„A fi liber înseamnă a gândi totul cu propriul tău cap, fără a accepta regulile niciunei cenzuri oricât de corecte”

0

Tema libertății și a moralei într-un interviu cu Ana Blandiana pentru Ziare.com, despre România de astăzi și cea de dinainte de 1989. O întreagă istorie personală a scriitoarei strâns legată de libertate și lipsa ei în regimul comunist, o întreagă biografie străbătută de această trauma.

Un interviu despre libertate și frică, despre regimul lui Nicolae Ceaușescu, Securitatea, cenzură, teroarea, o viață întreagă construită în jurul cuvântului „libertate”. „Antonimul libertății nu e frică, ci revoltă. Și dincolo de revoltă, uimirea și compasiunea”, crede Blandiana, dar și „Libertatea este refuzul fiecărui om în fiecare clipă de a lasă pe altul să gândească în locul său”. Un interviu despre cum am gestionat libertatea odată dobândită după căderea comunismului în 1989, travaliul nașterii unei democrații care se pare că nici până astăzi, la o distanță de peste 30 de ani, nu este lipsită de traume.

În plină pandemie, într-un context global tensionat și distopic, scriitoarea crede că „Pandemia funcționează că un revelator al aberațiilor devenite endemice în realitatea globală”. Pentru Ana Blandiana acest parcurs al nostru, între aceste oglinzi – România înainte de 1989, România după 1989, și România astăzi în context global, este despre libertate, dar este și descoperirea faptului că „o jumătate de viață am încercat să înaintez spre ceea ce numeam atunci lumea liberă, pentru că în cealaltă jumătate să descopăr că, între timp libertatea spre care înaintasem atât de greu își inventase singură limite, iar cenzura, de care învățasem să mă apar, fusese înlocuită de un mecanism mai pervers și mai periculos numit corectitudine politică, o încercare violență de a cenzură și perverti gândirea liberă”.

Daniela Ratiu: Pregătindu-mă pentru interviu, lecturând «Fals tratat de manipulare», editura Humanitas, paralel cu citirea manuscrisului dumneavoastră în curs de apariție -«Sora lume», între acestea două s-a insinuat și volumul lui Ahmet Altan, «Nu voi mai vedea lumea niciodată. Mermoriile unui scriitor întemnițat», publicată de editura Pandora M, colecția EgoAnansi. Autorul scrie această carte în închisoare fiind, în Turcia lui Erdogan, unde se află și în prezent. Mi-am dat seama, pe măsură ce citeam, de prezența constanța a cuvântului „libertate” în aceste cărți, că un fir roșu. Scrieți la un moment dat în «Fals tratat…» că „libertatea că fericire nu e posibilă decât sub formă vectoriala a eliberării. Libertatea este un gol – uneori înspăimântător dacă nu e umplut cu substanță”. Cu experiență comunismului, a libertății dobândite, a luptei pentru libertate în jurul nostru, a pierderii libertății – iată, libertatea nu e un dat. Ce/din ce anume este substanță libertății?

Ana Blandiana: Recitind cartea pentru a-i face corectură înainte de a o preda editurii am fost și eu frapată de cât de dominantă, aproape obsedantă, este tema libertății în paginile ei, de la motivele epice, la părțile eseistice și la ecourile subliminale. De fapt este vorba nu de o obsesie ci de un loc geometric al epocilor, sistemelor și lumilor diferite. Un loc geometric care, deși devine tot mai greu de definit, rămâne singură unitate de măsură posibilă a comparației între ele. O jumătate de viață am încercat să înaintez spre ceea ce numeam atunci „lumea liberă”, pentru că în cealaltă jumătate să descopăr că, între timp libertatea spre care înaintasem atât de greu își inventase singură limite, iar cenzura, de care învățasem să mă apar, fusese înlocuită de un mecanism mai pervers și mai periculos numit corectitudine politică, o încercare violență de a cenzură și perverti gândirea liberă. În aceste condiții – atât de diferite și atât de asemănătoare de la o epoca la altă – dificultatea este de a găși o unică definiție atât libertății eroice din bolgiile închisorilor comuniste sau a samizdatelor, cât și libertății leneșe din societățile de consum. Cred că a fi liber, oricând și oriunde, înseamnă a gândi totul cu propriul tău cap, cu propriul tău spirit critic, fără a acceptă regulile niciunei cenzuri oricât de corecte. La urmă urmei toate represiunile istoriei – de la inchiziție la tiranii, despotisme, totalitarisme, nazism, comunism și, mai departe, până la corectitudinea politică de azi – asta încearcă să înăbușe și să înlocuiască, stabilind ce este corect și ce nu, ce este bine și ce este rău. Libertatea este refuzul fiecărui om în fiecare clipă de a lasă pe altul să gândească în locul său.

Ziare.com: Antonimul libertății este frică? În excursul dumneavoastră în trecut pe care îl faceți în cele două volume este prezența și frică care există în România înainte de 1989. Și mă gândesc la acele pagini tulburătoare în care evocați cum după 30 august 1988 ați aflat că nu veți mai putea publică, după care a apărut aceea mășînă în față casei, staționând de la ora 8,00 la ora 16,00, un fel de birocratizare a supravegherii. Cum se simțea frică? Cum se gestiona frică? Care erau etapele fricii? Cum te devora frică?

Ana Blandiana: Antonimul libertății nu e frică, ci revolta. Și dincolo de revoltă, uimirea și compasiunea. Locuiam și locuiesc lângă clădirea Radiodifuziunii pe ai cărui redactori – care trebuiau zilnic să umple zecile de ore ale programelor Radioului cu declarații de adeziune, omagii – mă întâlneam pe stradă. A fost destul să le refuz o dată sau de două ori invitațiile în emisiunile închinate Tovarășului pentru că să mă evite ei pe mine, înspăimântați că va trebui să-mi transmită mai departe refuzul sau că ar putea fi considerați complici cu el. Mașina care staționa în față casei pentru a ne înspăimântă pe noi și pe toți vecinii – care grăbeau pasul timorați când treceau pe lângă noi – devenea jalnică și ridicolă în măsură în care nu reușea să ne sperie, ci doar să ne ofere materia primă a viitoarelor cărți. Iar în măsură în care nu reușea să ne îngrozească, femeia care stătea închisă în mășină 8 ore, la minus 10 grade sau la plus 40, ne stârnea milă. Nu știu cum ar fi fost dacă aș fi trăit în perioada stalinistă, când represiunea era fizică și nu cunoștea jumătăți de măsură, dar în „epoca de aur” Ceaușescu, care se plimba cu regina Angliei în caleașcă, nu-și permitea să bage la închisoare niște scriitori cunoscuți.

Deci în măsură în care nu reușeau nici să ne cumpere, nici să ne îngrozească, lor le era frică de noi. Asta nu înseamnă că sperăm să se termine totul în timpul vieții mele și că era ușor să scriu pagini despre care credeam că vor apărea doar postum, dar era oricum mai ușor decât să scriu omagii. Nu mai aveam corespondență, telefonul nu funcționa, prietenii nu mai aveau curajul să ne viziteze (sau cei care o făceau beneficiau automat – deși nu eram siguri dacă nu pe nedrept – de prezumpția de a fi suspecți), dar, dincolo de toate astea, stăteam pur și simplu în casă și scriam. Adică făceam ceea ce fac și acum în pandemia care, dacă mă gândesc bine, are destule puncte comune cu ultima fază a represiunii: aceeași așteptare a unui sfârșit despre care nu știam dacă și când va veni, știam doar că, până atunci, frică scade imunitatea.

Ziare.com: Într-o conferință susținută de Germina Nagat, cercetător CNSAS, am aflat că și elevii erau recrutați pentru a fi informatori/sunt 360 de volume cu astfel de angajamente/10.000 de elevi recrutați/supravegherea populației era totală, în profunzime, în toate straturile sociale, dar și că ideea potrivit căreia România nu ar fi avut dizidența este greșită. Nagat aduce în discuție cele 1.400.000 de dosare de urmărire ale persoanelor. Chiar dumneavoastră erați urmărită/cenzurată/interzisă. Cum era/se simțea această dizidența a acelor ani?

Ana Blandiana: Recenta expoziție CNSAS pe această tema este absolut tulburătoare prin prezentarea a zeci și zeci de oameni curajoși, reprimați înainte ca îndrăzneala lor să devină publică și care au așteptat, iată, să treacă mai bine de treizeci de ani de libertate înainte că faptelor de curaj să fie dezvăluite. Consiliul de Studiere a Arhivelor Securității datora imaginii românilor în comunism – atât de compromisă de descoperirea zecilor de mii de colaboratori – această impresionantă compensație. Asta nu înseamnă că toți cei urmăriți erau dizidenți. Securitatea s-a dovedit în bună măsură o instituție fantastă a cărei frică de poporul român depășea limitele realității, iar cifrele, descoperite acum, ale urmaririlor sunt suprarealiste la propriu și direct proporționale doar cu sentimentul nostru de ubicuitate a supravegherii. Drept care cu toții acopeream telefonul cu pernă, punea muzică la maximum sau dădeam drumul la apă în baie când voiam să vorbim. Cel mai bine îmi amintesc lungile plimbări pe ger din iarnă anului 1988 când, dacă aveam să ne spunem ceva, ne îmbrăcăm și ieșeam, nu pentru că ceea ce voiam să ne spunem era întotdeauna periculos, ci pentru că amestecul unei urechi străine în viață noastră intimă ne umilea și simțeam că ne murdărește.

Ziare.com: În cele două volume există aceste „oglinzi” ale trecutului și prezentului, al lui înainte de 1989 și după 1989, al interzicerii/absenței de exercițiu politic înainte de 1989 și al prea mult exercițiu politic căzând în derizoriu sau în irelevanță. Scrieți la un moment dat despre „fatalitatea eșecului”, vă puneți chiar întrebarea dacă totul a avut un rost. Și scrieți de asemenea că „din dezgustatorul infern al anului 2012, oricât de triste, luptele de idei și de orgolii din 1992 au încă sens”. Fatalitatea eșecului sau sens?

Ana Blandiana: Vedeți, una dintre multele mele utopii, de dinainte și de după ’89 a fost convingerea că a fi bun nu este doar mai frumos decât a fi rău, ci și mai util. Faptul că de când există lumea cei ce o conduceau (în speță, clasa politică) au fost corupți, egoiști, cruzi, mincinoși, fără rușine nu era pentru mine un argument suficient pentru a nu-mi da o parte din viață că să încerc să schimb lucrurile spre bine. Îmi amintesc, de exemplu, cum asistam la ridicolele neînțelegeri din interiorul Convenției Democrate și nu înțelegeam cum de nu înțeleg că ar fi destul să nu mai fie răi, că să învingă răul (așa cum urmăresc acum relațiile dintre USR și Partidul Liberal, observând fascinată cum istoria se repetă fără să se învețe nimic din ea). Dar fatalitatea eșecului nu înseamnă că a fost fără rost. Fără utopiile Alianței Civice nu ar fi existat Convenția Democrată și fără rotația ei la putere, oricât de neglorioasa, nu ar fi existat integrarea europeană. Am regretat mereu anii din viață mea pe care i-am furat literaturii, dar n-am regretat niciodată ceea ce am făcut în acei ani.

Ziare.com: Despre noi, românii, se spun multe, în toate registrele. „Capul plecat sabia nu-l taie”, rabadam până „explodează mămăligă”, mitul Mioriței, fatalismul, complexul de inferioritate. Am găsit această notație a dumneavoastră, și anume „ne zbatem între purism excesiv și gregaritate”. Cum suntem?

Ana Blandiana: Citatul nu-mi aparține, deci n-o să pornesc de la el, dar încerc să răspund cât mai pe scurt la întrebarea căreia i s-ar putea răspunde cu întregi tratate de istorie și psihologie. Suntem un popor sfâșiat de-a lungul întregii sale deveniri între complexe de inferioritate și complexe de superioritate, având și pentru unele și pentru altele suficiente argumente (E destul în acest sens să ne gândim – că să dau un exemplu din cu totul alte vremuri – la felul în care, după ce i-au înfrânt pe dacii, care li s-au opus până în moarte, romanii au umplut Roma cu zeci de statui de daci de o extraordinară frumusețe și noblețe), Suntem un popor așezat de Dumnezeu în locul în care se bat munții în capete, cred că asta e cea mai determinantă caracteristică a destinului nostru. Suntem un popor paradoxal care – deși format din indivizi, „care au tendința să se descurce fiecare pe cont propriu” cum spunea Mihai Ralea – n-am uitat nici o clipă de-a lungul secolelor nici cine suntem, nici de unde venim. În ceea ce mă privește, n-am crezut niciodată că avem mai puține calități decât alte popoare. Uneori m-am gândit că am avut mai puțin nororc, iar alterori, când urmăresc reacțiile unor străini – cum s-a întâmplat ascultând pe YouTube mesajul Prințului Charles către noi din timpul pandemiei – nu pot să nu-mi spun că avem probabil mai mult farmec decât alții, din moment ce există oameni care se îndrăgostesc pur și simplu de noi.

Ziare.com: Piață Universității a fost un fenomen politic, social, scrieți chiar „contradictoriu, un spațiu al exorcizarii, al lustrării”. Povestiți că la un moment dat ați primit flori de la o țigancă spunându-va că ați fost împreună în Piață Universității, iar la polul opus acestei întâmplări este și relatarea despre cum v-ați aflat la un moment dat într-o întâlnire cu elevii unei clase de a XII-a și pe care întrebându-i despre Mineriadă nu au știu să va răspundă ce este anume. Vină, desigur, nu este a lor. Istoria care s-a învățat după 1989 în școlile românești este la fel de trunchiată precum cea care se învață înainte de căderea comunismului?

Ana Blandiana: Am ascultat de curând la televizor un specialist în educație – care nu era un nostalgic al comunismului – vorbind pe baza unor analize științifice despre faptul că după o scădere catastrofală a nivelului de-a lungul anilor ’90 și în noul mileniu, în ultimul timp învățământul românesc a început să se redreseze, dar încă nu a ajuns la nivelul pe care îl avea în 1989. Și, deși pare ciudat, sunt convinsă că e adevărat. Îmi amintesc cum în cei 17 ani cât a funcționat Școală de Vară a Memorialului de la Sighet (în care intrau prin concurs elevi între 15 și 18 ani) nivelul intelectual al lucrărilor de admitere a scăzut constant de la primii ani, în care am editat volume cu răspunsurile la întrebări, până la ultimii ani în care corectarea tezelor punea problema eliminării aliniatelor copiate de pe internet. La început nu ne venea să credem involuția, pentru că pornisem de foarte de sus, de la entuziasmul lui Stephane Courtois – autorul Cărții Negre a Comunismului și rectorul Școlii de Vară – care, răspunzând la întrebările elevilor și participând la dezbateri, susținea că au capacitatea de analiză și înțelegere a istoriei care o depășește pe cea a studenților de la Sorbona.
Și cum nu puteam presupune că după anul 2000 a scăzut pur și simplu nivelul de inteligență al copiilor din România, nu ne rămânea decât să admitem că a scăzut nivelul școlii din care veneau la noi. În ceea ce privește informațiile despre comunism și postcomunsim din programele școlare, ele au fost – și încă sunt, probabil – inexistente, din anii în care se foloseau vechile manuale de istorie cu fotografia lui Ceaușescu ruptă de pe primele pagini până la deceniile următoare în care structurile Ministerului Învățământului au fost constant ocupate de reprezentanți ai partidului de guvernământ care își schimbase doar, de mai multe ori, numele.

Ziare.com: O temă recurentă în spațiul public este cea a „intelectualilor” care ar fi abandonat spațiul public, al „eșecului” ca modele. Scrieți la un moment dat că „intelectualii sunt purtători ai unui complex de vinovăție aproape imposibil de explicat altora, dar despre care ei sunt cei mai în măsură să știe că nu va putea fi nicioadata întrerupt, nici vindecat, pentru că este chiar materia prima a devenirii lor”. Cât adevăr este în această recurentă „mantră” a spațiului public: „Intelectualii au abandonat lupta”?

Ana Blandiana: Anul care seamănă în istorie cel mai mult cu 1989 este 1848. Și într-un caz și în altul în mai multe țări europene deodată, într-un mod mai mult sau mai puțin violent, au fost distruse vechile orânduiri și s-a trecut la o nouă societate și la un alt destin. Și într-un caz și în altul schimbarea s-a petrecut brusc, fără să existe o nouă clasă politică pregătită să ia puterea, și cum natură are oroare de vid, locul gol l-au luat cei ce militaseră de mult timp pentru schimbare: scriitorul Lamartine a devenit în 1848 prim-ministru la Paris, în 1989 Havel a devenit președinte la Praga, Blaga Dimitrova vicepreședinte la Sofia, Arpad Goncz președinte la Budapesta. Dacă n-aș fi avut prezența de spirit să refuz, eu aș fi devenit vicepreședintă peste terorișți. Dar că și în 1848, a fost vorba doar de o soluție provizorie de avarie, de un fel de politică cu înlocuitori, în cel mai scurt timp scriitorii au părăsit singuri sau au fost eliminați din țarcul puterii, înlocuiți de politicienii absolvenți a școlii tuturor compromisurilor.

Nu cred că asta trebuie să regretăm. A se implică în lupta, în istorie, în societate nu înseamnă pentru un scriitor a întră într-un partid și a candida pentru parlament, ci a propune soluții și a formulă proteste, a deveni lider de opinie. Atât înainte de ’89, cât și după. Complexul de vinovăție despre care vorbeam are legătură cu faptul că nu am fost alături de mineri în 1977 sau la Brașov în 1987, așa cum au fost intelectualii polonezi alături de greviștii din Gdansk, și că, de fapt, nici n-am fi putut fi pentru că aflăm despre revolte doar după ce fuseseră înăbușite. N-a existat o tradiție a solidarizarii, pe care am încercat, după Piață Universității, să o inventăm prin Alianța Civică. Întrebarea nu este dacă intelectualii au abandonat lupta, ci dacă au fost în lupta cândva.

Ziare.com: Pentru că am vorbit despre acest joc al oglinzilor – trecut – prezent – înainte de 1989 – după 1989, sunt pagini tulburătoare în cărțile dumnevoastră, cele două la care ne referim în acest interviu. Am citit cu ochii minții, odată ceea ce eu am prins în anii care s-au scurs, sau despre ceea ce am citit, nu doar în cărțile dumneavoastră – și evocați tulburător episoade ale biografiei personale care sunt de fapt ale istoriei „oglinzilor” despre care vorbim. De la cenzură, greutatea de a ieși din spațiul comunist, trădările, cât de greu a fost să intrați la facultate din cauza „dosarului”, poeziile dovastra cenzurate, circulând în copie, despre fusta «Europa Liberă» (fustă groasă de lână pe care ați tricotat-o în timpul serilor când ascultați radioul interzis), până la munca asiduuă de cercetare a trecutului pe care o faceți în cadrul Memorialului, sau despre Fenomenul Piteșți („suferințe pe care e greu să ți le imaginezi)”. Nu e doar frică, libertatea, lupta pentru libertate, pentru demnitate, recursul la istorie. În toate însă e tema moralei. Oglinda ne-ar spune că tema moralei e absența în spațiul public astăzi? Că s-a estomat această nevoie/foame? Că sensibilitățile și nevoia interioară de morală a corpusului social de morală s-a „anchilozat”?

Ana Blandiana: În mod evident, confuzia – și chiar degringolada – din societatea contemporană la nivel global vine din dispariția criteriilor de definire a Binelul și Răului. De-a lungul mileniilor trecute ele fuseseră definite prin religiile care, oricât de diferite, au mai mult sau mai puțin același sâmbure luminos. Pentru Europa și America, Binele și Răul, se aflau în evanghelii, binele era dragostea, sacrificiul, neindiferenta, răul era ura, egoismul, neindurarea, violență. A fi moral însemna a încerca să trăiești respectând cele zece porunci, plus porunca poruncilor „Iubește pe aproapele tău că pe ține însuți”. În momentul în care religia a devenit „opiu pentru popor”, binele și răul creștin au trebuit înlocuite, ceea ce s-a și întâmplat, atunci când la baza societății a fost așezată lupta de clasă, prin care ura a devenit combustibilul istoriei. Pe de altă parte, mai mult chiar decât teroarea din dictaturile comuniste, morală creștină a fost eliminată, în țările libere și secularizate, de hedonismul, cultul valorilor materiale și indiferență societății de consum.

Pentru mine nu numai importantă memoriei și istoriei sau implicarea în viață societății au legătură cu morală, ci și literatură, artă, poezia, frumusețea însăși sunt tulburătoare și perene doar în măsură în care sunt legate de principiul binelui, ceea ce m-a făcut întotdeauna să mă simt de modă veche, oarecum din alte vremi (vremurile Kalokagathiei).

Ziare.com: Când vorbim despre istorie vorbim și despre posibilitatea uitării care estompează/șterge adevărul, tocmai de aceea „exercițiul” amintirii/evocării/scrierii/documentării este important. M-a tulburat să găsesc în cartea care este în curs de apariție pasajul în care scrieți despre tinerii morți la Intercontinental și despre o întâlnirea oficială la care ați participat, unde erau și oficiali francezi, iar Mircea Dinescu, referindu-se la acei tineri ar spus, și vă citez, „Hilterjungen. A fost o secundă de stupoare, după care cu toții, uitând că trebuie să vorbim franțuzește, ii ceream în română autorului textului din ‹Liberation› să se explice. Iar el a explicat – tradus cu reticență de soție – că nu trebuie să li se exagereze importantă, este vorba de niște uteciști care cu puține zile în urmă scandaseră sloganuri pro-comuniste”. Apoi, la fel de tulburător, sunt și paginile despre „angelismul Alianței Civice”, despre un episod pe care îl numiți „șocant” în legătură cu Nicolae Manolescu, despre dezamăgire, despre deterioarea relațiilor dintre partid și Convenția Democrată. Au gripat aceste episoade, și altele asemenea, evoluția politică a României post-decembriste?

Ana Blandiana: Mi-am făcut mari probleme din a da sau nu nume proprii. Am oroare de polemici și scandaluri și am riscat doar acolo unde mi se părea că spunerea adevărului până la capăt servea sublinierii unor adevăruri importante dincolo de persoanele în discuție.
În ceea ce privește tensiunile și neînțelegerile dintre partidele din Convenția Democratică, le-am descris pentru că mă obseda lipsa lor de înțelepciune și chiar de inteligență, și mă obsedează încă și acum. Este deprimant să vezi cum nimeni nu învață nimic din istorie și toate greșelile se repetă.

Ziare.com: Vă puneți întrebarea, la un moment dat: „Ce putem face cu libertatea?”. Este și titlul unui capitol din cartea în curs de apariție. Și scrieți că „nu este nicio îndoială că a fost o lovitură de stat, dar cei care ce au murit la Timișoara până în 20 decembrie și la Bucureșți, Cluj, Sibiu, în 21, au murit cu eroism, învingându-și frică și convinși că participă la o revoluție, iar, prin jertfa lor, revoluția a existat sau, cel puțin, în memoria lor, trebuie să existe”. A fost o lovitură de stat, a fost revoluție, românii au dubii asupra istoriei lor. Să fie oare, retoric întreb, din cauza că la peste 30 de ani Dosarul Revoluției și Dosarul Mineriadei sunt și astăzi la stadiul de dosare fără condamari? Iată, nici Dosarul 10 August – lupta/nevoia/iubirea de libertate.

Ana Blandiana: Toate revoluțiile din istoria lumii au fost amestecuri tulburi de elanuri curate, intrigi murdare și lupte pentru puterea de după ele. O lupta în care, de obicei, purtătorii de idei și entuziasme sunt eliminați, revoluția devine evoluție și generațiile următoare trebuie să răspundă la întrebarea „Ce putem face cu libertatea?”. Și, oricât de dificil este răspunsul, un lucru este sigur: fără justiție libertatea nu are valoare, iar justiția nu se poate face atâta timp cât inculpații dețin pârghiile puterii. Cel puțin până la viitoarele alegeri.

Ziare.com: Scrieți chiar despre o legătură între revoluția română și statul francez, „tulburătoare și complexă”, scrieți chiar despre „caracterul ciudat al faptelor decurge din implicarea unor instituții și puteri oficiale în întâmplări care ar putea fi impresionante”, despre „faptul că nu peste mult timp tot din Franța a pornit demascarea istoriei contrafăcute în România nu lămurește strania implicare de până atunci, reacția furiosă, că de îndrăgostiți înșelați, a ziariștilor francezi fiind răspunsul la umilirea de a se fi lăsat trași pe sfoară nu doar de lovitură de stat de la Bucureșți, ci și de suspecta exaltare a autorităților de la Paris”. Revoluțiile au ramificații externe?

Ana Blandiana: Fără îndoială și întotdeauna. Gândiți-va doar cât de diferită ar fi fost istoria lumii dacă Germania nu l-ar fi adus în 1917 pe Lenin, închis într-un vagon sigilat, din Elveția la Petersburg.

Ziare.com: Finalul cărții, în curs de publicare – «Sora lume», după lectura și a «Falsului tratat de manipulare» – lectura am resimțit-o și ca un joc oglinzilor, dar și ca un model al păpușii Matrioșkă. Și anume, finalul este despre călătoria dumneavoastră de anul trecut în China, – episodul cu amenințarea la adresa dumnevoastră dacă nu ieșiți pe scenă unui festival unde erați invitată pentru a spune și un laudatio la adresa „puterii comuniste”, la mărețele realizări, dar și despre discuțiile cu scriitorul Thierry Wolton («O istorie mondială a comunismului»), cum că nu ați avea ce să căutați în vizită în China comunistă, despre protestele din Hong Kong. Matrioscka – prezent -trecut – gândindu-mă la sloganurile din Hong Kong pe care le și reproduceti în carte “„Anchetă independența indispensabilă!”, „Jos legea anti-mască”, „Națiunile Unite ar trebui să ia în custodie Hong Kong”, „Solidaritate cu arestații!”, „Voturi, nu gloanțe”, „Hong Kong, fii tare!”, „Hong Kong, nu ceda!”, „Spune nu Chinazi”, „831 bătuți, 161 împușcați”, „Hong Kong, te iubim!”, „Poliția Hong Kong e transformată în poliția Chinazi”, „Hong Kong, lagăr de concentrare””. Și puneți oglinda pe revoluția culturală și de Piața Tiananmen. Iată, o istorie lungă și dureroasă pentru libertate – oriunde te-ai uită pe geografia lumii?

Ana Blandiana: Începută cu o vizită în URSS și terminată cu una în China, cartea mea dezvoltă în subtext – sau chiar subliminal – comparația dintre eliminarea libertății prin represiune din dictaturile comuniste și eliminarea benevolă a libertății din societățile occidentale, unde ai dreptul să-ți schimbi sexul, dar nu și să-ți exprimi ideile dacă nu sunt corecte politic. Excesul de libertate a dus la un deficit de libertate. Intelighentia, inventând cenzură în inima unor state tradițional de drept, este cea mai jalnică și rău prevestitoare dintre evoluțiile istoriei la zi.

Ziare.com: Că o cortina care s-ar lasă peste acest interviu, sau o concluzie pe care am trasă-o, propunând acest pasaj scris de dumneavoastră în «Fals tratat de manipulare», și anume „Răul a luat locul Binelui, și Uratul locul Frumosului”, o „răsturnare a idealului” într-un capitol pe care îl intitulați «Numele sfârșitului lumii». Și că un colaj aș pune titlul ultimelor pagini din «Sora lume», și anume «Apocalipsa second hand», un fel de concluzie a dumneavoastră, dar și despre virusul pandemic împrăștiat în lumea întreagă din China comunistă, lumea așa cum este astăzi. Și scrieți „Dărâmând statuile și cerând, în numele libertății, cenzură, totul devine și mai înspăimântător”. Așa arată lumea în care trăim? Ce mai înseamnă astăzi libertatea?

Ana Blandiana: Pandemia funcționează ca un revelator al aberațiilor devenite endemice în realitatea globală. Isterizate de misterul virusului, nu doar ucigaș, ci și ocult, se reactivează toate problemele nerezolvate, toate urile rămase în adormire sub crustă societății de consum. Răul american, care are toate șansele să se globalizeze, nu e nou, nou, uimitor este doar locul în care a izbucnit. Lenin numea stângismul „boala copilăriei comunismului”. Un comunism ce va să vină. Să nu uităm – deși în mod curios și vinovat – presa lumii nu a dat nicio importantă faptului – în timp ce în Statele Unite se dărâmau statuile lui Lincoln și Columb, în Germania, într-un orășel din Westfalia de Nord, se inaugura o statuie a lui Lenin.

 

 

 

 

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.