«Extract din istoria misiilor mele politice», de Vasile Alecsandri

0

Vasile Alecsandri Sunt acum nouăsprezece ani, un mare entuziasm înflăcărase inimile românilor!

Cuvântul magic de unire răsuna în toate gurile. Hora Unirii se cânta, se dansa de poporul întreg şi fiecare om îşi uitase nevoile pentru ca să se îngâne voios cu sperările unui viitor plin de ademeniri. Eu însumi, părăsind câmpul înflorit al literaturii şi aruncându-mă în torentul ideilor politice, îmi culcasem muza în fundul unui portofoliu ministerial şi o acoperisem sărmana! cu un teanc de hârtii oficiale, de memuare, de note consulare etc., etc.

Voturile unanime ale Camerelor din Iaşi şi din Bucureşti înălţând pe tronurile Moldovei şi Valachiei pe colonelul Alexandru Cuza, noul Domn găsi de cuviinţă a trimite Cabinetelor europene acea memorabilă declaraţie prin care zice că: „deşi pe tronurile Principatelor-Unite el era gata a depune ambele sale coroane pe fruntea unui Principe străin, dacă marile Puteri ar voi să realizeze dorinţele naţiei române exprimate de Divanurile ad-hoc din anul 1858”.

Şapte exemplare din acest document istoric fură subscrise de Domnitor şi expediate Puterilor semnatare tratatului de Paris. Măria Sa îmi făcu onorul a mă număra între persoanele însărcinate de a le duce la destinaţia lor şi îmi adresă oficial următoarea scrisoare:

„Domnule ministru,

Trebuinţa cerând ca să trimitem o persoană de încredere spre a transmite diverse depeşe importante înaltelor curţi a Franţei, a Marii Britanii şi a Sardiniei, am găsit de cuviinţă a-ţi încredinţa o asemenea misie delicată. Făcându-ţi dar cunoscut această decizie a noastră, te rog sa te pregăteşti a pleca îndată, după ce vei primi instrucţiile noastre. Dumnezeu să te ţie în a sa sfântă pază.

ALEXANDRU IOAN“.

Înstrucţiile ce-mi dete Domnitorul se cuprindeau în aceste singure cuvinte ce-mi zise la momentul pornirii mele:

„Du-te şi fă cum te-or povăţui inima şi conştiinţa!”

Apoi îmi mai încredinţă două scrisori, una către împăratul Napoleon şi alta către contele Walewski, ministrul afacerilor străine al Franţei, pe lângă epistolele adresate contelui Cavour şi lordului Malmersbury.

Astfel dar, înfăşurat în haina serioasă a diplomaţiei, am plecat în misie politică la Paris, la Londra şi la Turin pe la începutul lui februarie 1859.

Moldova, Galiţia şi o mare parte din Germania erau albe de zăpadă, gerul foarte aspru, drumurile troienite, multe poduri dărâmate de sloiuri, calea foarte grea sub toate privirile, însă avântul patriotic ce-mi aprinsese sufletul făcu să nesocotesc viforii iernii, să înving toate greutăţile călătoriei şi să sosesc la Paris a şaptea zi după plecarea mea din Iaşi.

Aveam mult serioasa şi mult delicata însărcinare de a apăra pe lângă Cabinetele Franţei, Engliterei şi Sardiniei actele săvârşite în Moldova şi Valachia la începutul anului 1859, precum alegerea de Domn a colonelului Alexandru Cuza în aceste două provincii etc., acte care erau să fie discutate în viitoarele conferinţe din Paris. Misie importantă! răspundere mare şi spăimântătoare!…

Eu, un biet ţăran de la Dunăre, aveam a mă găsi în contact cu capacităţile cele mai recunoscute din Europa! cu oamenii cei mai însemnaţi!… Nu dar fără griji mă întrebam de voi putea să mă ridic şi să mă susţin la înălţimea misiei mele?… însă găseam o îmbărbătare în tainica şi deplina convingere ce aveam de mult că Dumnezeu ţine cu românii.

Şi în adevăr, reuşind atât în Londra, cât şi în Paris mai presus de toate sperările mele, graţie bunătăţii şi marinimiei împăratului Napoleon, veni rândul să-mi cerc norocul şi la Turin.

Am plecat deci din Paris cu drumul de fier a Lionului şi mulţumită ordinelor marchizului de Vilamarina, ministrul plenipotenţ iar al Sardiniei pe lângă curtea Franţei, am găsit toate înlesnirile în călătoria mea până la Turin. Vameşii din Savoia m-au lăsat să trec la frontieră fără a cerceta bagajul meu şi, la St. Jean de Norienne, am găsit o caleaşcă de curier ce mă aştepta ca să mă ducă peste muntele Cenis până la Suza. Afară de aceste atenţii delicate ale guvernului piemontez, am fost întâmpinat la Chambery de un magistrat care primise ordin să mă întovărăşească de-a lungul Savoiei.

Am sosit la Turin în faptul zilei şi am tras la hotelul Trompeta, unde mi se pregătise un frumos apartament, şi am fost acolo întâmpinat de cavalerul Vegezzi Ruscalla, ce avuse bunătate să vie înaintea mea la acea oră matinală. Dl Ruscalla este unul din acei oameni privilegiaţi a căror tinereţe sufletească se conservă până la cele mai adânci bătrâneţe. Deşi părul său e cărunt, figura sa e vie, inteligentă, mişcătoare ca o figură de june conspirator italian, căci ea exprimă pornirile entuziaste ale iubirii de patrie. Filolog erudit, el cunoaşte mai multe limbi şi literaturile lor. Patriot ardent, el visează neîncetat la unirea şi neatârnarea Italiei, şi visurile sale se înalţă până la culmea ideii de reînviere a întregii familii latine.

Aceste tendinţe de panlatinism l-au îndemnat a studia dialectele tuturor popoarelor ce se rudesc cu neamul italian, încât astăzi el e singurul literator din Italia care să cunoască limba, literatura şi aspirările românilor, el, prin urmare, a şi întreprins nobila misie de a le face cunoscute compatrioţilor săi. Cercetează toate gazetele, toate publicaţiile moderne din Italia şi ori în care vei găsi un articol politic sau filologic asupra Principatelor noastre, fii încredinţ at că e scris de Ruscalla. Noi, românii, îi suntem mult datori şi s-ar cuveni să-l recunoaştem de cetăţean român, fiind el nu numai unul din cei mai fierbinţi patrioţi ai Italiei, dar şi unul din cei mai devotaţi patrioţi ai României.

După o lungă şi interesantă conversaţie asupra întâmplărilor din Principate şi din Piemont, amicul meu dl Ruscalla mă lăsă să mă odihnesc, făgăduindu-mi că va înştiinţa pe contele Cavour de sosirea mea şi că va veni mai târziu să-mi anunţe ora audienţei ce mi se va acorda.

Pe la amiază, dl Vegezzi mă înştiinţa că voi fi primit chiar în aceeaşi zi de dl ministru al afacerilor străine, şi dar mă îndreptai spre aripa Palatului regal în care se află toate ministerele.

Găsii pe Exelenţa Sa într-un mic cabinet, dinaintea unui birou încărcat de hârtii, expediind ordine şi telegrame în toate unghiurile Italiei. Cine nu cunoaşte astăzi numele acestui om mare, acestui ministru care prin talentele sale de administrator, prin tactul său politic, prin energia sa înţeleaptă, prin cunoştinţele sale întinse, prin ştiinţa cumpănirii intereselor Italiei cu ale Europei, a reuşit a ridica regatul Sardiniei la nivelul statelor celor mari şi a îndrepta aspirările italienilor către un ţel unic: Neatârnarea şi Unirea Italiei!

Contele Cavour e de stat mijlociu şi în puterea vârstei. Figura lui rotundă, albă, puţin colorată pe obraz, se luminează de scânteile ochilor săi albaştri, deşi aceştia stau ascunşi din dosul unor ochelari de aur, şi se învioşează prin farmecul zâmbirii sale fine şi plăcute. Contele mă primi cu o simplitate afectuoasă, mă puse lângă dânsul pe canapea, citi scrisoarea domnească ce-i adusesem şi apoi îmi zise:

– V-aş complimenta bucuros pentru actul patriotic ce aţi desăvârşit în ţara d-voastră, dacă n-aş şti că complimentele sunt de prisos unui popor ce se simte mândru şi fericit de faptele sale. Românii, aceşti fraţi depărtaţi ai italienilor, au dat mare probă de patriotism, un exemplu admirabil de Unire, pe care noi, italienii, suntem gata de a-l urma.

„Domnule conte, răspunsei, dacă am izbutit a realiza dorinţa noastră seculară, această reuşire o datorăm în parte şi Excelenţei Voastre, care aţi apărat cu atâta căldură drepturile Principatelor la Congresul din Paris”.

– Am făcut, apărându-le, un act potrivit cu convingerea mea şi conform intereselor familiei latine, şi voi continua aceeaşi politică din toate puterile mele. Unirea Principatelor şi consultarea votului poporului este începutul unei ere noi în sistemul politic al Europei. Ele vor pregăti prin triumful lor unirea tuturor italienilor într-un singur corp, căci astăzi nimeni nu se poate împotrivi ca faptul minunat ce s-a realizat la poalele Carpaţilor să se realizeze şi la poalele Alpilor.

„Cu un rege valoros ca Victor Emanoil şi cu un ministru energic ca contele de Cavour, observai, ce nu poate îndeplini o naţie inteligentă ca naţia italiană!”.

Contele zâmbi şi-mi adresă o mulţime de întrebări asupra ţării mele, la care răspunsei cu francheţe fără a exalta calităţile şi fără a ascunde defectele noastre, căci mi se părea că vorbesc nu cu un străin, ci cu un compatriot. Apoi rugai pe dl ministru să grăbească trimiterea unui consul sard în Principate şi să binevoiască a-mi înlesni transportul a zece mii de puşti dăruite nouă de împăratul Napoleon. Contele îmi anunţă că a şi numit în postul de reprezentant al Sardiniei pe cavalerul Strambio şi îmi promise că va pune la cale nolisarea de vase de comerţ pentru transportul armelor la Galaţi.

„Acum, dnule conte, adăugai, după toate bunătăţile ce aţi avut pentru noi îmi iau libertatea de a vă adresa o întrebare foarte serioasă şi de o mare importanţă pentru Principate, la care vă rog să-mi răspundeţi categoric: bine sau rău am face dacă am proclama noi înşine Unirea definitivă a Moldovei şi a Valachiei, după ce am ales un singur Domn pentru ele?”.

Contele îmi răspunse nu, căci, prin o nouă complicaţie politică, am compromite actul alegerii de la al cărui succes atârnă viitoarea noastră Unire.

După aceste cuvinte ce se potriveau cu acele ale lui Napoleon, contele trimise ca să invite în cabinetul său pe generalul Lamarmora, ministrul de război, şi mă prezentă Excelenţei Sale, anunţându-i totodată că aveam misii de la prinţul Cuza de a mă înfăţişa regelui. Generalul, nalt de stat, înzestrat cu o figură marţială, se ocupa cu o neîncetată activitate de reorganizarea oastei în prevederea luptelor viitoare pentru independenţa Italiei, şi era cel mai energic auxiliar al contelui de Cavour, având încrederea deplină a regelui şi bucurându-se de o mare popularitate ce o dobândise în Crimeea. El a fost comandantul micii armate piemonteze care a cooperat la luarea Sevastopolului, împreună cu armatele aliate franceză şi engleză.

Generalul Lamarmora mă strânse milităreşte de mână şi mă îndemnă a merge a doua zi la palat, asigurându-mă că voi fi primit îndată de Maiestatea Sa.

– Mâine, zise el, avem consiliu la regele. Găsiţi-vă în salonul adiutantului de serviciu când vom ieşi de la Maiestatea Sa, şi vă voi introduce eu însumi.

„Vă mulţumesc, dnule general, de această amabilitate, răspunsei, şi totodată vă exprim adânca satisfacţie ce simt de a vă revedea în ajunul marilor evenimente ce se pregătesc”.

– A mă revedea? întrebă generalul cu mirare… Unde ne-am mai văzut?

– În cartierul general al mareşalului Pelissier.

– Aţi fost în Crimeea?

– Dar, şi am vizitat lagărul artistic al armatei piemonteze.

– La ce epocă?

– Câteva zile în urma luării Sevastopolului.

– Suntem dar cunoscuţi vechi… A revedere în curând pe un alt câmp de război mult mai important pentru noi, însă până atunci, a revedere la palat.

Mulţumind ambilor miniştri de buna lor primire, mă întorsei la hotel, unde găsii pe cavalerul Strambio, căruia contele de Cavour pusese însărcinarea de a-mi înlesni vizitarea curiozităţilor de Turin, şi deschiderea lojilor ministeriale în teatre, etc. Am făcut împreună o lungă primblare prin oraş, admirând fizionomiile vesele, vioaie şi entuziaste ale generaţiei tinere.

Capitala Piemontului este unul din oraşele cele mai considerabile de peste Alpi. Aşezată la poalele acestor munţi, pe malul stâng al râului Po, ea cuprinde o populaţie activă de 180.000 de suflete. Străzile sale sunt drepte, casele nalte, magaziile elegante, însă afară de strada numită Po, care este formată de arcade, toate celelalte străzi nu au nici un sigiliu particular. Turinul e lipsit de monumente importante în privirea artei, precum le posedă Genova, Florenţa, Veneţia, Roma etc., însă el răsuflă un aer de libertate ce-i dă o superioritate măreaţă asupra surorilor lui. Pe pieţe nu se înalţă catedrale monumentale precum Domo la Milan, Santa Maria de Fiore la Florenţa, San Marco la Veneţia, San Petro la Roma etc., dar se ridică statui de eroi-martiri ai libertăţii naţionale. Astfel pe piaţa Castello albeşte la soare o statuie de marmură ce reprezintă, în suvenirul nenorocirilor de la 1848, un ostaş piemontez în lupta pentru apărarea Italiei şi pe piaţa San Carlo, cea mai frumoasă şi mai regulată dintre toate, se-nalţă statuia ecvestră de bronz a regelui Emanoil Filibert, lucrată de vestitul Marochetti, etc.

Palatul regal e o zidire naltă, lipsită de orice ornamente arhitecturale şi ridicată în fundul pieţei Castello. Apartamentul regelui se găseşte la al doilea rând unde duce o scară de piatră, largă şi măreaţă. Cea întâi cameră în care intri e o sală spaţioasă şi destul de goală, ale cărei ferestre dau pe grădina palatului; ea-i ocupată de servitori în livrea şi de câţiva militari de serviciu. Uşa din fund se deschide într-o a doua cameră mică şi întunecoasă unde stă adiutantul însărcinat cu introducerea persoanelor ce au audienţe. Aceasta e vecină cu salonul regelui, salon simplu mobilat, îmbrăcat pe pereţi cu stofă de mătase vişinie. Un singur obiect de artă ornează salonul, dar el merită admirarea privitorilor. E un grup de marmură albă ce reprezintă pe tustrei copiii lui Victor Emanoil jucându-se cu un câine de Terre-Neuve.

Nu aşteptai mult în camera adiutantului, a doua zi când mă dusei la palat, şi văzui pe miniştrii care ţinuseră consiliu cu regele. Generalul Lamarmora, zărindu-mă, veni să-mi deie mâna, apoi îmi zise să intru în cabinetul Maiestăţii Sale. Trecui prin salon şi găsii pe Victor Emanoil în picioare, purtând haine civile de culoare neagră, însă având un aer militar şi cavaleresc foarte impozant. Regele e nalt, are forme erculane, ochii semeţi şi pătrunzători şi o figură căreia mustăţile sale stufoase şi răsucite dau un caracter de nobilă şi energică bărbăţie.

Mă închinai respectuos dinaintea Maiestăţii Sale.

– Bine ai venit, domnul meu!… îmi zise regele cu glas puternic. Ce face prinţul Cuza?

„Măria Sa, răspunsei, depune omagiile sale la picioarele tronului Maiestăţii Voastre şi aşteaptă cu încredere continuarea generoaselor sentimente ale M. Voastre pentru Principatele Române”.

– Are dreptate prinţul, căci am stimă şi simpatie pentru naţia română.

„Naţia română presimte această simpatie, Sire, şi priveşte în persoana Maiest. Voastre pe şeful familiei latine, din care face şi ea parte”.

– Nu am putut încă face nimică pentru dânsa, dar am sperare în Dumnezeu şi în poporul italian că în curând voi îndeplini ceea ce părintele meu a cercat la 1848. Atunci am fost nenorociţi, însă nenorocirile noastre au dat un caracter sacru cauzei Italiei.

„Această sfântă cauză, Sire, va triumfa, credem noi, românii, pentru că are pentru succesul ei spada Maiestăţii Voastre şi simpatiile naţiei franceze”.

– Ai văzut pe împăratul la Paris? întrebă regele, după o scurtă tăcere.

„Am avut onorul a fi primit de două ori de Maiestatea Sa”, răspunsei.

– Crezi că Franţa va veni în ajutorul Piemontului dacă acesta ar începe ostilităţile?

„Opinia publică, Sire, este pentru participarea Franţei în favoarea Italiei”.

– Oricum să fie, replică regele, punând o mână în şold, eu nu voi da înapoi vis-à-vis de Austria; şi chiar de-oi fi părăsit de ajutorul Franţei, voi ţinea lupta singur, cu armata mea. Poporul sard e brav şi deprins cu războiul. Am astăzi o sută de mii de ostaşi, şi, de va fi nevoie, alţi o sută de mii vor alerga la un semn al meu, ca să ia rând sub steagul patriei.

Rostind aceste cuvinte, figura lui Victor Emanoil se luminase de acea sublimă flacără a entuziasmului ce inspiră sufletelor viteze simţirea amorului de patrie. În acel moment geniul său părea a pătrunde misterele viitorului şi a întrevedea realizarea glorioaselor aspirări ale Italiei.

„Sire! zisei în admirarea ce-mi inspira regele, Providenţa ajută inimilor mari. Cauza Italiei va triumfa, căci întreaga Italie va răspunde la apelul Maiestăţii Voastre. Naţia italiană ştie acum unde merge, căci ea ştie cine o conduce. În scurtul timp de când mă aflu aice, am observat în fizionomia poporului un aer de convingere şi de hotărâre energică care îmi probează că ora luptei a sunat. Tot italianul astăzi pare convins de triumful principiului mântuitor al independenţei şi pare gata a reîncepe lupta de la 1848, ca să răzbune pe părintele Maiestăţii Voastre”.

– Aşa este şi aşa va fi! replică regele cu glasul răsunător.

După aceste cuvinte, Victor Emanoil se informă de starea spiritelor în Ungaria şi în Principate, apoi mă concedie zicându-mi:

– Arată complimentele mele afectuoase prinţului Cuza şi spune-i din parte-mi că toate şcolile civile şi militare din regatul meu sunt deschise pentru români, care vor fi primiţi ca nişte fraţi!

Mă închinai profund şi ieşii entuziasmat de caracterul eroic al regelui. Cuvintele sale răsunară puternic în mintea mea, ca nişte profeţii de mari evenimente. Ce se va întâmpla oare în viitor? Dumnezeu singur o ştie! Tot ce se poate prevedea este că de se va începe lupta cu Austria, Piemontul, condus de Victor Emanoil, va şti a face minuni de vitejie, spre a răzbuna suvenirul amar al catastrofei de la Novara.

Napoleon III

Trei audienţe la Palatul Tiuilleriilor

(1859)

I

Îndată după sosirea mea în capitala Franţei (februarie 1859) cerui audienţă de la dl ministru afacerilor străine, contele Walewski, şi a doua zi mă prezentai la palatul ministerial ce se ridică pe malul stâng al Senei. Uşierii mă introduseră într-un mare salon ornat cu tot luxul palatelor regale: mobile aurite şi îmbrăcate cu catifea roşie, perdele lungi de stofă de Lyon cu torsade de fir, bronzuri artistice aşezate pe cămine de marmură albă, covoare groase împestriţate cu diferite desenuri etc., etc. Iar dintre toate ornamentele acelui salon de primire cele mai demne de admirare sunt portretele împăratului Napoleon şi al împărătesei Eugenia, lucrate de celebrii pictori Winterhalter şi Diubiuf; tablouri minunate în privirea artei şi a semănării! Ele au totodată meritul de a reprezenta, unul, maiestatea imperială îmblânzită prin expresia de bunătate a figurii lui Napoleon, şi celălalt, prestigiul împărătesc strălucind de tot farmecul frumuseţii încoronate.

Un uşier veni să-mi anunţe că Excelenţa Sa dnul ministru mă aştepta în cabinetul său. Intrai dar în acel sanctuar atât de important unde astăzi se înnoadă şi se deznoadă firurile încâlcite ale politicii europene şi mă găsii în faţa contelui Walewski. Excelenţa Sa mă primi cu multă amabilitate şi se puse a citi scrisoarea ce-i adusesem de la prinţul Cuza; apoi îmi zise:

– Sentimentele de abnegare ale Domnului român merită toată lauda, însă ele nu pot simplifica chestia Principatelor. Este de netăgăduit că actul alegerii sale, săvârşit de români, e de natură a recomanda patriotismul lor, dar totodată el e şi de natură a produce grele complicări în politica Orientului. Ştiţi prea bine, domnul meu, câte dificultăţi au avut a întâmpina guvernul Maiestăţii Sale împăratului în sânul Congresului din Paris, prin urmare vă este negreşit cunoscut că Turcia şi Austria sunt împotivitoare Unirii Principatelor, că Englitera sprijină sistematic politica Turciei, că Prusia nu are nici un interes de a fi favorabilă dorinţei românilor; cât pentru Rusia, cred că nu mai aveţi nici o îndoială despre caracterul politicii sale în privirea d-voastră.

– Aşa este, domnule conte, răspunsei; însă oricât de mari împotriviri poate găsi chestia românilor în unele cabinete ale Europei, noi nu pierdem curajul, încât vom fi siguri că Excelenţa Voastră va susţine interesele noastre în conferinţele ce au a se deschide în curând, precum le-a susţinut şi în Congresul trecut.

– Dar ce poate face Franţa singură în contra Turciei, Austriei, Engliterei şi celorlalte puteri?

– Franţa, domnule conte, e mai puternică astăzi decât poate se crede însăşi. Ea poate arunca în cumpăna politicii europene o greutate nemăsurată, numele lui Napoleon.

– Aşa este; însă mărturiseşte, domnul meu, că actul alegerii colonelului Cuza este cam abătut din calea Convenţiei.

– Mărturisesc orice veţi voi, domnule ministru, încât voi fi încredinţat de sprijinul Excelenţei Voastre… Acel act, deşi considerat ca rebel Convenţiei, are avantajul de a ne deschide calea Unirii, prevăzută de însăşi Convenţie, şi dar noi credem că am făcut un act conform cu spiritul ei şi chiar cu politica Franţei. Credinţa noastră nestrămutată este că Franţa nu ne va părăsi, căci ea nu va voi a lăsa neîndeplinit dorul de renaştere al unui popor întreg, un popor de viţă latină ce se rudeşte cu marele popor francez.

– Nu pierdeţi din vedere că Franţa e singură.

– Singură, însă în capul celorlalte puteri. Dacă ea va recunoaşte actul alegerii prinţului Cuza, Europa va imita mărinimia sa.

Contele Walewski începu a râde şi observă că popoarele tinere nu se îndoiesc de nimica.

– Ferice de dânsele, răspunsei, căci izvorul faptelor mari este credinţa!

După o scurtă tăcere contele mă întrebă, cătând drept în ochii mei, dacă este adevărat că ambele Principate doresc deopotrivă unirea lor într-un singur stat?

– Adevărat – răspunsei în deplină convingere.

– Adevărat e că alegerea domnitorului atât în Moldova, cât şi în Valachia a rezultat din voinţa unanimă a Camerelor, iar nu din vreo înrâurire ocultă, exercitată asupra deputaţilor?

– Adevărat!

– Însă precât ştiu, în timpul alegerii erau mai mulţi pretendenţi la tron.

– Acei pretendenţi au cercat a se pune în iveală, dar ei nu reprezentau decât ambiţia lor personală, şi naţia era sătulă, dezgustată chiar de asemenea ambiţii egoiste. Ea aspira la încoronarea unui principe mântuitor, iar nu la simpla înălţare a unui om. De aceea, când a sunat ora alegerii, toţi deputaţii au fost animaţi de adevăratul patriotism şi s-au arătat demni de mandatul lor.

– Domnul actual era şeful unui partid politic până a nu fi ales?

– Nicidecum; el era simplu soldat în rangurile partidului naţional, ca noi toţi.

– Şi credeţi că reprezintă în conştiinţă principiile pentru care v-aţi luptat cu atâta energie? Credeţi că va respecta Convenţia?

– O credem.

Contele se puse a gândi. Eu îl priveam cu luare-aminte, cercând a ghici impresia produsă de răspunsurile mele, însă nu putui descoperi nimica.

– Domnule conte, zisei sculându-mă de pe scaun, daţi-mi voie a vă adresa o întrebare: În urma convorbirii ce am avut onorul a ţinea cu Excelenţa Voastră, putem noi, românii, avea sperare în sprijinul Ei pentru actul alegerii săvârşite în Principate?

– Aceasta, răspunse contele zâmbind, atârnă de la împăratul.

– Prea bine: putea-voi dar să am onorul de a vedea pe Maiestatea Sa?

– Aveţi vreo scrisoare pentru Ea?

– Am şi scrisoare din partea Domnului Cuza, şi însărcinare de a prezenta verbal omagiile sale respectuoase.

– E greu de a fi prezentat împăratului în zilele acestea, îmi observă contele, căci Maiestatea Sa e foarte ocupată, şi nu cred să fii primit înainte de 15 zile.

– Voi aştepta până când Maiestatea Sa va putea dispune de câteva minute în favoarea mea; tot ce vă rog însă, dle ministru, este să aveţi bunătate de a spune împăratului că sunt venit înadins cu o misie pentru Maiestatea Sa.

– Bucuros. Chiar astăzi l-oi informa despre sosirea dvoastră. A revedere, domnul meu.

Ieşind din cabinetul ministrului, mă simţii cuprins de o tainică grijă. Cu cât îmi repetam convorbirea mea cu contele Walewski, mi se părea că adevăratul caracter al ei nu era încurajator. Ministrul se arătase în adevăr foarte amabil, însă nu mai puţin diplomat cu mine, căci se ferise de a se lega prin vreo promitere cât de mică. Totul atârnă de la împăratul! îmi zise el drept concluzie… Fie. Mai bine să ai a face cu Dumnezeu decât cu sfinţii, spune românul în înţelepciunea sa; însă când oare va sosi ziua aceea fericită în care voi putea aborda geniul încoronat care ţine soarta noastră în mâinile sale?…

Mă dusei să fac o primblare la Bois de Boulogne pentru ca să-mi alin neastâmpărul şi mă întorsei la hotel pe la cinci ore. Portarul îmi dete un plic în care găsii următorul bilet:

„Maiestatea Sa împăratul va primi în audientă particulară pe dl Alecsandri mâine, la unsprezece ore.

DUCA DE BASSANO”.

II

La ora indicată mă prezentai la poarta pavilionului din mijloc al palatului Tuilleriilor, numit Pavilionul Orologiului.

Sub peristil se aflau câţiva Cent-gardes, în uniforma lor strălucitoare, precum şi mai mulţi uşieri, care purtau lanţuri de argint pe deasupra fracurilor negre. Unul din aceştia, aflând că aveam o audienţă la împăratul, mă introduse îndată în salonul adiutanţilor. Aici mă întâmpină un şambelan care, citind cartea mea de vizită, mă invită să intru în alt salon, cu ferestre mari deschise pe grădina Tiuilleriilor. Acest salon are o însemnătate glorioasă, fiind sanctuarul stindardelor gărzii împărăteşti.

De-abia mă aşezasem pe o canapea îmbrăcată cu covor de Gobelini şi auzii sunând într-o cameră laterală un timbru argintiu; şambelanul deschise îndată o uşă mare de lemn de mahon şi în curând veni să mă cheme în numele împăratului.

Inima-mi începu a bate de o mare uimire… Trecui prin două saloane mici şi mă găsii în prezenţa lui Napoleon.

Maiestatea Sa făcu doi paşi spre mine, în vreme ce mă închinam, şi zise cu bunătate:

– Domnule A… am aflat cu mulţumire sosirea d-tale în Paris. Cred că-mi aduci veşti bune din Principate.

Glasul plin de blândeţe, zâmbetul încurajator, căutătura binevoitoare, care împreunară cuvintele împăratului, alinară pe loc neastâmpărul inimii mele. Ca prin un efect magic ideile mele luară un zbor mai liber şi mai înalt în atmosfera imperială în care mă găseam, şi cauza patriei mele, încredinţată mie, se prezentă atunci înaintea ochilor mei în toată mărimea sa.

Împăratul luă din mâinile mele scrisoarea autografă a prinţului Cuza, se puse pe un jilţ de marochin aproape de birou şi îmi făcu semn să şed pe un scaun alături.

În vreme ce Maiestatea Sa citea scrisoarea domnească, eu examinam cu o curiozitate nesăţioasă trăsăturile acestei figuri măreţe care răspândeşte o lumină atât de glorioasă în istoria secolului nostru. Napoleon e de stat mijlociu; părul său începe a cărunţi; tipul obrazului nu seamănă cu acel al moşului său Napoleon I, însă are un caracter de energie însoţită cu o blândeţe fermecătoare. Fruntea e nobilă; ochii albaştri au o expresie adâncă şi visătoare; graiul e simpatic, convingător şi îndulcit prin efectul unei zâmbiri amicale care atrage inimile.

Toate persoanele ce trăiesc în contact cu împăratul sunt subjugate de neîncetata bunătate a sufletului său şi îl adorează mai mult decât pe un om încoronat, îl adorează ca pe un binefăcător, ca pe un părinte. Generozitatea sa nu are margini; ea se manifestă la toate cazurile atât în favorul amicilor dinastiei napoleoniene, cât şi în ajutorul străinilor.

Cabinetul împăratului e simplu mobilat; pereţii sunt acoperiţi cu hărţi geografice şi cu portrete de familie. Între fereşti, pe o consolă de marmură, este bustul lui Napoleon l, iar pe cămină bustul reginei Hortensia, mama împăratului actual.

Sfârşind citirea scrisorii domneşti, împăratul se întoarse spre mine cu un aer de satisfacere şi zise:

– Simt o mare simpatie pentru naţia română şi pentru domnul Cuza, şi văd cu mulţumire că nu m-am înşelat când am judecat cauza Principatelor demnă de sprijinul Franţei. Actul patriotic ce aţi desăvârşit de curând prin înălţarea unui singur om pe ambele tronuri, al Moldovei şi al Valachiei, tactul politic ce aţi probat săvârşindu-l îmi dau încredere că meritaţi viitorul la care aspiraţi. Nu-mi rămâne decât a vă felicita şi a vă asigura că ajutorul Franţei, că simpatiile mele nu vor lipsi pe calea înţeleaptă ce aţi apucat.

La aceste cuvinte atât de măgulitoare mă simţii pătruns de o adâncă uimire şi răspunsei:

– Sire! Cuvintele binevoitoare ale Maiestăţii Voastre sunt de natură a insufla mândrie sufletelor române. Nu zic a mări recunoştinţa lor, căci românii au un cult entuziast pentru numele Maiestăţii Voastre. În ţara mea, de la mic până la mare, toţi binecuvântează pe împăratul Franţei ca pe geniul mântuitor al României; şi chiar în ora când s-a săvârşit actul alegerii Domnului, o presimţire puternică îndemna pe reprezentanţii Naţiei a îndeplini cu toată încrederea acel act, ca unul ce le părea şi conform dorinţei Maiestăţii Voastre, şi avantajos intereselor româneşti.

Împăratul zâmbi cu multă bunătate la acest răspuns, aprinse o ţigaretă şi replică:

– Cunosc simţirile românilor pentru naţia franceză, căci afară de chestia politică ce a contribuit a dezvolta acele simţiri, există şi o legătură de familie între ambele naţii. Sunteţi de viţă latină, şi mulţi din d-voastră, chiar prinţul Cuza, mi se pare, v-aţi făcut studiile în Paris?

– Adevărat, Sire; conformitatea de caracter, de gusturi şi de idei cu francezii ne îndeamnă a veni de preferinţă în sânul Franţei pentru ca să primim lumina civilizaţiei. Prinţul Cuza a fost unul din cei întâi tineri români care au studiat în universităţile Parisului.

– Ce vârstă are prinţul?

– Patruzeci de ani, Sire.

– Pân’ a nu fi ales Domn, era colonel?

– Da, Sire!… Şi acum că a ajuns la cea mai înaltă poziţie în patria sa, ambiţia sufletului său este de a fi în Orient cel întâi locotenent al Maiestăţii Voastre.

– Care este starea actuală a Principatelor în privirea administraţiei, a finanţelor şi a puterii armate?

– Sire! Principatele se află într-o deplină dezorganizare administrativă în urma deosebitelor guverne provizorii ce s-au succedat în timp de doi ani; finanţele sunt reduse la zero, şi armata regulată, compusă de 10000 oameni, este rău organizată, căci ea se resimte de regimul vechi, şi rău armată, căci nu are decât puşti şi săbii vechi aduse din Rusia.

– Cum? N-aveţi fonderii de tunuri, fabrici de capsule şi de praf?

– N-avem nimică, Sire; ne găsim săraci de toate, şi de arme bune, şi de ofiţeri cu experienţă. Singura noastră sperare se reazemă în generozitatea Maiestăţii Voastre. Am dori să aducem din Franţa ofiţeri instructori pentru toate ramurile artei militare şi să introducem în oastea română administraţia, disciplina şi mai cu seamă acel spirit militar care face din armata franceză o armată de eroi.

– Prea bine, răspunse împăratul; aprobez dorinţa românilor şi le dăruiesc 10.000 de puşti cu capsule. Totodată le promit a trimite ofiţeri instructori de toată arma, precum şi oameni speciali pentru înfiinţarea fonderiilor şi fabricilor trebuitoare oastei.

Mărturisesc că auzind această făgăduinţă neaşteptată, nu găsii cuvinte ca să exprim în deplin simţirea recunoştinţei mele. Uimit, mă închinai în tăcere.

– Aveţi ceva artilerie? mă întrebă iar Maiestatea Sa.

– Am avut. Sire, vreo câteva tunuri pân’ a nu se aprinde războiul Orientului; însă când s-au retras ruşii din Principate, ei au ridicat mica noastră artilerie cu a lor. Pe urmă austriecii, ocupând Principatele, au găsit prilej a vinde guvernelor de atunci câteva tunuri vechi, precum şi o sumă de săbii de pe timpul Mariei Tereza.

Napoleon începu a râde şi adaugă:

– V-aş da şi două baterii de artilerie, dacă ar fi înlesnire de a le transporta în Principate.

– Sire, răspunsei, guvernul Maiestăţii Voastre nu va avea nici o supărare întru aceasta; eu însumi mă însărcinez cu transportul armelor.

– Prea bine; ocupă-te deocamdată cu expediţia acelor 10000 de puşti şi a muniţiilor lor; eu voi da instrucţiunile necesare ministerului meu de război. Cât pentru artilerie, vom aviza mai pe urmă.

Împăratul luă condeiul şi făcu un semn pe o coală de hârtie; apoi urmă întrebările sale:

– Mi-ai spus că finanţele d-voastră sunt în proastă stare. N-aţi gândit a face un împrumut în străinătate?

– Sire, pân’ a nu pleca din ţară, ministrul elabora un proiect de împrumut de 6.000.000 fr. cu gând de a-l supune Camerelor; şi prinţul Cuza m-a însărcinat a cerceta dacă un asemenea împrumut s-ar putea efectua aice.

– 6.000.000 numai? Nu cred să poată ajunge o asemenea sumă la nevoile unei naţii care voieşte a renaşte şi a se organiza. Care sunt garanţiile ce aţi înfăţişa pentru asigurarea împrumutului?

– Avem, Sire, mai multe venituri mari ale statului, precum vămile, ocnele, exportul grânelor etc., care sunt în stare a garanta un împrumut mult mai important.

– De este aşa, hotărâţi-vă mai bine a contracta un împrumut de 12.000.000 franci, şi, în cât priveşte înlesnirea efectuării sale, voi vorbi eu însumi cu unul din cei mai mari bancheri din Paris, cu Pereire; însă nu uita a scrie îndată prinţului Cuza ca să-ţi trimită o împuternicire legalizată pentru a putea începe asemenea negociere, precum şi titlurile garanţiei împrumutului.

– Sire, răspunsei închinându-mă, voi urma întocmai povăţuirilor Maiestăţii Voastre.

Napoleon mai făcu un semn pe coala de hârtie, aprinse o a doua ţigaretă şi zise:

– Mi-ai spus iară că armata română se suie numai la 10.000 de oameni. Pentru ce acest mic număr de soldaţi într-o populaţie de 4.000.000?

– Pentru că până acum am fost strâns legaţi în faşele Regulamentului Organic; cu toate acestea însă, noi am găsit chipul de a mări puterea noastră armată prin înfiinţarea de deosebite corpuri neregulate, precum dorobanţi, plăieşi, grăniceri, al căror număr se suie la 15.000; încât socotind unii cu alţii, avem 25. 000 de oameni purtători de arme.

– Bun soldat e românul? întrebă împăratul.

– Precât îmi este iertat a judeca asemenea chestie în neştiinţa mea de artă militară, eu consider, Sire, soldatul român ca pe unul din cei mai buni din Europa, căci este disciplinat prin însăşi natura sa, deprins cu toate greutăţile vieţii, cu foamea, cu osteneala, cu căldura, cu gerul, şi are o aplecare la soldăţie. În vremea când ruşii au organizat cel întâi batalion românesc, ei se minunară astfel de lesnirea tinerilor recruţi a deprinde mânuirea armelor, cât îi numeau franzuski, adică francezi. Ceea ce le lipseşte ostaşilor români este o organizare înţeleaptă, o instrucţie militară care să deştepte în sufletul lor acel simţ de demnitate personală, acel amor fanatic al steagului, care insuflă inimile militarilor francezi şi îi îndeamnă a face minuni de vitejie.

Împăratul mă asculta cu luare-aminte. Mă oprii din zborul entuziasmului ce mă apucase în privirea soldaţilor români şi a armiei franceze, căci aş fi putut vorbi o oră întreagă asupra acestui suget.

– Văd cu plăcere, observă Maiestatea Sa, că ai o sinceră admirare pentru armia mea.

– Sire, admirarea mea pentru dânsa este aşa de adâncă, că în ochii mei armata este partea cea mai nobilă a naţiei, adevărata cavalerime din secolul nostru, căci religia sa e întemeiată pe cele mai sublime simţiri: onor, bărbăţie, glorie şi abnegare!

Napoleon făcu semn de aprobare şi, sculându-se de lângă birou, mă invită a mă apropia de-o mare hartă geografică întinsă pe peretele din faţa ferestrelor.

– Vină, îmi zise Maiestatea Sa, de-mi arată configurarea provinciilor ocupate de români.

Atunci în vreme de un pătrar de oră debitai un curs întreg de geografie românească, arătând cu degetul mai întâi Principatele Unite, apoi Banatul, Transilvania, Bucovina şi Basarabia, ce le înconjoară, apoi satele româneşti răspândite pe malul drept al Dunării, vorbind de omogenitatea poporului ce locuieşte aceste părţi ale Orientului, de rodirea pământului, de desimea pădurilor, de bogăţia minelor, de tăria Carpaţilor ca punct strategic, de mulţimea râurilor etc., şi sfârşii, zicând cu un entuziasm bine simţit:

– Vedeţi, Sire, cât e de întinsă adevărata Românie, şi ce Regat important ar constitui cu ale sale 9.000.000 de români, dacă Providenţa ar realiza visul şi aspirările lor. Pus de o mână puternică în cumpăna politicii moderne, el ar hotărî pentru totdeauna soluţia atât de grea a chestiei Orientului.

Împăratul ţinti ochii săi pătrunzători asupra mea; apoi schimbând şirul convorbirii mă întrebă de am a pleca în curând la Londra?

– Cât mai în curând, Sire, răspunsei; căci afară de misia mea în Englitera, am însărcinare a merge şi la Turin.

– Te îndemn dar, zise Maiestatea Sa, a nu întârzia nicidecum călătoria d-tale la Londra, căci acolo este adevăratul câmp al misiei d-tale. Aici ai găsit calea uşoară, fiind politica mea favorabilă chestiei Principatelor; însă la Londra vei găsi oarecare prevenţii în contra alegerii Domnului, ce e considerată ca o călcare a Convenţiei şi poate chiar ca un act de premeditare în contra integrităţii imperiului otoman. Misia d-tale e delicată şi grea, însă nu pierde curajul. Mergi, pân’ a nu pleca, de te sfătuieşte cu contele Walewski, şi când vei ajunge la Londra, du-te de vezi pe ambasadorul meu, Duca de Malakof, care îţi va da bune povăţuiri.

– Sire, răspunsei pătruns de atâta bunătate, mă aştept la mari greutăţi de înfruntat în Englitera, şi chiar poate la o tristă neizbândă în negocierile mele, dar bunătatea ce mi-a arătat Maiestatea Voastră îmi dă curajul a aborda orice lupte, orice împrotiviri.

Napoleon îmi făcu onorul neaşteptat de a-mi da mâna, concediindu-mă, şi replică:

– Cum te-i întoarce din Englitera, să vii la Tiuillerii.

Mă închinai cu recunoştinţă. Împăratul adăugă:

– Scrie prinţului Cuza că are toată simpatia mea, şi arată compatrioţilor d-tale deplina mea satisfacere pentru actul politic ce au desăvârşit cu patriotism, curaj şi spirit.

– Sire, replicai cu glasul cam tremurător, deie-mi voie Maiestatea Voastră a depune la picioarele sale mulţumirile românilor pentru aceste cuvinte atât de încurajatoare şi totodată a-i expune nedumerirea critică în care ei se găsesc.

Napoleon îmi făcu semn de a vorbi liber:

– Sire! Suntem un popor tânăr, fără nici o ispită de viaţă politică, şi dar precum am fost luminaţi de un instinct providenţial a face un act ce a atras laudele Maiestăţii Voastre, am putea comite şi greşeli. Fie generoasă Maiestatea Voastră şi binevoiască a ne arăta calea ce trebuie să urmăm. Noi în ora de faţă ne găsim în exaltarea izbândei. Am făcut un pas mare, care ne mândreşte şi ne împinge a păşi tot înainte. Trebuie oare să cedăm acestei porniri entuziaste proclamând Unirea definitivă a Principatelor? Cu un singur cuvânt, cu un semn, Maiest. Voastră ne va conduce cât de departe sau ne va opri pe loc.

– Nu, răspunse împăratul; nu se cuvine acum deodată să faceţi un al doilea pas, căci însaşi Franţa, deşi vă este favorabilă, nu v-ar putea apăra în contra acuzării de călcare a Convenţiei. Această Convenţie este un act oficial european, subsemnat de şapte puteri; el trebuie respectat! În alegerea Domnului, românii au avut spiritul de a profita de o lacună ce există în Convenţie, nefiind prevăzut cazul numirii aceluiaşi Domn în Principate; însă prin proclamarea intempestivă a Unirii aţi răsturna deodată tot lucrul Congresului de Paris, şi atunce chiar eu însumi nu aş mai putea să vă ţin parte. Ceea ce se cuvine să faceţi acum este să aşteptaţi în linişte viitoarele Conferinţe şi să vă ocupaţi cu seriozitate de reorganizarea administrativă, financiară şi militară a Principatelor. Cătaţi a vă recomanda Europei prin înţelepciunea reformelor din lăuntru, precum v-aţi recomandat prin patriotismul de care aţi dat dovadă, şi vă pregătiţi nu a silui evenimentele, ci a profita de cursul lor.

– Sire, întrebai, Maiestatea Voastră îmi permite de a scrie aceste prinţului Cuza?

– Negreşit, răspunse împăratul, şi-i veţi adăuga că îl sfătuiesc să păstreze ordinul cel mai deplin în Principate!

Pe urmă concediindu-mă cu o zâmbire binevoitoare îmi zise:

– A revedere după întoarcerea d-tale din Englitera.

Mă închinai respectuos şi ieşii din cabinetul împărătesc, încântat şi transportat de graţiozitatea cu care Maiestatea Sa mă tratase timp de o oră. Salonul de alături era plin de persoane în cravate albe care aşteptau audienţe de la împăratul. Ne salutarăm cu toţii, şi în sfârşit alergai la fratele meu pentru ca să-l însărcinez cu operaţia transportării armelor. În nime altul nu mă puteam încrede mai bine pentru o asemene misie delicată, care reclama o inteligenţă vie şi unită cu o mare discreţie.

A doua zi vizitai, pe contele Walewski, după ordinul împăratului. Excelenţa Sa mă povăţui de a fi foarte restrâns în vorbă cu oamenii de stat ai Engliterei şi de a susţine alegerea prin argumente doveditoare de respectul românilor pentru Convenţie şi de a lor credinţă către suzeranitatea Înaltei Porţi; apoi mă asigură că Duca de Malakoff va fi înştiinţat prin telegraf de sosirea mea la Londra.

Aşadar, plecai din Paris seara la opt ore, după ce mai întâi am scris prinţului Cuza toate detailurile audienţei mele la împăratul şi după ce am stenografiat toate cuvintele împăratului Napoleon, pentru ca să cunoască mai târziu românii cât de generos şi de afectuos a fost pentru noi Napoleon III.

III

La întoarcerea mea din Englitera1, unde misia mea avu o reuşită satisfăcătoare, cerui audienţă şi mă prezentai îndată la palatul Tiuilleriilor după ordinul ce primisem de la împăratul. Napoleon se găsea în cabinetul său împreună cu mareşalul Vaillant, ministrul de război, şi mă primi cu bunătatea sa obişnuită, mă onoră cu darea sa de mână şi mă invită să iau un scaun; apoi, adresânduse către bătrânul mareşal, îi zise:

– Domnule ministru, vei şti că am dăruit zece mii de puşti2 cu muniţiile lor armatei române. Vei da ordinele necesare, pentru de a le ţinea gata la dispoziţia domnului A. care se însărcinează cu transportul lor. Totodată vei alege un număr de ofiţeri instructori de toată arma, cu destinare pentru ei de a merge în Principate îndată ce va veni cererea oficială de la guvernul prinţului Cuza. Mareşalul întrebă dacă nu ar fi necesar de a se trimite şi un ofiţer superior cu cunoştinţe de înaltă strategie? Apoi, adresânduse de-a dreptul la mine, îmi zise:

– Aveţi în ţară oameni capabili de a purta comanda unei armate întregi şi de a pune Principatele în stare de apărare la caz de nevoie?

– Avem, răspunsei, puţini tineri care au făcut studii militare, dar cărora le lipseşte practica, experienţa.

– Nu e destul, replică mareşalul. Pre cât înţeleg, aveţi elemente de buni şefi de batalioane cel mult, iar nu încă de ofiţeri superiori, de generali.

– Pe cine socotiţi, domnule ministru, să însărcinăm cu asemene misie? întrebă împăratul.

Mareşalul stătu pe gânduri, iar împăratul îmi făcu întrebare dacă cunoşteam vreunul din ofiţerii superiori care ar primi să meargă în Principate?… Numii pe generalul Rose, unul din cei mai bravi şi mai tineri militari, ajunşi la un grad aşa de nalt prin meritele lor.

– Rose? replică Maiestatea Sa zâmbind, îmi trebuieşte mie; nu pot să vi-l dau.

– Rose? adăugă mareşalul, bravo! Văd că ştiţi a alege, însă Rose e necesar armatei franceze. Sire! Mă voi ocupa însumi a găsi un ofiţer capabil pentru Principate şi voi raporta îndată Maiestăţii Voastre.

Mareşalul se sculă, adunând într-un mare portofoliu mai multe hârtii de pe birou. Împăratul zise:

– Prea bine! Domnul A… se va adresa de acum de-a dreptul către d-voastră atât pentru arme cât şi pentru ofiţeri instructori.

– Sire! îndrăznii atunci a zice; deie-mi voie Maiestatea Voastră a cere o nouă graţie în favoarea organizării armatei noastre.

– Care? întrebă Napoleon.

– Învoirea Maiestăţii Voastre de a se primi studenţi români în şcoalele militare de la Saumur şi de la Metz, precum şi la şcoala politehnică, şi a statului major.

La această propunere cam îndrăzneaţă mareşalul se întoarse repede spre mine, voind negreşit să facă o observare: însă împăratul nu-i dete timp, căci îmi acordă cererea cu generozitate, zicând ministrului ca să ia notă de dânsa. Bătrânul mareşal se închină şi ieşi din cabinet; atunci Napoleon se apropie de cămină. Îşi aprinse o ţigaretă şi mă întrebă care a fost rezultatul misiei mele la Londra? Mă grăbii a face în scurt istoricul audienţei mele la lordul Malmersbury, ministrul Foring-Oficiului, şi adăugai:

– Sire! Am buna sperare că Englitera va fi de opinia Maiestăţii Voastre în chestia Principatelor.

Napoleon mă ascultă cu atenţie şi curiozitate, apoi binevoi a mă felicita de rezultatul fericit ce obţinusem şi zise:

– Încât Franţa şi Englitera vor fi în acord, orice chestie e sigură de a triumfa.

După aceste cuvinte memorabile, M. Sa mă întrebă dacă în timp cât m-am găsit la Londra am observat vreun simptom de îngrijire în privirea complicărilor politice dintre Austria şi Italia?

– Mai toate persoanele ce am cunoscut în Englitera, răspunsei, mi-au părut preocupate de iminenţa unui război austro-italian. Mi s-a făcut pretudindeni întrebare dacă în caz de agresie din partea Austriei, Franţa ar merge în ajutor Piemontului; însă m-am ferit, Sire, de a emite vreo opinie personală în această chestie importantă.

– Ai văzut pe lord Palmerston?

– Nu, Sire, căci era absent din Londra; însă am făcut vizită lorzilor Clarendon şi John Russel.

– Care e opinia lor asupra cauzei d-voastră?

– I-am lăsat în cele mai bune dispoziţii pentru noi.

Napoleon sună un timbru de argint. Şambelanul de serviciu intră şi primi ordin de a trimite să cheme la Tiuillerii pe contele Walewski. Pe urmă Maiestatea Sa, aşezându-se lângă birou, mă întrebă dacă cunoşteam armia austriacă?… etc.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În sfârşit, împăratul se informă despre rămăşiţele arheologice ale romanilor în ţările noastre precum: monumente, medalii, inscripţii, urme de lagăre etc. şi, aducând conversaţia asupra limbii noastre, mă invită să scriu o frază românească pe o coală de hârtie, pentru ca să poată judeca despre latinitatea ei.

– Iată, Sire, am zis, două versuri dintr-un cântec popular păstrat în România de pe timpul unchiului Maiestăţii Voastre, Napoleon I, şi am scris:

Bunăparte nu-i departe,
Vine să ne dea dreptate!

Împăratul cunoştea acest cântec, căci la 1855 răposatul Ioan Voinescu, unul din exilaţii de la 1848, luându-l de la mine, îl comunicase împreună cu traducerea lui bibliotecarului împărătesei Eugenia. Maiestatea Sa părea a se interesa mult la acel glas depărtat din fundul Carpaţilor, care celebra legenda napoleoniană.

Această a doua audienţă ţinu o jumătate de oră, în care m-am convins şi mai mult de simţirile, pot zice, părinteşti ale împăratului pentru români; apoi concediindu-mă, Maies. Sa îmi zise cu multă bunătate:

– Ştiu că ai să pleci în curând la Turin. Observă, cât vei fi în Piemont, starea spiritelor, şi când te-i întoarce la Paris, vină iar la Tiuillerii ca să-mi comunici observările d-tale.

Mă închinai respectuos şi, întors la hotel, îmi făcui pregătirile de plecare în Italia.

IV

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

După săvârşirea misiei mele în capitala Piemontului, plecai la Genova. Drumul de fier trece prin acea vale minunată care se întinde la poalele Alpilor până-n Marea Mediterană, unindu-se cu câmpiile atât de mănoase al Lombardiei de la malurile Tesinului până la poalele Apeninilor. Acea cale ferată pune în comunicaţie Turinul şi Genova prin Alexandria, oraş întărit cu fortificaţii gigantice şi aşezat la confluentul râurilor Bormida şi Tanaro.

Viaducurile, tunelurile, podurile aruncate pe torentele Scrivia şi Traversa între Genova şi Novi sunt demne de a fi considerate ca zidiri romane.

Am vizitat Genova cu mult interes, căci acest oraş păstrează încă sigiliul evului mediu. Am admirat palatele acelea înalte care încununează amfiteatrul portului şi împodobesc străzile Balbi, Nuova, Nuovissima etc.; piaţa Carlo Felice, pe care este clădit teatrul ce poartă acelaşi nume; palatul ducal, vechea reşedinţă a Dogilor, catedrala zidită în marmură albă şi neagră; primblarea numită Acqua Sole etc. şi mai cu seamă am rămas încântat de acea culoare locală, de acel aspect măreţ, ce aminteşte epoca înfloririi şi a puterii fostei republici genoveze.

De aici m-am îmbarcat pe un mic vapor, care m-a transportat în 12 ore la Niţa, acel caravanserai feeric, ridicat pe malul Mediteranei pentru pătimaşii bogaţi ce vin să cumpere în timp de iarnă razele binefăcătoare ale soarelui. De la Niţa, luând un elegant cupeu înhămat cu cai de poştă, m-am îndreptat spre Marsilia şi am trecut prin vestita şi poetica vale a Canei, a cărei vegetaţie se compune de măslini, rodii, lauri, portocali şi lămâi.

Între Marsilia şi Paris nu m-am oprit decât la Avinion pentru ca să vizitez pe generalul Rose, ce comanda garnizoana şi vechiul palat al Papilor, astăzi transformat în cazarmă. Generalul mi-a promis că se va ocupa în curând cu redactarea unui proiect de reorganizare a armatei române, şi, din parte-mi, nu găsii mai bun chip de a-i mulţumi, decât repetându-i cuvintele măgulitoare ce rostise împăratul despre dânsul.

Când am sosit la Paris, am constatat o mare tulburare în lumea politică. Neînţelegerile dintre Austria şi Piemontul luaseră de câteva zile un caracter ameninţător; războiul părea iminent, căci regimentele austriace se înaintaseră până la hotarele Sardiniei şi se pregăteau a trece Tesinul. Mă prezentai la Palatul Tiuillerii şi fusei introdus îndată în cabinetul împăratului. M. Sa veni din salonul de alături şi-mi zise:

– Domnule A., nu pot să-ţi dau astăzi decât zece minute, căci prezidez consiliul mareşalilor. Ce veste îmi aduci din Italia? Cum ai aflat spiritele în Piemont?

– Sire! răspunsei; Maiestatea Sa regele Victor Emanoil e gata de luptă şi contează pe ajutorul Maiestăţii Voastre. Naţia italiană de la nord e decisă a secunda voinţa regelui. Ceea ce m-a convins despre hotărârea poporului este că nu am văzut ca la 1848 manifestări de un entuziasm teatral, ilustrate cu steaguri, cu eşarpe tricolore, cu cocarde şi cântece patriotice, ci un entuziasm tăcut, adânc, întunecos, pot zice, ca un cer negru înainte de furtună. Piemontezii aşteaptă numai un semn pentru ca să păşească înaintea duşmanului şi ţintesc ochii pe vârfurile Alpilor ca să zărească stindardul glorios al Franţei.

– Bine, replică împăratul, îl vor zări în curând. Eu plec peste trei zile în Italia. Acum un singur lucru cer numaidecât de la prinţul Cuza: menţinerea ordinului celui mai deplin în Principate pe cât timp va ţinea războiul de peste Alpi.

– Voinţa Maiestăţii Voastre, Sire, va fi împlinită, răspunsei închinându-mă.

– Voiesc asemenea să faci cunoscut românilor că sunt mulţumit de ei şi că mă voi îngriji totdeauna de soarta lor. Astăzi poziţia politică a Principatelor e asigurată prin diversele interese ale Puterilor, căci Rusia le va apăra în contra Turciei, Englitera şi Austria în contra Rusiei, şi Franţa în contra tuturor. Organizaţivă în linişte, dezvoltaţi resursele voastre financiare, agricole şi militare şi aşteptaţi cursul evenimentelor în pace.

– Vom urma, Sire, instrucţiile Maiest. Voastre.

După această mică, dar importantă convorbire, Napoleon se apropie de mine şi mă întrebă zâmbind cu blândeţe:

– Nu mai ai nimic a-mi cere pentru ţara dumitale? La această întrebare făcută cu un glas atât de încurajator, o idee luminoasă îmi trecu prin minte:

– Sire! răspunsei, am două cereri de făcut, însă nu îndrăznesc…

– Grăieşte! replică împăratul.

– Cea dintâi, Sire, este ca guvernul Maiestăţii Voastre să admită înfiinţarea în Paris a unei agenţii oficioase a Principatelor Unite.

– Şi a doua?

– A doua, Sire, este învoirea Maiestăţii Voastre pentru francezi ca să poată primi şi purta decoraţiile ordinului ce prinţul Cuza are de gând a institui.

Napoleon stătu puţin a se gândi. Cererea aceasta din urmă ţintea la nu mai puţin decât la recunoaşterea suveranităţii Principatelor, căci un decret împărătesc, publicat de vreo doi ani, autoriză pe francezi a primi decoraţii numai de la statele independente şi suverane. Cu toate acestea, împăratul în marinimia lui se uită la mine cu blândeţe, îmi dete mâna şi răspunse:

– Încuviinţez cererile prinţului Cuza şi promit să-i trimit ordinul Legiunii de Onoare, îndată ce mă voi întoarce din Italia.3

Mă închinai pătruns de recunoştinţă şi făcând în mine cele mai sincere urări pentru gloria Franţei şi pentru păstrarea zilelor lui Napoleon.

A treia zi în adevăr asistai la plecarea împăratului din Paris. Maiestatea Sa în uniformă de general şi, având pe graţioasa împărăteasă la dreapta sa, ieşi din curtea palatului într-o caleaşcă cu patru cai. Strada de Rivoli era ticsită de lume care striga cu frenezie: „Trăiască împăratul! Trăiască împărăteasa!”.
Caleaşca înainta în pasul cailor. Unii din privitori, animaţi de un entuziasm nestăpânit, se suiau pe scara trăsurii ca sa dea mâna cu împăratul şi răcneau:

– Mergi, Sire, şi de vei avea nevoie de noi, cheamă-ne; vom alerga cu toţii.

Napoleon zâmbea, iar împărăteasa uimită avea ochii plini de lacrimi.

Astfel plecarea salvatorului Italiei din Paris a avut caracterul unui adevărat triumf.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iată relaţia audienţelor mele la palatul Tiuileriilor, relaţie din care sunt obligat a omite multe părţi de un mare interes, dar pe care convenienţele politice actuale nu-mi permit a le publica. În cursul misiilor mele am găsit pretutindeni laude şi simpatii pentru români; pretutindeni am primit cele mai favorabile promiteri. Deie Domnul ca să ştim a profita şi a ne arăta demni de ele!

În adevăr, un popor necunoscut până ieri nu poate sa aibă mai mult noroc! Şi un reprezentant al lui nu poate avea o primire mai onorabilă în palatele regale, decât aceea ce am întâmpinat în Franţa şi în Italia, în numele Naţiei Române!

Misia mea la Londra

Mareşalul Pelissier – Lordul Malmersbury

(1859)

Comunicaţiile între Paris şi Londra se fac astăzi cu o mare răpejune. Zece ore sunt de ajuns spre a te transporta din capitala Franţei la Calais, de la Calais pe mare la Douvres şi de la Douvres cu drumul de fier în capitala Engliterei. Vaporul era plin de călători ce se întorceau din toate unghiurile lumii, iar dintre toţi cel mai interesant în ochii mei era un John-Bull scurt, gros, roş la faţă ca o rodie, roş la păr ca un morcov şi care venea tocmai de la Honcong în primblare… O primblare de trei luni de la China prin India!… Fericit roşcovan!

Sosind la Londra am scris îndată lordului Malmersbury, ministrul afacerilor străine, înştiinţându-l că sunt însărcinat de prinţul Cuza a-i aduce o scrisoare autografă şi rugându-l să binevoiască a-mi acorda o audienţă. Totodată am trimis şi două bilete lorzilor Clarendon şi John Russel de la care reclamam favoarea de a fi primit ca trimis extraordinar al prinţului. Voiam a cere asemenea primire şi de la lordul Palmerston, însă acest mare personaj lipsea din Londra.

Răspunsurile dorite îmi veniră numai după o săptămână de lungă aşteptare, timp de care profitai pentru a face vizita mea ducelui de Malacoff, ambasadorul Franţei, şi pentru a mă primbla ca un simplu turist prin toate părţile oraşului.

Palatul ambasadei franceze se află lângă poarta principală a lui Hyde-Parc, pe strada Piccadily. Mă prezentai a doua zi după sosirea mea la Londra şi fusei introdus într-un mare salon-cabinet unde găsii pe ducele de Malacoff. Mareşalul Pelissier, al cărui nume s-a ilustrat prin luarea Sevastopolului, este un om mic de stat, însă are umeri largi şi zdraveni; părul său e cărunt şi tuns scurt; figura lui energică exprimă un caracter de bronz. El e tipul militarului francez ars de soarele Africii şi oţelit de focul războaielor.

Când intrai în acel cabinet lung şi spaţios, un câine de Terre-Neuve ce şedea culcat lângă mareşalul, cu capul pe genunchii lui, se sculă, veni spre mine, se ridică pe labele de dinapoi şi rezemă cele de dinainte pe pieptul meu. Dihania aceea neagră era mare cât un urs!

– Nu vă temeţi, dnule A… zise ducele răspunzând salutării mele.

– N-am frică de câini, dnule Mareşal, replicai, căci îmi sunt foarte dragi.

Ca şi când ar fi înţeles cuvintele mele, câinele începu a se gudura sub dezmierdările ce-i făceam, apoi, ascultând de porunca stăpânului sau, el merse încet la fereastră şi se puse a privi în Hyde-Parc.

După complimentele obişnuite, ilustrul mareşal îmi zise:

– Aţi venit la Londra spre a susţine evenimentele din Principate?… Rolul D-voastră e greu şi chiar displăcut, căci miniştrii reginei sunt foarte preveniţi contra actelor ce aţi desăvârşit în Camerele din Iaşi şi din Bucureşti.

– O ştiu, dnule Mareşal; Maiestatea Sa împăratul şi contele Walewski m-au luminat asupra greutăţii misiei mele, însă am speranţă ca, prin ajutorul povăţuirilor ce veţi binevoi a-mi da, voi reuşi a combate prevenţiile cabinetului englez.

– Cu greu! Cauza d-voastră a fost răstălmăcită aici cu multă dibăcie de ambasadorul Turciei, dnul Musuri.

– Nu mă îndoiesc de aceasta, căci dl Musuri e fanariot, şi în toate nenorocirile ţării mele, în toate persecutările ce au pătimit românii, cei mai neîmpăcaţi agenţi au fost fanarioţii.

– Se poate, însă nu trebuie să vorbiţi astfel cu miniştrii englezi. Aici politica de simţământ nu-şi are loc. Grăiţi-le pozitiv şi cătaţi a le arăta că interesele Engliterei sunt legate cu chestia actuală a Principatelor; probaţi-le că sunteţi oameni practici şi că voiţi a respecta tractatele ce aveţi cu Imperiul Otoman, altminteri veţi pierde timpul în zadar.

– Vă mulţumesc, dnule duce, pentru aceste povăţuiri şi vă încredinţez că voi profita de ele.

Convorbirea mai urmă câtva timp asupra acestui subiect, apoi îşi luă zborul spre ţărmurile Crâmului, unde văzusem întâia oară pe mareşalul Pelissier, în timpul războiului.

– Aţi fost la Crâm? mă întrebă mareşalul.

– Am fost, după luarea Sevastopolului, şi am găzduit la colonelul de Vernon în cartierul general, alăture cu locuinţa Excelenţei Voastre.

– Şi de ce nu v-aţi prezentat mie?

– N-am îndrăznit, fiindcă aveam de tovarăş un jurnalist.

– A! Dacă-i aşa… bine aţi făcut, zise râzând mareşalul Pelissier, care nu putea suferi jurnaliştii. El pretindea că un jurnalist indiscret poate să fie pernicios asemenea unui spion în cursul unei campanii; de aceea cât a comandat asediul Sevastopolului el dase ordin a nu se primi jurnalişti pe ţărmurile Crâmului ocupate de armia franceză.

Luându-mi adio de la ducele de Malacoff, mă dusei să fac o primblare în Hyde-Parc.

Acest parc întins cât o moşie şi verde ca smaraldul era plin de echipajuri strălucite cu câte doi sau patru cai înhămaţi à la Daumont, cu câte unul sau doi lachei purtând peruci pudruite; cât pentru birje nu se zărea nici una, căci Hyde-Parcul fiind o primblare aristocrată, birjele sunt oprite de a intra în el; şi prin urmare cine nu are caleaşca sa proprie se vede silit a mări numărul pietonilor ce se înşiră de-a lungul aleii Amazoanelor. Spectacol răpitor! Cele mai frumoase fiice ale Engliterei pe caii cei mai frumoşi de călărie trec în zbor ca nişte visuri graţioase. Amazoanele, cu obrajii îmbobociţi ca nişte trandafiri, îndeamnă caii cu glasul lor armo nios, iar fugarii înfocaţi de alergare joacă în loc, nechează, se alintă sub dezmierdările mâinilor albe, şi bieţii pietoni stau într-un extaz destul de comic, în prezenţa acelui vârtej fermecător de graţii, de tinereţe şi de eleganţă.

Duminicile în Englitera sunt consacrate religiei; locuitorii se ocupă cu citirea Bibliei în sânul familiei; toate trebile încetează, toate dughenile se închid, toate petrecerile zgomotoase sunt oprite, încât oraşele, de la cele mai mici până la cele mai mari, devin triste şi nesuferite pentru un străin.

Mă agăţai, în cea întâi duminică după sosirea mea în Londra, pe un omnibus care mergea la Rişmond.

Rişmond este un rai de verdeaţă! Parcul său e vestit între cele mai minunate din lume, însă ce mi-a plăcut şi mai mult decât parcul, este amfiteatrul de culmi coronate cu case de ţară ce se ridică pe malul Tamisei. Acele case numite cottage au o arhitectură variată şi elegantă care formează un tablou încântător. Grădinile lor se coboară până în apă cu buchete de copaci, cu straturi de flori şi cu verzi covoare de gazon frumos ca o catifea. Mulţime de luntrişoare înguste pluteau pe oglinda Tamisei legănând copilaşi bălăiori şi trandafirii la faţă; altele erau conduse de tinere şi răpitoare misses, adevărate figuri de keepseak. Spectacol poetic ce încântă privirea şi face a crede la realizarea visului de perfecţie a omenirii! Cine îl vede nu se poate opri ca să dorească de a trăi şi a muri în acel loc de linişte, în sânul acelei naturi zâmbitoare!

Petrecui o mare parte a zilei pe malul Tamisei, căci nu mă puteam despărţi de acea privelişte poetică, şi plecând la Londra spre seară, am vizitat în treacăt grădina botanică numită Kew (kiu), unde sunt de admirat un turn chinezesc şi mai multe sere de fier şi de cristal. În una din acestea revăzui vestita plantă tropicală Victoria ale cărei frunze sunt largi şi rotunde ca nişte mari tipsii, precum şi grădinarul ce se ocupă special de cultura ei.

Acest grădinar trăieşte cu planta sa favorită într-o atmosferă de treizeci grade de căldură; el o cloceşte cu ochii pentru ca să o vadă înflorind, şi când planta răspunde la dorinţa lui, el are mulţumirea de a primi vizita întregii populaţii din Londra. Adevărul e că toţi englezii vin să admire floarea îmbobocită, însă grădinarul se măguleşte că o mare parte din admirarea compatrioţilor săi este pentru dânsul, şi astfel el se simte omul cel mai mulţumit din regatul Britaniei.

La anul 1851, când am fost cu fratele meu la cea întâi Expoziţie, Victoria se găsea în deplină înflorire. Fratele meu întrebă pe grădinar dacă planta avea nevoie totdeauna de o aşa fierbinte temperatură.

– Oh, yes! răspunse grădinarul cu un aer de profesor de botanică.

– Şi d-ta trăieşti necontenit în această atmosferă tropicală?

– Oh, yes!

– Ia seama, dnul meu, să nu creşti şi d-ta odată cu planta, fiind expus la acelaşi regim, şi tot crescând pe tot anul, să te trezeşti într-o zi mare cât un uriaş.

Grădinarul, mic de stat ca Ghemiş din baladă, trânti nişte hohote care produseră un adevărat cutremur în seră, şi de atunci el spune la toţi vizitatorii că s-a închis la căldură înadins pentru ca să dobândească proporţii gigantice; însă, departe de a creşte, sărmanul! nu face decât să scadă, şi de va urma tot astfel cu scăderea, peste câţiva ani el are să ajungă a fi piticul cel mai pitic din Englitera.

Întorcându-mă la Murley-otel, Trafalgar Square, unde şedeam, prin şirul acel de străzi care nu se mai sfârşesc şi care poartă numele de Piccadily, Regent-Street, Oxford-Street, Pall-Male etc., găsii un bilet de la secretarul lordului Malmersbury prin care mi se anunţa că voi fi primit de Excelenţa Sa dnul ministru, a doua zi la o oră după amiază, însă nu ca o persoana oficială, nefiind încă recunoscută alegerea domnitorului, etc.

Acest bilet foarte categoric mă puse pe gânduri şi îmi dete oarecum cheia politicii engleze în privirea Principatelor. Împăratul Napoleon îmi făcuse onorul de a mă primi ca pe un ministru, lordul Malmersbury nu voia a-mi recunoaşte nici un caracter de oficialitate, ci mă reducea la rolul simplu de un trimis particular. Poziţia mea devenise foarte delicată; însă nu era loc de a da îndărăt; trebuia să merg înainte şi să sacrific amorul propriu personal în interesul cauzei noastre comune.

În sfârşit sosi ziua, sună ora întâlnirii mele cu lordul Malmersbury! Mergând la Foring-Office, secretarul ministerului mă introduse în cabinetul Excelenţei Sale. Mă găsii în faţă cu un personaj nalt, demn şi sever, cărui adresai următoarele cuvinte:

– Mylord, am fost însărcinat de înălţimea sa prinţul Cuza a vă aduce această scrisoare pe care Vă rog să o primiţi.

Lordul Malmersbury pân-a nu lua scrisoarea îmi observă ca dacă mi-a acordat o audienţă a făcut-o ca pentru o persoană particulară, iar nu ca pentru o persoană oficială, fiindcă titlul de Domn nu a fost recunoscut de Puteri colonelului Cuza; că prin urmare însăşi scrisoarea ce-i prezentam o primeşte ca de la simplul colonel, şi nu ca de la prinţul Cuza.

– Binevoiţi, îi răspunsei, a o primi ca de la colonelul Cuza, scrisă pe tron.

– Mă iertaţi, replică lordul, convenienţele diplomatice nu-mi permit a considera încă pe colonelul Cuza decât ca simplu colonel, nici a privi această scrisoare decât ca scrisoarea particulară a unui colonel.

– Fie, zisei; aveţi însă bunătate a o primi pentru ca să nu fiu silit a o duce înapoi la Moldova.

Excelenţa Sa o luă, însă nu o deschise dinaintea mea, ci o puse într-o cutie, lăsând un colţ al scrisorii ieşit afară, şi mă încredinţă că o va citi mai târziu cu toată luarea-aminte. După această operaţie, mă invită să mă pun pe un scaun şi se aşeză pe jilţul de lângă biroul său.

Se făcu o scurtă tăcere, după care lordul luă cuvântul cu un ton foarte sever şi zise:

– Domnul meu… cele de pe urmă evenimente din Principate au avut un caracter de neorânduială şi de dispreţ pentru Convenţie, care ne-au surprins din partea unui popor ce invocase protecţia puterilor occidentale. Sub înrâurirea unui partid violent, voturile Camerelor s-au rătăcit din calea prescrisă şi au ridicat acelaşi Domn pe ambele tronuri ale Principatelor, act contrar Convenţiei care stipulează că fiecare Principat va avea prinţul său stăpânitor! Acest act nu poate fi aprobat de guvernul Maiestăţii Sale Regina Engliteriei, căci afară de caracterul său ilegal, el ţinteşte la lovirea intereselor Curţii Suzerane; el ameninţă integritatea Imperiului Otoman prin o lucrare tainică şi revoluţionară ce caută a dezlipi Principatele de acest imperiu. Domnul meu, românii au comis o mare greşeală politică, căci prin nerăbdarea lor, prin dorul de independenţă ce-i domină, prin visul de cuceriri cu care se îngână, ei nu numai că nu vor câştiga nimică, dar încă vor pierde simpatiile Europei. Englitera, de a cărei bunăvoinţă Principatele au avut bune dovezi, se vede astăzi silită a face mari rezerve în privirea lor, fiindcă ele au trecut peste limitele prerogativelor acordate lor, alegându-şi un singur Domn şi pregătindu-se, pe cât ştiu, a proclama Unirea lor definitivă. Rapoartele ce am primit de la Constantinopol nu-mi lasă nici o îndoială despre spiritul revoluţionar ce animă pe români şi vă declar, domnul meu, că Englitera nu poate suferi dezvoltarea unui asemenea spirit periculos întrun stat aliat; de aceea nu e dispusă a recunoaşte alegerea colonelului Cuza ca Domn pe ambele provincii.

În faţa unei asemenea formale declarări, inspirată de cuprinsul unor rapoarte calomniatoare ţării mele, mă cuprinse o dureroasă indignare. Îmi ridicai fruntea privind drept în ochii ministrului şi răspunsei cu o linişte perfectă:

– Mylord, rapoartele de la Constantinopol cuprind acuzări foarte grave în contra naţiei mele, dar nu mă miră fiind venite de la Constantinopol, unde chestia Principatelor e rău înţeleasă. Daţi-mi voie dar a răspunde la acele învinovăţiri pe care le-am dispreţui dacă ele nu ar fi de natură a ne lipsi de simpatia şi protecţia Guvernului binevoitor al Engliterei. Acei ce au interes a compromite cauza noastră au răspândit vorbe mari, pentru ca să fie crezuţi mai bine, şi au atribuit românilor planuri gigantice, care, norocire pentru noi, sunt astfel de rău inventate încât ele cad şi dispar sub ridicol. Ei au zis că ne hrănim cu visuri de independenţă absolută, că ţintim la răsturnarea Imperiului Otoman, că avem proiecte de mari cuceriri şi celelalte. Pentru ca să susţie asemenea idei, negreşit ei trebuie să creadă că noi nu am avea nici o cunoştinţă de interesele noastre, şi tocmai aceasta probează sărăcia imaginaţiei lor. Toate popoarele au un simţ instinctiv de nevoile şi de conservarea lor. Românii asemenea au acel simţ mântuitor şi cred din vechime într-acest adevăr politic, adică: că soarta lor e strâns legată cu soarta Imperiului Otoman, că integritatea ţării lor e atârnată de integritatea teritoriului turcesc. Pieirea ce i-a ameninţat pân-acum nu se află peste Dunăre, şi prin urmare ei s-au arătat totdeauna credincioşi Curţii Suzerane. Istoria însăşi o probează: la 1821, când a intrat Ipsilanti în Moldova ca să înceapă revoluţia grecească, din porunca împăratului Alexandru al Rusiei, luat-au românii armele împotriva turcilor? Nu, deşi proclamaţiile lui Ipsilanti erau redactate în numele religiei şi al independenţei. Din contra, ei se răsculară contra grecilor care sub steagul libertăţii făceau prădăciunile cele mai barbare. Mai târziu, la 1828, când Rusia a declarat război Turciei, când armiile sale au cuprins Principatele, luat-au parte românii la acel război în contra suzeranului? Nu, ei au suferit în tăcere toate relele unei ocupaţii de şapte ani. Douăzeci de ani mai pe urmă, la 1848, când toată Europa, afară de Englitera, a fost zguduită de paroxismul revoluţionar, care a fost caracterul mişcării din Principate? Românii au ars în piaţa publică Reglementul Organic impus de Rusia şi au strigat: jos protectoratul moscălesc şi să trăiască Sultanul! Divanul adhoc, la care a asistat Sir Henry Bulwer, comisarul englez, manifestata vreo dorinţă contra intereselor Turciei ? Nicidecum; el a cerut Unirea cu un Domn străin şi respectarea tratatelor cu Înalta Poartă. În sfârşit acum, cu prilejul alegerii Prinţului, care a fost cea întâi lucrare a Camerelor? Cererea de investitură la Constantinopol! Ce probează toate aceste acte? Spiritul revoluţionar al românilor împotriva Sultanului sau dorinţa lor de a sta lipiţi de Imperiul Otoman pe baza tratatelor? Judece însăşi Excelenţa Voastră. Că românii au visuri de independenţă, cine poate să-i mustre? Este oare oprit unei naţii deştepte de a dori îmbunătăţirea soartei sale, şi încât acea naţie se poartă cu înţelepciune şi nu atacă interesele nimănui, merită ea oare de a fi osândită? Iar că românii visează cuceriri, această invenţie e cu atât mai sublimă că de la sublim la ridicol nu e decât un pas. Cuceriri? Cu ce? Cuceriri? Care? Nu cumva ei voiesc să încorporeze Rusia sau Austria, sau Turcia Europei, de care sunt înconjuraţi, ca un pitic intre trei uriaşi? Poate că ţintesc mai departe? La cucerirea Parisului, a Londrei? Cine ştie? Pe o asemenea cale de glumă toate presupunerile sunt permise.

Lordul Malmersbury începu a zâmbi, şi-mi făcu semn să urmez, dând o mare atenţie la cuvintele mele.

– Într-adevăr, mylord, urmai după o scurtă pauză, este o cucerire la care aspirăm cu o vederată ambiţie, mai cu seamă de la anul foametei Irlandei; singura cucerire despre care negreşit Musurii din Constantinopol şi din Londra nu au pomenit în rapoartele lor; vreau să zic cucerirea bogăţiilor noastre teritoriale, cucerirea deplinei libertăţi de a dezvolta lucrul pământului nostru, cu gând de a schimba produsele agricole ale ţării româneşti pe acelea ale manufacturii engleze. La 1846, când foametea Irlandei a fost uşurată prin ajutorul grânelor din Principate, Parlamentul britanic a răsunat de un mare adevăr; s-a zis atunci că Principatele Dunării sunt magaziile de abundenţă ale Engliterei! Noi voim a consacra acest adevăr şi a profita de rodul pământului nostru spre a introduce la noi, prin canalul schimbului comercial, confortul civilizaţiei reprezentat de produsele minunate ale industriei engleze. Dacă o asemenea ambiţie, dacă un asemenea dor de cuceriri sunt simptome revoluţionare, apoi merităm în adevăr a pierde simpatiile şi protecţia Guvernului Graţioasei Sale Maiestăţi.

Lordul Malmersbury avu bunătatea a răspunde că încât românii se vor ocupa de îmbunătăţirile dinlăuntru şi de dezvoltarea comerţului lor, Englitera le va conserva stima ce merită oamenii practici; însă, adăugă lordul:

– Cum se face că un popor insuflat de idei sănătoase s-a alunecat a uita respectul cuvenit unui act oficial european, al Convenţiei, alegând un singur Domn pentru ambele Principate?

– Mylord, răspunsei, actul alegerii săvârşite de români este din contra cel mai mare semn de respect al lor către Convenţie şi către înaltele Puteri ce au subscris-o.

– Cum asta? întrebă ministrul zâmbind.

– Daţi-mi voie să mă explic. Acea Convenţie poate fi sau avantajoasă, sau neavantajoasă intereselor Principatelor; prin urmare, românii sunt în dreptul lor sau de a o aplica în ţară, sau de a nu o aplica, şi în cazul din urmă Europa generoasă i-ar lăsa în voia lor, căci în epoca de astăzi legile nu se mai impun cu sila popoarelor. Pân-a nu li se da noua Convenţie, românii aveau Reglementul Organic; ei puteau dar alege între aceste două şarte, şi, găsind lucrarea Conferinţelor de la Paris neaplicabilă, să o lase deoparte şi să urmeze a se guverna după regimul trecut. Dacă am fi urmat astfel, atunci negreşit că am fi probat o lipsă flagrantă de respect către marile Puteri ce au binevoit a se ocupa de soarta noastră; însă ce am făcut noi? Plini de recunoştinţă către Ele, am primit Convenţia cu entuziasm şi am voit să o aplicăm în conştiinţă, mai cu seamă că ea părea a cuprinde elementele de realizarea dorinţelor noastre, a Unirii. Ei bine, Mylord, vă mărturisesc că de la cele întâi pasuri pe calea regimului nou, am înţeles, cu toată simplicitatea noastră de ţărani ai Dunării, că am intrat nu pe un drum neted, ci în sânul unui labirint îngrozitor, un labirint din care desfid pe oamenii de stat cei mai practici ai Engliterei şi ai Franţei de a putea ieşi. Şi în adevăr, Mylord, ce garanţie de bună orânduială şi de progres înfăţişează un regim guvernamental în care dominează influenţele contrare a cinci puteri independente una de alta: doi Domni, două Camere şi o Comisie centrală! Cum se va acorda păşirea Principatelor către Unire, cu voinţele, cu interesele de dinastie a doi Prinţi, cu spintec de partid, cu luptele parlamentare a două Camere, şi cu rolul de legislator, cu dreptul nelămurit de control al Comisiei centrale? Ca şi când s-ar fi înhămat cinci cai la o trăsură, trei dinainte, doi îndărăt, care, trăgând în două părţi contrare, rup hamurile şi sfărâmă trăsura. Cu toate acestea, noi nu ne-am descurajat; decişi de a arăta bunăvoinţă din parte-ne, şi respectul nostru către actul oficial al Europei, am cercat a simplifica resorturile maşinii guvernamentale spre a o pune în stare de a funcţiona mai uşor. Ne-am rezemat dar pe o maximă a codului politic ce declară că tot ce nu-i oprit este permis, şi văzând că Convenţia nu ne opreşte de a alege acelaşi Domn în ambele Principate, am înlesnit aplicarea ei prin reducerea numărului puterilor constituţionale ale noului nostru regim. În loc de cinci, precum am avut onorul a vi le enumera, domnule ministru, le-am redus la patru; adică în loc de cinci cai rău înhămaţi, am lăsat numai patru, destinaţi a trage cu toţii înainte spre a urni carul statului. Carul e greu într-adevăr, calea e nebătută, plină de piedici, caii nu sunt încă bine deprinşi, dar în sfârşit, cu chipul acesta, nu suntem ameninţaţi de a sta locului; cu chipul acesta procedăm măcar cât de încet la aplicarea stipulaţiilor Convenţiei şi probăm respectul nostru pentru voinţa marilor Puteri.

Lordul Malmersbury stătu puţin a gândi, apoi zise:

– Se poate ca Convenţia sa aibă oarecare defecte, căci nu e lucru uşor de a face legi pentru ţări depărtate, însă trebuie să credeţi că intenţiile Puterilor au fost toate în favorul d-voastră.

– Noi o credem, Mylord; de aceea am acceptat noua legiuire fără a da semne de vreo nemulţumire, însă e cu drept ca şi Puterile să ne creadă.

După aceasta, conversaţia se întinse asupra vârstei şi caracterului colonelului Cuza, precum şi asupra nemulţumirii ce ar fi produs în Principate suirea sa la domnie după cuprinsul rapoartelor făcute de partizanii separatismului, turci, greci şi austrieci.

Încredinţai pe dnul ministru că cea mai mare linişte domneşte în ţară, că entuziasmul locuitorilor români e nemărginit şi că de la 5-24 ianuarie Principatele, departe de a fi în doliu, sunt în sărbătoare şi aşteaptă cu toată încrederea de la dreptatea Puterilor mari recunoaşterea actului patriotic ce au desăvârşit.

La aceste cuvinte lordul se sculă, se uită la mine cu o expresie de figură mult mai blândă şi zise:

– Dnule A… sunt foarte mulţumit de vizita D-voastră şi de informările ce mi-aţi dat asupra evenimentelor din ţara dvoastră. Englitera e patria libertăţii şi prin urmare ea nu are nici un interes de a se împotrivi la dezvoltarea fericirii şi a libertăţii altor naţii. Dacă este adevărat, precum m-aţi încredinţat, că aspirările românilor nu sunt contrare intereselor Imperiului Otoman, că ei vor să păstreze legăturile lor cu Curtea Suzerană, că gândul lor e de a respecta Convenţia şi de a se ocupa, ca oameni înţelepţi şi practici, de îmbunătăţirea instituţiilor dinlăuntru, vă declar cu lealitate că Guvernul Maiestăţii Sale vă va da cele mai vii probe de a sa stimă şi bunăvoinţă. El va arăta chiar în viitoarele conferinţe cele mai favorabile dispoziţii în chestia alegerii prinţului Cuza.

– Vă mulţumesc, Mylord, în numele compatrioţilor mei, răspunsei închinându-mă, şi adaug mulţumirile mele personale pentru bunătatea cu care m-aţi ascultat şi mai cu seamă pentru graţiozitatea cu care aţi dat chiar acum titlul de Prinţ colonelului Cuza.

Excelenţa Sa zâmbi şi-mi dete mâna, replicând: „De astăzi nu-i voi mai da alt titlu”.

Ieşind din cabinetul lordului, bucuria mea era atât de zburdalnică încât puţin a lipsit ca să-mi uit gravitatea rolului meu de sol şi ca să încep a cânta în gura mare: God save the Queen! Am alergat numai într-un suflet la hotel, am raportat Înălţimii Sale rezultatul conferinţei mele cu ministrul reginei Victoria, şi a doua zi am plecat la Paris ca să raportez împăratului rezultatul fericit al misiei mele în Englitera.

Prinţul Napoleon

Contele Kisseleff – Marchizul de Vilamarina – Cavalerul Nigra – Baronul Hübner – Dnul Thouvenel – Lamartine

(1859)

În intervalul călătoriilor mele la Londra şi la Turin, am făcut vizite la mai multe persoane ce ocupau înalte posturi sociale şi politice, persoane a căror influenţă putea să aducă o greutate favorabilă în cumpăna intereselor noastre.

Cea întâi vizită a fost pentru prinţul Napoleon, vărul împăratului. Alteţa Sa imperială locuieşte în Palatul Regal (Palais-Royal) împreună cu augustul său părinte, fostul rege Jerome Bonaparte. Figura prinţului poartă vederat sigiliul napoleonian; manierele sale au o francă apucătură; spiritul său este deschis şi luminat; opiniunile sale liberale şi favorabile principiului naţionalităţilor. Alteţa Sa mă primi îndată ce-i cerui audienţă, se exprimă într-un mod încurajator asupra evenimentelor din ţara noastră, arătă simpatie pentru poporul român şi pentru domnul Cuza; apoi începu a vorbi cu entuziasm de cauza Italiei, întrebându-mă dacă această cauză găseşte răsunet în România.

Am răspuns că o cauză atât de justă şi importantă a atras atenţia tuturor popoarelor de viţă latină şi că noi, românii, suntem fraţi cu italienii.

– Îmi place de a vă şti animaţi cu asemenea simţiri, zise prinţul, căci e cu putinţă ca Italia să aibă nevoie de concursul dvoastră. Pentru a merita de a fi liber, un popor trebuie să fie gata la mari sacrificii.

Peste câteva zile am primit o invitare la masă din partea dlui Bixio, un amic intim al prinţului Napoleon. Alteţa Sa imperială, având de soţie pe fiica regelui Victor Emanoil, prinţesa Clotilda, şi respectând ideile sale religioase, se ferea de a da mese în palatul regal pe tot timpul cât ţinea postul mare; când voia să onoreze pe un străin cu o invitare, dnul Bixio punea casa lui la dispoziţia prinţului.

Convorbirea flutură asupra diferite subiecte interesante şi în mare parte asupra ţării noastre, ieşită deodată din undă ca o insulă din fundul oceanului. Fiecare exprima cunoştinţe geografice şi etnografice mai mult sau mai puţin greşite în privirea acestui colţ de pământ pierdut în umbră de atâtea secole, însă fiecare făcea urări binevoitoare în privirea viitorului său. Prinţul Napoleon singur dezvoltă un şir de idei exacte despre importanţa întâmplărilor de la noi, aprobând alegerea colonelului Cuza ca domnitor pe amândouă Principate şi considerând poporul român ca o gardă înaintată a civilizaţiei latine în Orient.

După prânz veniră mai multe persoane cunoscute; căci salonul dlui Bixio era locul de întâlnire al tuturor notabilităţilor politice, literare, artistice, ştiinţifice şi sociale atât din Franţa, cât şi din întreaga lume. Astfel în acea seară avui mulţumirea de a cunoaşte pe poetul Ronsard, pe dnul Charton, editorul Călătoriilor împrejurul lumii, pe unul din fraţii ilustrului astronom Arago şi pe generalul Trochu, care a fost guvernatorul Parisului după căderea împăratului Napoleon III. Acest general avea o elocvenţă naturală foarte atrăgătoare, mai cu seamă când el descria caracterul vesel şi eroismul soldaţilor francezi.

– Vous êtes orfèvre, Mr. Josse, îi observă prinţul Napoleon cu amabilitate, aplicându-i o frază din Molière. Pe urmă Alteţa Sa imperială, în momentul de a se retrage, avu bunătatea de a mă îndemna să mă adresez bunăvoinţei sale orişicând şi pe orişice aş avea nevoie.

Atât de mare şi de generoasă era pe atunci simpatia familiei imperiale pentru juna Românie!

A doua zi m-am dus la ambasada Rusiei, unde am găsit pe contele Kisseleff fumând dintr-un ciubuc turcesc. Eram foarte curios de a vedea pe acest om de stat care a jucat un rol atât de important în ţările noastre pe timpul ocupaţiei ruseşti de la 1828. Suvenirul administraţiei sale şi Reglementul Organic redactat sub inspirările sale personale aţâţaseră de mult în mine dorinţa de a-l cunoaşte.

Contele e de stat înalt, are părul şi mustaţa albe; iar portul şi înfăţişarea sa au un caracter mai mult militar decât diplomat. Cum mă văzu, dl ambasador îmi zise:

– Vizita D-voastră, dnule A., îmi face mare plăcere, căci am cunoscut pe părintele D-voastră la Iaşi.

– Sunt fericit, dnule conte, am răspuns, de a vedea că vă aduceţi aminte de Principate şi de locuitorii lor, căci suvenirul Ex. Voastre nu s-a şters din mintea românilor. Părintele meu mi-a vorbit adeseori de contele Kisseleff.

– Am cunoscut şi pe tatăl prinţului Cuza, la Galaţi; am cunoscut pe toţi boierii din Moldova şi din Valachia.

– Mulţi din ei nu mai există, dnule conte. Moartea a secerat fără milă timp de 30 de ani.

– Dar!… acum aţi rămas voi, copiii, în locul bătrânilor; voi pe care v-am văzut, pot zice, în faşă; voi, generaţia cea nouă, cea revoluţionară, observă râzând contele.

– Noi, şcolarii Excelenţei Voastre, replicai, căci Excelenţa Voastră a fost cel întâi revoluţionar în ţara noastră.

– Eu, revoluţionar!

– Aduceţi-vă aminte de reformele ce aţi introdus în ţară în timpul administraţiei Ex. Voastre. Fiecare din acele reforme era menită a produce o revoluţie radicală în starea socială a Principatelor. Aduceţi-vă aminte mai cu seamă că Reglementul Organic prevede şi consacră chiar principiul unirii lor. Noi n-am făcut alta decât a-l traduce într-un fapt naţional; de aceea şi avem bună sperare că la viitoarele conferinţe contele Kisseleff, astăzi ambasador, va susţine ideile contelui Kisseleff, ex-guvernator al Principatelor.

– Vom vedea, vom vedea, însă, adăugă contele cu veselie, nu mă pot opri de a râde la ideea că eu trec în ochii românilor de revoluţionar.

– Revoluţionar ultra! Dacă vi s-ar ridica vreodată o statuie, ea va purta următoarea inscripţie: Contele Kisseleff, întâiul reformator revoluţionar al Principatelor Dunărene!… Şi mai jos, intre parenteze, va figura în litere de aur articolul din Reglement care prevede Unirea lor.

– Însă acel articol a fost şters în urmă din Reglement, dacă nu mă înşel?

– Însă nu a fost şters din inimile românilor.

– A! … zise contele după o scurtă tăcere; am păstrat scumpe suvenire de Iaşi şi de Bucureşti!… drept probă, iată ciubucul meu favorit; îl am tocmai de când eram guvernator şi de câte ori fumez din el, gândul meu zboară spre trecut… Ce femei frumoase erau în Moldova şi în Valachia! ce contraste de obiceiuri! ce popor viu, inteligent şi vesel! Era o mulţumire de a lucra la îmbunătăţirea soartei lui chiar în contra ordinelor de la Petersburg!… A! credeţi că am făcut tot ce mi-a fost prin putinţă ca să fie administraţia mea folositoare moldovenilor şi valachilor şi să deştepte în ei avântul progresului.

– O ştim, dnule conte, şi vă suntem recunoscători; însă vă este şi acum prin putinţă de a vă arăta amicul nostru şi de a vă completa opera începută la 1828.

– Cum?

– Apărând cauza românilor şi susţinând alegerea Domnului Cuza în sânul conferinţelor.

– Vom vedea, vom vedea, replică ambasadorul; însă dacă vreţi ajutorul Rusiei, trebuie să vă liniştiţi spiritele şi să nu vă mai gândiţi la revoluţii.

– Credeţi, dnule conte, că vom deveni oamenii cei mai paşnici când ne-om vedea ţara intrată pe o cale de autonomie şi de libertate; dar pentru ca să se aline fierberea spiritelor noastre avem nevoie de recunoaşterea faptelor ce am săvârşit, avem, prin urmare, nevoie de sprijinul Ex. Voastre.

– Dacă ar fi să urmez numai după dorinţa mea, observă contele cu un aer de francheţe, v-aş face cea mai sigură promitere; însă ştiţi că ambasadorii nu sunt totdeauna stăpâni pe voinţele lor… cu toate acestea nu trebuie a despera de nimică pe lume… simpatiile mele personale le aveţi, ele mă vor conduce, pe cât îmi va fi iertat, pe calea cea mai favorabilă acelor ţări iubite în care am petrecut anii cei mai plăcuţi ai vieţii mele.

Zicând aceste cuvinte, contele Kisseleff mă însărcină ca să exprim complimentele sale prinţului Cuza, şi astfel ne despărţirăm în termenii cei mai convenabili. Ambasadorul de atunci al împăratului Alexandru II înţelegea politica Rusiei într-un mod mult mai larg şi mai demn decât oamenii de stat actuali.

De la ambasada rusească mă îndreptai către Legaţia de Sardinia spre a vizita pe marchizul de Vilamarina. Reprezentantul Maiestăţii Sale regelui Victor Emanoil este un vechi colonel de cavalerie şi are o fizionomie cu totul italiană; ochi negri şi expresivi, mustaţă însoţită de imperială şi acel sigiliu particular ce se întipăreşte cu vremea pe faţa oamenilor dedaţi artei militare. Marchizul mă primi cu o politeţe foarte amicală, vorbi cu entuziasm de naţia română şi termină zicând că: italienii sunt mândri de fraţii lor de la Dunăre.

– Dnule marchiz, am răspuns, românii sunt astăzi fericiţi de a se vedea astfel îmbrăţişaţi de naţiile civilizate ale Europei, dar numai atunci fericirea lor va fi deplină când ei vor vedea întreaga gintă latină strâns unită şi ridicată iar la locul ce i se cuvine în lume.

– Această nobilă dorinţă se va realiza în curând, asigură dl de Vilamarina, căci triumful cauzei italiene va urma de aproape triumful cauzei române.

După o convorbire întinsă asupra intereselor atât de identice ale celor două surori depărtate ce poartă numele de Italia şi România, marchizul se informă de ziua plecării mele la Turin şi îmi promise de a anunţa prin telegramă sosirea mea în capitala Piemontului; apoi, luându-şi adio de la mine, mă invită să merg a face cunoştinţă cu cavalerul Nigra, primul secretar al Legaţiei şi ginere al filoromânului Vegezzi Ruscalla.

Găsii un tânăr nalt, cu părul bălai, cu mustaţa fină, cu o figură simpatică şi plăcută, un adevărat secretar de ambasadă, elegant, gentilom, învăţat şi poet. La cea întâi privire ne împrietenirăm şi începurăm a ne destăinui sperările noastre, dorinţele noastre, ca şi cum ne-am fi cunoscut de 20 de ani. Nigra şi eu avem aceleaşi gusturi, acelaşi amor pentru poezia populară; ca şi mine el a făcut o colecţie de cântece ale poporului italian; ca şi mine el a părăsit ocupaţiile sale literare pentru calea spinoasă a politicii, spre a servi cauza patriei sale, dar ca şi mine el aspiră a vedea sfârşitul luptei, pentru ca să se poată retrage în sânul familiei, în liniştea cabinetului, în domeniul înflorit şi fermecător al literaturii. Vis dulce şi nerealizabil poate pentru Nigra, căci acest tânăr este unul din cei mai apreciaţi de contele de Cavour şi cred că el e destinat la un viitor însemnat4.

După vizita mea la reprezentantul Sardiniei, găsii o plăcere originală de a merge la reprezentantul Austriei. Baronul Hübner este tipul diplomatului ce-şi cumpăneşte vorbele de trei ori pân-a le pronunţa. Obrazul său e ras cu totul: fizionomia sa denotă o fineţe care îi disimulează chiar anii. Ex. Sa mă primi într-un cabinet elegant, spaţios, mobilat cu un gust sever, şi luminat de mari ferestre ce se deschid pe grădina hotelului Ambasadei.

Scena ce jucarăm amândoi în timp de jumătate de ceas ar putea figura într-o înaltă comedie de salon. Voi cerca a o reproduce aici cu cea mai deplină exactitate, ca un model de strategie diplomatică:

BARONUL (cu o politeţe perfectă): Sunt prea onorat de vizita D-voastră, dle A. Binevoiţi a lua un jilţ.

EU (închinându-mă): Tot onorul este pentru mine, dnule baron… Înălţimea sa prinţul Cuza m-a însărcinat a aduce complimentele sale tuturor personajelor însemnate ale diplomaţiei europene, şi m-am grăbit a mă prezenta Ex. Voastre.

BARONUL (salutând): Mă simt foarte măgulit de această atenţie din partea prinţului… De curând aţi sosit la Paris?

EU: Chiar ieri m-am întors din Londra.

BARONUL: Cred că a trebuit să faceţi o călătorie prea grea de la Moldova pân-aici în timpul iernii?

EU: În adevăr am avut ceva greutăţi, însă am putut călători destul de repede. Aveam mare grabă a sosi în Paris pentru ca să arăt cui se cuvine adevărul asupra evenimentelor din Principate şi să reclam bunăvoinţa oamenilor de stat ce au a hotărî în conferinţele viitoare chestia alegerii domnului român… De aceea chiar una din primele mele vizite s-a cuvenit cu drept Ex. Voastre.

BARONUL (zâmbind): Ce vârstă are Prinţul Moldovei?

EU: Domnul Principatelor Unite are 40 de ani.

BARONUL (cu puţină mirare): A!… şi ce caracter are?

EU: Un caracter conform cu împrejurările politice ale ţării; un caracter ce dă toate garanţiile de menţinerea ordinii înlăuntru şi de cea mai deplină armonie cu puterile vecine. Avem dar buna sperare că guvernul Maiestăţii Sale împăratului Austriei va recunoaşte fără dificultate alegerea colonelului Cuza ca domn al ambelor Principate.

BARONUL: Prinţul Moldovei e de vreo familie mare?

EU: Familia domnului Principatelor Unite este una din cele mai vechi dintre familiile române.

BARONUL: în ce stare se găsesc partidele la d-voastră?

EU: Partidele toate s-au contopit într-un singur partid, precum este probat prin voturile unanime ale ambelor Camere din Iaşi şi Bucureşti. Liniştea cea mai perfectă domneşte pretutindeni, căci toţi românii aşteaptă cu încredere aprobarea Europei civilizate pentru actul politic săvârşit de ei… Românii, dle baron, cunosc mai cu seamă câte interese de comerţ şi de vecinătate îi pune în contact zilnic şi, pot zice chiar, îi leagă cu imperiul Austriei, şi sunt cu toţii încredinţaţi că acele interese vor pleda puternic în favoarea cauzei lor prin organul reprezentantului austriac în sânul conferinţelor.

În zadar întindeam undiţa, peştele nu voia să muşte; în zadar aduceam vorba la chestia Principatelor, Baronul şovăia împrejurul ei, ferindu-se de a se atinge de dânsa. În loc de a da un răspuns oare care, el se închisese, ca într-o cetate, într-un sistem de întrebări care îi evitau nevoia de a da cea mai mică explicare asupra politicii austriece. Admiram această strategie diplomatică, deşi ea contraria aşteptarea mea, şi mă credeam că asistam la o comedie jucată în perfecţie de personajul ei principal.

Baronul răspunse la cuvintele mele din urmă iarăşi printr-o întrebare:

– Trecut-aţi prin Viena, domnul meu, când aţi venit la Paris?

Aici, mărturisesc că nu mă putui stăpâni de a râde puţin şi răspunsei:

– Ba nu, domnule baron, n-am trecut prin Viena, căci un amic al meu a fost însărcinat de prinţul Cuza a duce scrisoarea Înălţimii Sale adresată dlui ministru al afacerilor străine din Viena, însă la întoarcerea mea în ţară negreşit mă voi abate prin capitala Austriei, spre a vă prezenta omagiile mele, dacă Ex. Voastră s-ar afla din întâmplare acolo.

Baronul mă asigură că ar fi încântat de a mă revedea, şi după o salutare foarte politicoasă ne despărţirăm zâmbind amândoi, el cu puţină maliţie, eu cu puţină ciudă.

Printre persoanele însemnate ce am mai văzut la acea epocă nu voi trece sub tăcere pe dnul Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol, şi pe ilustrul poet Lamartine.

Dl Thouvenel care ne-a fost de mare ajutor în lupta noastră pentru alegerea deputaţilor sub caimacamia lui Vogoridi, este un spirit înalt, un caracter drept şi energic, unul din acei oameni pe care o naţie întreagă se poate rezema cu încredere. Ex. Sa a manifestat o adevărată mulţumire pentru curajul şi patriotismul ce au arătat românii în ultimele evenimente şi a adăugat:

– De mult aşteptam ca naţia română să dea semne de viaţă şi sunt fericit că aşteptarea mea nu va fi înşelată. Încât un popor nu dă acele semne, el nu merită de a atrage atenţia şi simpatia lumii.

Dnul Lamartine, dulcele poet al inimilor tinere, eroul poetic al revoluţiei de la 1848, deşi ajuns acum în iarna vieţii, totuşi poartă pe a sa frunte largă aureola geniului. Conversaţia sa e armonioasă şi fermecătoare ca un râu limpede ce curge între maluri înflorite. Simţirile înalte, ideile sublime, cugetările filozofice curg din buzele sale sub forma cea mai corectă a limbii franceze şi cu o bogăţie ce minunează pe ascultători. Nu cred să se găsească aiure ca în Franţa asemenea oameni care să posede o facilitate atât de mare de a-şi exprima gândirile. Lamartine are o elocvenţă răpitoare chiar în convorbirile vieţii private, şi care în împrejurările cele mari ale vieţii publice devine o putere ce opreşte omenirea pe malul prăpastiei sau o împinge în fundul ei. L-am ascultat, timp de o oră, cu nesaţ, făcând o mult ingenioasă disertaţie asupra poetului Béranger, şi mai cu seamă l-am admirat când a desfăşurat dinaintea noastră minunata panoramă a Orientului întrevăzut de el prin vălul geniului său. Dezvoltând o teorie strălucită şi mult seducătoare asupra viitorului oriental, marele poet s-a adresat către mine şi a rostit aceste cuvinte, demne de meditat:

– Domnul meu, deşteptarea unei Naţii este cel mai sublim spectacol ce-l poate da omenirea cerescului Creator; însă când o naţie are norocul de a atrage privirea lui Dumnezeu, ea trebuie să se menţie la înălţimea poziţiei şi a demnităţii sale. Eu, dnul meu, fac sincere urări pentru prosperitatea şi mărirea românilor, căci mi-a plăcut totdeauna a vedea pe copii păşind pe urmele onorabile şi glorioase ale străbunilor!

Note

  1. Detailurile misiei melc la Londra se vor publica mai târziu [V. A.]
  2. Acele 10.000 de puşti se găsesc în arsenalul din Bucureşti [V. A.]
  3. Diverse evenimente au împiedicat realizarea acestei promiteri [V. A.]
  4. În adevăr cavalerul Nigra a ajuns, după reorganizarea Italiei, a ocupa postul de ambasador în Paris până după căderea lui Napoleon şi astăzi el ocupă aceeaşi poziţie înaltă la Petersburg [V. A.]
Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.