Blestemul și legământul aromân care a devenit imn: «Părinteasca dimândare»

0

Populară printre aromâni, poezia «Părinteasca dimândare» este considerată imnul poporului din sudul Balcanilor, care se juruiesc din generaţie-n generaţie să ţină cu orice preţ la limba strămoşească şi la tradiţiile care i-au ajutat să-şi păstreze identitatea.

Cel care a compus versurile poeziei «Părinteasca dimândare« («Mustrarea/Blestemarea părintească») este Constantin Belimace, un aromân născut în Macedonia, în anul 1848, în satul Mulovişte.

Își face studiile primare în satul natal, după care continuă la școala sârbă din Belgrad.

Înfocat luptător pentru drepturile aromânilor din Balcani, Constantin Belimace vine în 1873 la Bucureşti, pentru a studia să devină dascăl pentru copiii de aromâni din Balcani. Cu alţi trei literaţi aromâni (Andrei Bagav, Ştefan Mihăileanu, C. Cairetti), scoate o revistă intitulată «Macedonia». Îşi deschide un birt pe strada Şelari, frecventat de aromâni. Aşa ajunge să se împrietenească îndeaproape cu cărturarii care-l ajută să-şi publice versurile în reviste.

Poezia «Părinteasca dimândare» a fost scrisă într-un moment de cumpănă pentru soarta aromânilor din Macedonia natală. Vizitat de mama sa la Bucureşti, Belimace află veşti proaste despre cei de acasă, care trăiau vremuri de restrişte. Aşa aşterne rândurile care aveau să exprime cel mai bine tradiţionalismul aromân: „Blestem mare să aibă în casă / Care de limba lui se lasă”.

„Din timiditate i-l prezintă lui Andrei Bagav ca versuri folclorice: „Dacă-i adevărat că-i din popor, apoi ai dezgropat o comoară; dacă-i făcută de tine, aceasta-ţi face osul neuitat, frate Costache”.

Criticul literar Hristu Cândroveanu compară poemul cu imnul naţional francez «Marseillaise».

Mânat de îndemnul de a fi aproape de neamul său, Constantin Belimace pleacă înapoi în Macedonia şi lucrează ca intendent al liceului românesc din Bitola – Macedonia. În 1916, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, este luat de bulgari şi dus prizonier în Bulgaria, alături de alţi militanţi aromâni din Macedonia. Supravieţuieşte şi se întoarce la Bitola, unde va rămâne până la finele vieţii, în 1928. În 1922 Tache Papahagi publică în a sa «Antologie Aromânească» o mare parte a poeziilor lui Belimace, care va fi considerat „adevăratul trubadur popular al aromânilor”.

Poemul său este lăsat moştenire neamului aromân, oriunde s-ar afla.

O interpretare magistrală i-a dat neuitatul actor Toma Caragiu, el însuşi aromân.

Părinteasca dimândare

 

Părinteasca dimândari

Nă sprigiură cu foc mari,

Fratsă di mumă shi di’un tată,

Noi armănj di eta toată.

 

Di sum ploclji di murmintsă

Strigă a noshtsă bunj părintsă,

Blăstem mari s’aibă’n casă

Cari di limba lui s’alasă.

 

Cari shi’alasă limba lui

S’lu ardă pira focului,

Tsi s’dirină yiu pri loc

Să’i si frigă limba’n foc.

 

El în vatra’i părintească

Fumealjia să nu’shi hărsească,

Di fumeljii cărunj s’nu bashi,

Natu în leagănu s’nu nfashi.

 

Cari fudzi di’a lui mumă

Shi di părinteasca’i numă,

Fugă’i doara Domnului

Shi dultseamea somnului.

 

Traducere în Română:

Părinteasca blestemare

 

Părinteasca blestemare (mustrare)

Poruncește cu foc mare,

Frați de-o mumă și de-un tată,

Noi, Aromâni din vremea toată.

 

De sub lespezi de morminte

Strigă ai noștri buni părinți:

„Blestem mare să aibă în casă

(Cel) care de limba lui se lasă.

 

Care își lasă limba lui

Să-l ardă para focului

Chinui-s-ar de viu pe pământ,

Frige-i-s-ar limba-n foc.

 

El în vatra-i părintească

Cu familie să nu se fericească,

De familie cununi să nu pupe

Prunc în leagăn să nu înfeșe.

 

Care fuge de a lui mumă

Și de părintescul nume

Fugi-i-ar dorul Domnului

Și dulceața somnului!

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.