Ce nu este corect politic este fals. Asta fiindcă ni s-a spus foarte clar de către noii sacerdoți ai lumii progresiste că ce este corect politic este și adevărat. Orice îndoială de la acest postulat este considerat a fi „ură”, „rasism”, „homofobie”, „xenofobie”, „misoginism”, „discriminare”, uneori chiar „antisemitism” și alte disfuncționalități ce țin de componentele eticii, dar mai puțin de cele ale logicii. Premisa că politica corectitudinii este fără echivoc justă face ca exercițiul logic (raționamentul) să fie exclusiv adevărat ca principiu al noncontradicției (tertium non datur). Deci, nu mai contează că principiul identității este alterat prin procese de echivalentă uniformizare cu totul și restul, cu alte cuvinte că principiul logicii este răsturnat și că reducerea la absurd (reductio ad absurdum) devine însăși premisa raționamentului logic. Paradoxul constă în faptul că identitatea a devenit „identități” prin asimilarea unor închipuite sau inventate calități ale identității de gen sau, din contra, excluderea din sistemul de referință a unor calități formale și evidențe ce departajează însăși diferențele (gen, rasă, orientare sexuală, credință religioasă). În acest caz, dacă totul este egal în doctrina egalitarismului, de ce se mai aduce vorba de „minorități”, din moment ce minoritățile sunt înglobate în totalitarismul nivelator egalitar? Egalitate pentru toți, dar mai egalitate pentru unii?!
Și uite așa ajungem la „controlul minții” de care vorbește Foucault în lucrarea sa «A controla și a pedepsi» și care se bazează pe principiul de supraveghere panoptic imaginat de către arhitectul Jeremy Bentham. Sub acest nou concept de supraveghere și de pedeapsă, fobiile devin astfel infracțiuni care trebuie corijate prin diferite mijloace (dacă ne restrângem deocamdată doar la viața pe platformele sociale – direct la restricție fără avertisment, suspendare sau, în ultimă instanță, dezactivare de cont). O corijare punitivă, o reducere la tăcere fără „pumni în gură”, cum ar veni. În societatea punitivă sunt corijați cei majoritari de către cei minoritari, asta în cazul că nu chiar toți majoritarii au fost spălați deja total pe creier. Noua religie a corectitudinii politice impune și nu propune.
Pictor, grafician și ilustrator, Daniel Ionescu – Dion, stabilit în Statele Unite, a obținut numeroase premii internaționale, a deschis 15 expoziții personale internaționale și a participat la 15 expoziții internaționale. Din 1987, Daniel Ionescu – Dion s-a stabilit la New York, unde a început o susținută colaborare cu «The New York Times», «Time Magazine», «Newsday» «Village Voice», «New Observations» și alte publicații americane. În publicistică a debutat în 1983 cu articole în revista «Viața Studențească». În America, pentru o scurtă perioadă (1989), a fost redactor colaborator la «Europa Liberă» (Washington DC), pregătind o rubrică săptămânală de artă. A scris articole pentru presa emigrației române: «Lumea Liberă», «Zig Zag» și «Universul». De asemenea, a publicat articole de critică muzicală și de artă vizuală în revistele: «Musical Report», «Art&Roll», «Cotidianul», «Dilema veche» și «Sunete».
Preluare: podul.ro / Autor: Daniel Ionescu Dion
Corectitudinea politică reprezintă un adversar de temut al libertății cuvântului, deși pentru anumite categorii (în special pentru politicieni) constituie un fel de paravan de protecție convertit într-o ideologie (mai ales începând din anii *90) care-i împiedică să spună adevărul în mod deschis. Dacă vreunul vorbește direct, fără menajamente, în fața publicului, este pus la zidul infamiei riscând scandaluri imense. Trecerea de la lupta drepturilor sociale la lupta pentru drepturile minorităților a fost urmată (mai ales în SUA și Franța) de izbucnirea acestei doctrine numită corectitudine politică. Prin America a culminat cu un sistem care sugrumă orice gândire profundă, transformându-se într-o negare aberantă a realității. Relevante în acest sens mi se par evenimentele din 11 septembrie 2001. Partea proastă este că această poliție a discernământului s-a extins și-n Europa Occidentală, dovadă fiind atentatele extremiste făcute în numele islamului, dar care NU sunt reprezentative pentru întreaga lume musulmană. Adică, nu se mai face distincția clară între musulmanii erudiți, cu tendințe inovatoare și musulmanii fanatici. Așadar, urmare a punerii în practică a corectitudinii politice, nu mai putem nici să vedem, nici să auzim, nici să înțelegem. De parcă am fi constrânși să trăim într-o altă realitate. Și-atunci, nu-ți rămâne decât să te întrebi dacă nu-i de preferat o asimilare treptată, totală, decât multiculturalismul „producător” de atâtea conflicte culturale.