Vasluiul în decembrie, 1989

Revoluţie şi minciună

Luna decembrie 1989 se derula şi la Vaslui, la fel ca în toată ţara. Monoton şi trist. Şase zile de muncă pe săptămână, două ore de program la televizor seara, între orele 20,00 şi 22,00 din care o oră era dedicată telejurnalelor de seară şi de noapte şi cealaltă oră diverselor raportări triumfaliste ale „oamenilor muncii de la oraşe şi sate”. Dacă Ceauşescu şi imensa sa clică de mincinoşi şi lingăi reuşiseră să denatureze şi să deturneze în favoarea lor şi a partidului unic aproape toată istoria contemporană a României, curgerea firească a zilelor nu. Lunea rămăsese tot luni, marţea tot marţi ş.a.m.d.

Pe atunci lucram ca administrator al căminelor de nefamilişti aflate în proprietatea fostei Întreprinderi Antrepriză de Construcţii Montaj Vaslui (actualele societăţi: SCIR, IPIC, ERUT şi COREVAS, falimentate, între timp…). Cu mare fereală ascultam ştirile postului de radio „Europa Liberă” care, prin diverse filiere, de multe ori greu de verificat deoarece România era la vremea aceea o ţară complet închisă, începuse să difuzeze veşti alarmante cu privire la cele ce se întâmplau la Timişoara, încă din 16 decembrie. Prin oraşul nostru nu-şi permitea nimeni să discute despre acest subiect odată ce prim-secretarul judeţenei PCR de atunci, Gheorghe Pavel (secondat de masivul şi veşnic posomorâtul prim-vicepreşedinte Ioan Vlad), instituise măsuri poliţieneşti aspre. În jurul palatului administrativ, dar şi al sediilor miliţiei judeţene (unde-şi avea „cotețul” temuta şi urâta Securitate) şi municipale, fuseseră întinse cordoane de protecţie precum şi pancarte pe care vasluienii puteau citi următorul avertisment: „Atenţiune! Accesul interzis! Circulaţi pe trotuarul celălalt!”. Miliţieni înarmaţi până în dinţi patrulau 24 de ore din 24 având misiunea clară de a preîntâmpina orice act ostil regimului.

De altfel, pe la noi această măsură a fost inutilă deoarece oamenii nu se gândiseră să se înscrie la rând pentru vreo revoluţie ci, mai degrabă, erau preocupaţi de a se aproviziona pentru luna în curs cu raţiile de alimente prevăzute de „celebrele” cartele UZFM (ulei, zahăr, făină şi mălai), adică: 0,750 l. de ulei, 1 kg. de zahăr, 1 kg. de făină de grâu şi 2 kg. de făină de porumb. Asta era mâncarea pe care o acorda lunar partidul, devotatei sale clase muncitoare! Cei de la ţară nici măcar la atâta nu aveau dreptul considerându-se că le dădea preaplinul pe dinafară! Prin toate grupurile umane mai mari de două persoane, în special prin cârciumi, roiau informatorii de la secu’ iar lucrătorii „onorabilei” instituţii erau în alertă maximă.

„Peste câteva momente vom difuza un comunicat important pentru ţară!”

Vineri, 22 decembrie 1989. În biroul meu se afla Dorin Bojoagă, căruia tocmai îi tăiam chitanţă pentru suma de 186 de lei, preţul chiriei pe o lună. Aparatul de radio era deschis şi încă de dimineaţă se anunţase „sinuciderea trădătorului general” Vasile Milea, ultimul ministru ceauşist al apărării naţionale. Acum, la ora prânzului, am ciulit urechile şi am ascultat discursul melodramatic al dictatorului, întrerupt de huiduieli, ţipete şi urlete. Lucrătorii radioului o dăduseră urgent pe muzică patriotică, conform „indicăţiilor”. Nu aveam televizor în birou, aşa că în cea mai mare viteză am plecat împreună cu Dorin la el în cameră pentru a vedea ce se mai întâmplă, la televizorul său. Am ajuns la ţanc ca să văd cum un grup de cetăţeni îmbrăcaţi în pulovere făceau un apel către ţară. Lider era unul pe care eu îl cunoşteam încă de când fusese prim-secretar de partid la Iaşi şi prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: ce dracu’ caută ăsta aici?!

Discursul lu’ nea Ion Ilici Iliescu a început cam în felul următor: „Stimaţi tovarăşi! Dictatorul a căzut! A fugit cu elicopterul de pe terasa clădirii comitetului central! Acest individ a deturnat spre folos propriu idealurile luminoase ale comunismului şi socialismului!”. Ceilalţi convivi începuseră să arunce în jur priviri jenate. Aveau şi de ce. Plecase unul şi venise altul cu traista plină de „idealuri luminoase”. N-am mai stat să văd şi să aud atâtea tâmpenii spuse cu mare viteză. Am plecat spre casă. În apropiere de fostul hotel al „partidului” (UCA, ulterior, «Europa» iar acum «Vaslui») l-am văzut pe plutonierul de miliţie Stroe. care tocmai se pregătea să doboare recordul mondial la alergare cu cascheta în mână. Probabil avea un mesaj urgent de transmis şefilor de pe strada «Salcâmilor». Încet, încet, norul de colb pe care l-a lăsat în urma lui, ca și celebrul personaj de desene animate, Speedy Gonzalez, s-a risipit şi m-am hotărât să mă abat o clipă prin preajma Palatului Administrativ. Pe aici, nicio ţipenie! Piaţa era goală ca o mireasă în patul nupţial. Ulterior, am aflat că în cârciuma Irinei Morărașu, numită de noi pe atunci „Ceainărie” unii viitori „conspiratori” dezbăteau aprins probleme de ordin existenţial în clinchetele vesele ale paharelor prea-pline. Spre seară, cuprinşi de „corajul” dat de ştirile bune de la televizor, au executat „asaltul” cu lifturile sau pe scări asupra judeţenei de partid. Atât Pavel cât şi Vlad se aflau pe acolo şi au fost invitaţi nepoliticos să-şi ia bagajele şi s-o şteargă. Fostul prim-secretar, întrebat fiind, ar fi spus următoarele: „Eu sunt ardelean moţ şi n-aş fi ordonat niciodată să se tragă în populaţie!”. Mai greu s-au descurcat revoluţionarii cu bătrânul imbecil și decrepit Ion Vlad care a înţeles cu greu că nu mai are ce căuta prin biroul şi pe scaunul pe care-l împuţise cu hoitul său atâta amar de vreme! În sfârşit, a luat-o cătinel spre nicăieri. Cariera lui politică se sfârşise dacă nu cumva, cine ştie, o fi înscris pe undeva pe la vreun partid „democrat”, mai apropiat inimii şi „idealurilor” sale…

Miliţia – consemnată. Armata – la datorie

În Vaslui nu s-a tras niciun foc de armă. Miliţienii dispăruseră fără urmă. În seara zilei de 22, târziu, unitatea militară din oraş a trimis două echipaje cu TAB-uri în piaţă, care au fost primite cu urale şi pupături. „Armata e cu noi!”, au început să strige oamenii de parcă tocmai se pregătea cineva să tragă în ei „din orice poziţie”, aşa cum ne avertizau mincinoşii de la televiziunea română alb-negru, puşi cu neţărmurit devotament în slujba noului stăpân căruia-i copiaseră şi noul vocabular. „Înarmat” cu un aparat de fotografiat «Smena» şi un aparat de filmat «Krasnogorsk» 3 (ambele de fabricaţie sovietică) mă decid să trag şi eu o geană prin actualul birou al preşedintelui Consiliului Judeţean (CJ) Vaslui, unde o sumă de cetăţeni cu obligatoriile brasarde tricolore pe mâna stângă, pentru a se deosebi de ceilalţi consideraţi a fi terorişti şi duşmani de moarte ai revoluţiei, tocmai erau într-o şedinţă sau, mai bine spus, tocmai se uitau la televizor să vadă ce se mai întâmplă la „centru”. O puteau face şi acasă, dar deja puseseră mâna pe nişte posturi importante în proaspătul, dolofanul şi îmbietorul nou-născut „Comitet Judeţean al Frontului Salvării Naţionale”. Fără brasardă şi fără moacă de revoluţionar, tovarăşa doamnă avocat Enache (acum în postura de secretară a lu’ bărbatu-său „Marean”, proaspăt „uns” prezident al acestei structuri eterogene) nu mă lasă să intru, mai ales că susnumitul aparat de filmat avea, oarecum, forma unui aruncător de grenade. Noroc că m-au recunoscut doi membri ai comitetului, Relu Budacea (acum, onorabil pensionar polițist cu gradul în rezervă de comisar-șef) şi Dorin Mihăilescu (cunoscutul regizor de la teatrul «V.I. Popa» Bârlad, pe atunci activist în UTC) care mi-au înlesnit accesul. Am intrat în sală şi când am vrut să-mi pun sculele la treabă, absolut TOŢI mi-au arătat cefele şi m-au poftit (neprotocolar) să-mi văd de treabă. Prin urmare, n-am apucat să pozez ceva şi acum unii îşi muşcă unghiile de necaz deoarece aceste poze ar fi fost nişte probe grozave la dosarul de „luptător în revoluţie”.

Mai pe la capătul mesei, am avut timp să-l mai văd şi pe junele Dan Filibiu care fusese ales ca membru al noii structuri dar şi oareşce şef pe la noul înfiinţat F.U.T.L, dacă nu mă-nşel şi care însemna „frontul unit al tineretului liber”, ce credeaţi?!? Înainte de a ieşi din biroul cu pricina, a trecut pe lângă mine negru de furie reputatul poet vasluian Ion Iancu Lefter care a spus nişte chestii care mi-au dat imediat de gândit şi încă profund: „Dumnezeii mamei voastre de comunişti! Tot voi şi acum?!? Nu v-a putut ţine dracu pe acasă?! La Bucureşti şi Timişoara mor oamenii din cauza voastră, ticăloşilor!”. Memorabila zi de 22 decembrie a trecut şi nu este cazul să mai insist asupra mizeriilor transmise la televizor de aceiaşi ţucălari ceauşişti (Popescu, Melinescu, Ciorăscu etc.), ancoraţi bine, de data asta, cu nasurile între bucile noilor stăpâni! Cuvintele de ordine erau: „terorist”; „terorişti”; „terorism”; „fântâni otrăvite” şi „război pe unde radio”. O minciună comandată şi generalizată care a dus la înregistrarea atâtor şi atâtor victime nevinovate!

23 decembrie 1989

După o noapte petrecută în faţa televizoarelor, în dimineaţa zilei de 23 vasluienii s-au adunat din nou în piaţa civică, bun prilej pentru subsemnatul de a mai face câteva poze. Din balconul palatului se face apel la calm, non-violenţă şi (lucru foarte important!) la abţinerea de la consumul de alcool. De altfel, prima măsură luată de CJFSN a fost aceea de interzicere a comercializării băuturilor alcoolice. Şi ce dacă? Prin toate scările de bloc oamenii „de bine” se desfătau cu mare sârg şi lacrimi bovine de bonomă fericire în ochi din şipurile cu vin sau cu rachiu aduse de acasă. Peste două zile se celebra Crăciunul, aşa că fiecare se aprovizionase de la ţară cu zaibăr, tescovină sau prună. Mă hotărăsc să-i fac o vizită proaspătului adjunct al lui „Marean” Enache, profesorul Paul Munteanu care-şi avea biroul pe undeva, la etajul I al CJ. La uşa jupânului, un „cerber” vigilent îmbrăcat în uniforma „gărzilor patriotice”, dar fără stema RSR pe mâneca stângă. Cetăţeanul Mihai Târnoveanu a fost „body guard”-ul lui Munteanu până la finele lunii ianuarie, 1990 și apoi până după alegerile din „duminica orbului” din 20 mai. Văzându-mă cu aparatul foto atârnat de gât şi cu cel de filmat în mână, Munteanu îmi face propunerea de a mă duce şi pe la Bucureşti o fuguţă, dacă am timp. Teamă? Nu, că doar îmi va da o delegaţie semnată şi ştampilată, de parcă aia m-ar fi apărat de gloanţele „teroriştilor”! Las problema în suspensie şi mă abat iar prin piaţă. Se făcuse seară şi discursurile patriotarde tot nu se terminaseră. La un moment dat, apare în mijlocul nostru un cetăţean speriat foarte, dar şi oleacă turmentat, care a spus dintr-o suflare următoarele cuvinte: „Oameni buni! În celulele de la subsolul miliţiei judeţene sunt fraţi de-ai noştri arestaţi şi care, chiar în momentul ăsta, sunt torturaţi de „teoriştii” (sic!) ceauşescului! Haideţi să-i salvăm!”, bla, bla, bla… Respectând cu sfinţenie spiritul de turmă care învinge orice raţiune, toată masa de sprijinitori ai revoluţiei şi ai idealurilor comuniste „cu faţă umană” (după cum stabilise guru de la Bucureşti împreună cu „puloveriştii” lui) s-a repezit c-o falcă-ceriu şi cu una-n pământu spre presupusul loc de chin şi suferinţă al „fraţilor”. Imediat o ia din loc şi un TAB al armatei, din a cărui turelă se iţeşte bustul unui căpitan nervos şi vindicativ. În zgomotul sinistru al motoarelor «Diesel», coboară cu viteză scările care duc din strada «Mihail Kogălniceanu» spre sediul miliţiei şi ia o ameninţătoare poziţie de luptă, cu cartuş de calibrul 14,5 pe ţeavă. Toţi ar vrea să intre în incinta instituţiei dar, până la urmă, la îndemnul plin de bun simţ (trebuie să recunosc) al unui subofiţer de miliţie, se încropeşte o delegaţie care pleacă în verificare. Surpriză! În celule nu era nici măcar vreun arestat de drept comun, darămite vreun „frate” torţionat! Oamenii se întorc mofluzi în piaţă, ca să mai „revoluţioneze” un pic, aşa, cam până la ora cinei când, încet, încet, pleacă toţi spre case lăsându-i pe noii (vechii) diriguitori să-şi vadă de funcţii şi responsabilităţi. Aceasta a fost, în mare, revoluţia de la Vaslui, bine descrisă de reputatul regizor Corneliu Porumboiu…

Bucureşti, 28 decembrie 1989

Conform planului discutat cu vicele Paul Munteanu, mi-am luat delegaţie şi în noaptea de 27 spre 28 decembrie am plecat la Bucureşti. Cu numai 3 zile în urmă cuplul Ceauşescu fusese asasinat în urma unui „proces” care a intrat, deja, în analele jurisprudenţei mondiale, ca fiind cel mai ticălos şi mai prost regizat, semn clar al unei odioase comenzi politice.

La ora 6.30 eram într-una din gurile de metrou din care urma să iau trenul spre Universitate. Aici, surpriză! Doi militari înarmaţi cumsecade, erau pe punctul de a-mi confisca aparatul de filmat care aducea, oarecum, cu un tunuleţ. Le-am arătat delegaţia cu care venisem de la Vaslui, dar băieţii n-au dat doi bani pe ea considerând-o doar bună de şters la fund. Prin preajmă era un operator al TVR care m-a ajutat, lămurindu-i pe „războinici” ce, dar mai ales, cum. Bag „armele” în sacoşă şi nu mă opresc decât la staţia de destinaţie. Aici am pozat zidurile bătrânei instituţii bucureştene de învăţământ superior, unde se mai afla vopseaua aruncată de lacheii Ceauşeştilor, peste inscripţiile anticomuniste scrise de studenţi cu doar câteva zile în urmă. La Palatul Victoria, am remarcat marea vânzoleală a oamenilor, dar nici neam de vreun foc de armă. O tanti amabilă îmi spune cu multă bunăvoinţă că „teroriştii” nu trag decât noaptea, ziua mai dormind şi ei că doar nu sunt construiţi din fier… Tot cucoana mi-a făcut şi traseul, auzind că sunt corespondent „de război”. „Du-te la televiziune, la cimitirul Eroilor Tineri şi nu rata, sub nicio formă, Institutul de Medicină Legală ‹Mina Minovici›. Ai ce vedea, poza şi filma p’acolo”. La IML, nu mai erau holurile pline cu morţi, aşa cum văzusem la televizor, dar la intrare erau lipite pe uşă lungi liste de neidentificaţi însoţite de poze macabre. O doctoriţă mi-a descris în mod apocaliptic ce fusese pe la ei în zilele de foc. Din oră în oră, din minut în minut soseau ambulanţe pline cu oameni sfârtecaţi de gloanţe, în marea lor majoritate tineri, uneori copii! Plin de amărăciune, iau din nou metroul spre staţia «Tineretului». La gardul cimitirului «Bellu;, se încropise un nou cimitir, cel al morţilor din „revoluţie”. Un excavator săpase trei gropi noi şi surprind pe peliculă tristele înmormântări. Oameni cerniţi şi fizionomii încrâncenate. Blesteme dar şi resemnare. Noroiul, până la jumătatea pantofului. Dau de mormântul lui Răducu Durbac, poate cel mai mare rugbist pe care l-a avut România. Mai pe dreapta, o fată frumoasă mă priveşte din poza-i lipită pe o pancartă pe care scrie: „MANIFESTÂND PAŞNIC PT. ROMÂNIA LIBERĂ A FOST UCISĂ DE TIRANII CLANULUI CEAU…”. Pe o altă alee neamurile unui anumit „Mihai” au scris: „Jertfa ta nu a fost zadarnică”. Oare?!? Plec spre ultima destinaţie a pelerinajului meu bucureştean: Televiziunea Română „Liberă” (?!?). Aici, tancuri şi TAB-uri în curte şi un număr important de soldaţi. Sub nicio formă nu se poate intra în curtea instituţiei datorită căreia au ajuns în pământ cei din Cimitirul Eroilor Tineri, dar şi cei din ţară, inclusiv din Vaslui, aşa că execut câteva poze prin gard. Celelalte clădiri din acest documentar sunt tot din zona televiziunii. S-a consumat muniţie cât pentru un război, dar nu se vrea a şti cine în cine a tras.

„Războiul” bucureştean al unităţii militare 01247 din Galaţi

Spre norocul meu, am aflat că în Vaslui locuiesc doi domni care în perioada „revoluţiei” îşi satisfăceau stagiul militar obligatoriu la unitatea citată mai sus. Amândoi fuseseră încorporaţi la data de 20 septembrie 1989, prin urmare, în luna decembrie fuseseră declaraţi „soldaţi cu instrucţia completă”, adică executaseră toate cele 8 trageri cu armamentul uşor de infanterie (pistoale mitralieră AKM). Buni de război cu „teroriştii”, ce să mai vorbim! Amândoi împliniseră în anul 1989 vârsta de 19 ani, prin urmare, erau foarte tineri, ca majoritatea militarilor în termen aflaţi sub arme. La vremea aceea, Capitala ţării era înţesată de regimente de toate armele aşa că cei doi nu-şi pot explica nici astăzi, cine a ordonat deplasarea unităţii gălăţene la Bucureşti. Până la urmă, datorită „destoinicilor” comandanţi militari, unitatea a înregistrat numeroase victime şi răniţi grav. Atât Laurenţiu Chiriac (muzeograf la muzeul «Ştefan cel Mare» din Vaslui) cât şi fostul său camarad, Cristian Dima (funcţionar) au căzut de acord şi trăiesc şi acum cu impresia de neşters din memorie, că această deplasare a fost cu totul inutilă. Trebuie să amintim faptul că UM 01247 era indicativul unui regiment de infanterie, prin urmare, a fost deplasată la Bucureşti aproape toată tehnica din dotare, mai puţin tancurile.

În dimineaţa zilei de 22 decembrie au fost îmbarcaţi în camioane şi TAB-uri, după ce, cu câteva ore în urmă, colonelul Chebac (comandantul unităţii) le-a ţinut un lung discurs despre ceea ce înseamnă patriotism, patrie, popor ş.a. Li s-a mai spus că merg să apere Ministerul Apărării Naţionale, dar şi Academia Militară însă împotriva cui, nu. Cuvântul „terorist” încă nu fusese lansat la mincinoasa şi odioasa televiziune română „liberă”! După numeroase peripeţii (s-a tras în convoiul lor la Brăila, Slobozia şi Urziceni) au ajuns şi pe „front”. Nici n-au apucat să descalece din camioane sau TAB-uri, când, din clădirea vecină ministerului a început un tir de arme necruţător. Mii de gloanţe de calibrul 7,62 au început să se reverse asupra bieţilor tineri complet derutaţi! Cad primii militari în termen. Unii mor pe loc, alţii sunt răniţi. Câţiva dintre răniţi sunt în stare gravă. Printre ei, rănit de glonţ ROMÂNESC, se află şi Laurenţiu Chiriac. Dima scapă neatins, dar câţiva camarazi nu. Ei şi mulţi alţii (atât civili cât şi militari) vor îngroşa dramatic numărul morţilor evocat de doctoriţa de la IML cu care discutasem pe 28 decembrie. Sub ploaia de metal fierbinte, rănitul Laurenţiu este scos, nici el nu ştie cum, şi dus la Spitalul Militar Central din Bucureşti. Pentru el „războiul” se terminase într-un mod norocos, dacă e să spunem aşa, fără a jigni pe cineva…Glonţul tras de „teroriştii” din clădirea vecină cu ministerul, îi sfârtecase adânc braţul drept fapt care a dus la o masivă pierdere de sânge. A fost imediat operat şi cusut cu 12 copci. În jurul lui, un număr nepermis de mare de tineri militari răniţi foarte grav. Unuia i se amputaseră ambele picioare, altuia o mână iar vecinul lui de pat rămăsese fără ambii ochi, întru „gloria” nepieritoare a „părintelui revoluţiei române”, cel cu „faţa umană”: ION ILIESCU, la care poate fi adăugată și CAMARILA sa! Au urmat câteva luni de convalescenţă şi o „tablă” de sergent, pe care ar fi dat-o bucuros la gunoi! Ce s-a mai întâmplat până la urmă, ne povesteşte Cristian, camaradul de arme al lui Laurenţiu: „După ce a căzut Laurenţiu, dar şi alţi mulţi colegi, un locotenent de-al nostru a fost luat ‘prizonier’ de către trupele ‘inamice’. Supus unui interogatoriu, le-a spus ‘duşmanilor’ cine suntem, adică: UM 01247 Galaţi, venită în sprijinul ‘revoluţiei’ la ordine superioare. Ofiţerii de vizavi au rămas muţi de uimire, deoarece nimeni nu le spusese aşa ceva. Din acel moment, măcelul dintre cele două unităţi militare a luat sfârşit, dar cu ce preţ!”, îmi mai spune cu adâncă tristeţe Cristian.

Concluzii

Îi rog pe iubiţii mei cititori să tragă singuri concluziile care se impun, inclusiv cetăţenii care deţin certificate de luptători în revoluţia din faţa Palatului Administrativ al Judeţului Vaslui.

Autor: Paul Zahariuc