al Judecății de Apoi. Este de pe acum plâns și scrâșnire a dinților. Umanitatea se agită, încercând în zadar să scape de povara păcatelor sale. Fiecare vrea să se prefacă față de el însuși că totul e bine, că nu se teme de nimic, iar contul său bancar, masa sa îndestulată, familia lui fericită, sunt o garanție împotriva osândirii veșnice.

Chiar atunci când pare că neagă profeția, agitația modernă nu face decât să i se supună și să o confirme.

Totuși eu aș fi ultimul care să văd în alergătura după cadouri doar o distracție în sensul lui Pascal, o fugă de sensul vieții. Ea este, de asemenea, în acest moment incert, afirmarea unei speranțe. Dumnezeul care se va naște ar putea să nu fie judecător, ci mântuitor. Nu o pedeapsă, ci un dar. Nimeni nu poate garanta asta dinainte. Cumpărarea de cadouri în mijlocul chinurilor și grabei lumii este un act de încredere în promisiunea Scripturii. Neștiind încă ce se va întâmpla, suntem dispuși să sărbătorim acel eveniment ca pe un dar. De asemenea, facem rost de darurile pe care avem de gând să le oferim, mici simboluri ale marelui dar divin pe care îl așteptăm.

Dar incertitudinea tot nu se risipește.

Nici chiar atunci când se arată steaua, anunțând nașterea Mântuitorului, nu toată lumea își dă seama ce se întâmplă. La început doar magii și pastorii o înțeleg. Speranța de a fi și noi printre ei este cea care ne face să ne grăbim spre magazine, cumpărând aurul, tămâia și smirna cu care vom arăta că recunoaștem, în cei dragi cărora le aducem daruri, chipul Pruncului-Dumnezeu celui abia-născut.

Fie că știm sau nu, simbolul primordial ne modelează viața, reproducându-se și înmulțindu-se în milioane de case, sub toată agitația lumii care, atunci când pare să îl nege, îl reafirmă în mod suveran.

Zeița istorie, modernitatea, nu poate face nimic împotriva acestor lucruri. Ea nu este decât chipul și asemănarea a ceea ce neagă. La urma urmei, ce ar putea confirma mai deplin răsăritul soarelui decât mișcarea umbrelor care alunecă pe podea?

Oricare ar fi cursul istoriei, Cuvântul care a plăsmuit-o din veac nu va trece.


Olavo Luiz Pimentel de Carvalho (cunoscut sub numele de Olavo de Carvalho, n. 29 aprilie 1947, Campinas) este jurnalist şi eseist brazilian care activează în domeniile istoriei filozofiei, religiei comparate şi istoriei revoluţiilor. Este, de asemenea, specialist în kremlinologie, învăţământul tradiţionalist, religii comparate, psihologie şi antropologie filozofică. Este cunoscut în Brazilia pentru ideile sale politice conservatoare şi pentru critica adusă politicii de stânga.

Victoria președintelui Bolsonaro se datorează reconquistei culturale a Braziliei, în care cel mai mare merit îi revine unui singur om: Olavo de Carvalho, care de decenii scrie, ține cursuri, conferințe, înfruntând de unul singur minciuna, prostia și reaua-credință ce păreau invincibile, deschizând ochii generațiilor de brazilieni și formând o nouă elită intelectuală – într-o țară cât un continent în care, practic, domnea cu totul marxismul cultural. Nu întâmplător, în toate protestele anticomuniste din Brazilia din ultimii ani, la care participă milioane de oameni, adesea s-a întâlnit sloganul „Olavo tem razão” („Olavo are dreptate”).


Citește și:

Crăciunul nu e pentru lași

Cel mai mare scandal intelectual al tuturor timpurilor e frauda constitutivă a modernității, care, excluzând de la examinare toate faptele care nu au o explicație materialistă, trage concluzia că toate faptele au o explicație materialistă. Doza de mizerie mintală în care un subiect trebuie să fie cufundat ca să-i placă un asemenea gunoi nu e puțină. Crăciunul ne amintește în fiecare an că acest destin nu este obligatoriu, că există o speranță rațională de ceva mai bun. De aceea, unii doresc să o elimine: pentru ca această chemare la speranță să nu rănească mândria lașilor (Citește mai departe…)


Espírito de Natal

„Todo mundo sabe que os dias que antecedem o Natal são os mais angustiantes do ano. Todas as cobiças, todas as frustrações, todas as neuroses familiares, todos os rancores que o ritual do trabalho diário encobria, vêm à tona nessa ocasião, excitados pela corrida às compras, pelo saldo em vermelho, pela disputa de prioridade nas visitas dadas e recebidas, por mil e uma solicitações inatendíveis que nos mostram, mais que qualquer dificuldade rotineira, o que há de intrinsecamente constrangedor e decepcionante na vida humana.

Movidos pelo automatismo dos lugares-comuns, muitos são os que, nesses dias, enfatizam o contraste entre a agitação mundana e um idealizado „espírito de Natal” que, imaginam, deve ter prevalecido em épocas mais doces ou há de prevalecer na sociedade perfeita que sonham criar à sua própria imagem e semelhança.
No entanto, nada expressa melhor o sentido do Natal do que essa angústia, essa inquietação, esse pressentimento sombrio que antecedem o nascimento de Cristo.
É um simbolismo eterno que se repete nos fatos materiais da vida.

Os dias que precedem o Natal são os da matança dos inocentes, da fuga para o deserto, da Sagrada Família a bater em vão de porta em porta, em demanda de um abrigo inexistente.
Um Deus vai nascer. O mundo treme e se apressa, como Herodes, para tentar matá-Lo.

Não poderiam ser dias felizes. São os mais inquietantes do ano. Nem mesmo a Sexta-Feira Santa é tão triste, porque o fato da morte vem com a certeza da Ressurreição. Mas, quando um Deus vai nascer, tudo é incerto. O nascimento de um Deus é a morte de um mundo – de um mundo que não voltará à existência depois de haver-se dissipado no nada. E ainda não se sabe o que virá depois. Tudo aí é possível: as esperanças mais insensatas acotovelam-se aos temores mais alarmantes, na expectativa de algo que não se sabe o que é, mas que será decisivo. É a hora antes da aurora, a hora do lobo: o predador, no lusco-fusco, ainda não sabe se vai caçar ou ser caçado.

O nascimento de um Deus é um anúncio do Juízo Final. Antecipadamente, há choro e ranger de dentes. A humanidade agita-se, tentando em vão fugir do peso de seus pecados. Cada um quer fingir para si mesmo que está bem, que nada teme, que sua conta bancária, sua mesa farta, sua família feliz são um atestado de garantia contra a danação eterna.
Parecendo negar a profecia, a agitação moderna não faz senão obedecê-la e confirmá-la.

Mas eu seria o último a ver na corrida aos presentes apenas umdivertissement no sentido pascaliano, uma fuga ao sentido da vida. Ela é também, nessa hora incerta, a afirmação de uma esperança. O Deus que vai nascer pode não ser um juiz, mas um salvador. Não um castigo, mas um dom. Ninguém o pode garantir antecipadamente. Comprar presentes, no meio da angústia e da correria do mundo, é um ato de confiança na promessa das Escrituras. Sem saber ainda o que vai acontecer, dispomo-nos a celebrá-lo como um dom. Provemo-nos também dos dons que pretendemos ofertar, símbolos miúdos do grande dom divino que esperamos.
Mas a incerteza nem por isso se dissipa.

Mesmo quando surge a estrela, anunciando o nascimento do Salvador, nem todos atinam com o que está se passando. De início, só os sábios e os pastores o compreendem. É na esperança de ser um deles que acorremos às lojas, comprando o ouro, o incenso e a mirra com que mostraremos reconhecer, nos entes queridos a quem presenteamos, a imagem do Menino Deus recém-nascido.
Quer o saibamos ou não, o símbolo primordial molda nossas vidas, reproduzindo-se e multiplicando-se em milhões de lares, por baixo de toda agitação mundana que, parecendo negá-lo, o reafirma soberanamente.

A deusa história, a modernidade, nada pode contra isso. Ela não é senão imagem e semelhança daquilo que nega. Afinal, quê poderia confirmar mais plenamente o nascer do Sol do que o movimento das sombras que deslizam pelo chão?
Qualquer que seja o rumo da História, a Palavra que a moldou antecipadamente não passará.

 

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Observații profunde referitoare la bucuria Crăciunului, adesea convertită în alergătura aproape isterică a oamenilor cu gândul ”motivat” de-a pune cât mai multe cadouri sub brad și cât mai multe delicii gastronomice pe masă. Mentalitatea aceasta de Gadara umbrește, cel mai adesea, sensul coborârii lui Dumnezeu la noi, deoarece sunt zile de intensă suferință (ar trebui să fie, numai că umanitatea s-a îndepărtat de Esența Divină, de dumnezeire, așa cum bine remarcă și autorul) care însoțește orice izvorâre de lumină. De altfel, acesta este și sensul postului Nașterii Domnului: înstrăinarea de plăceri, căutarea luminii prin rugăciune în vederea mântuirii sufletelor noastre precum și nașterea duhovnicească a lui Hristos în inimile noastre. De noi depinde să plasăm accentul pe ceea ce este esențial și să păstrăm un echilibru între nevoia de frumusețe și bunăstare, pe de-o parte, și bucuria profundă și simplă a comuniunii umane autentice, pe de altă parte. Nu mai amintesc aici, de necesitatea conservării cu orice preț în sufletele noastre a conștiinței de SENS a marelui eveniment sărbătorit. De fapt, aceasta reprezintă misiunea supremă a fiecăruia dintre noi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.