Mihai Eminescu este considerat, pe bună dreptate, a fi cel mai mare poet român din toate timpurile. Cu toate că a trăit doar 39 de ani, a avut suficient timp să demonstreze cât era de talentat, ac poet și scriitor, și care era profunzimea gândirii sale, în domenii diverse precum cel social, politic, în presă, ca și în domeniul economic.
Mihai Eminescu s-a născut în anul 1850, timpuri în care aparatul de fotografiat era o raritate. Până în 1850, timpul de expunere al unei fotografii putea dura și câteva zeci de minute.
Abia în anul 1851, fotograful britanic Frederick Scott Archer reușește să dezvolte o tehnică pe bază de colodiu prin care se îmbunătățește considerabil calitatea instantaneelor și se reduce timpul de expunere la câteva minute.
În mod ironic, cea mai cunoscută fotografie în care protagonist este Mihai Eminescu și care este folosită cel mai mult, în toate cărțile și pliantele, este și prima poză pe care marele poet și-a făcut-o. Se petrecea în anul 1869, la Praga, pe când Eminescu avea doar 19 ani. Fotograf a fost pictorul Jan Tomas. Aşa îl cunoaştem noi pe Eminescu, aceasta era fotografia din cărţile de Limba Română: profil aproape sculptural, frunte înaltă, păr pe spate, papion.
În luna septembrie a anului 1869, Mihai Eminescu pleacă la Viena împreună cu tatăl său, mama sa, Raluca, și frații Matei şi Aglaia. Unele surse spun că totuşi Matei, cel care ar fi avut 13 ani la acea vreme, nu i-ar fi însoțit. Ajunsă la Praga, familia Eminovici se fotografiază în atelierul lui Jan Tomas din piaţa Sfîntul Venceslas.
„Tata şi cu mine şi, în acelaşi timp, mama cu Aglaia, ne-am fotografiat în anul 1866 sau 1867, bine şi cert nu-ţi pot precisa-o, dar cu siguranţă în unul din aceşti doi ani… Tata şezând pe scaun în redingotă neagră şi cu vestă de catifea şi eu în picioare lângă el, identic era scoasă mama cu Aglaia. Mama şezând şi Aglaia în picioare”, avea să-i scrie ulterior poetul unui apropiat.
Fotografia celebră este făcută de la bust în sus. Eminescu poartă papion, costum, vestă și cămașă albă. În partea din dreapta jos a fotografiei sunt inițialele fotografului J. T. Se pare că au fost făcute șase astfel de copii, însă multe dintre ele s-au pierdut. Astăzi, faimoasa fotografie se găseşte în Colecţia Bibliotecii Academiei Române.
O altă fotografie, a doua, un portret care a fost considerat o bună perioadă de timp imaginea reprezentativă a poetului îi aparţine lui Franz Duschek , un fotograf ceh care-şi avea studioul pe Strada Franklin din Bucureşti. Fotografia a fost realizată în perioada 1880-1883, atunci când Eminescu avea în jur de 30-33 de ani, şi a fost publicată de Titu Maiorescu într-un medalion cu portretele membrilor asociaţiei culturale «Junimea». Acesta a fost şi motivul pentru care poetul a ajuns în atelierul lui Duschek. Portretul a fost folosit ulterior în volumul princeps intitulat «Poesii», dar şi în revista «Familia», la moartea lui Eminescu, în 1889.
Iată ce se scria la începutul secolului XX despre această imagine:„Portretul cel mai vrednic de nemuritorul nume al lui Eminescu rămîne fotografia din tabloul ‹Junimei›. Ea datează din epoca maturităţii poetului cînd personalitatea sa extraordinară ajunsese a se manifesta în toată strălucirea şi toată vigoarea eǐ: şi’n literatură, şi’n viaţa publică. Ea ne arată imaginea poetului din vremea în care el a fost, pe cît soarta şi mediul l’aǔ iertat să fie, maǐ mult ca orǐ’cînd al săǔ propriǔ, orǐ maǐ bine zis – al geniului săǔ.
De aceea este şi portretul cel mai indicat a decora casele cărturarilor noştri, museele noastre, toate aşesămintele noastre culturale;a înfăţişa străinilor pe cel mai de seamă poet şi cugetător al Romînilor; a inspira pe artiştiǐ viitorului cari vor prinde în culori şi cari vor săpa ’n marmură, ori vor turna în bronz pentru vecii vecilor, chipul cel mai adevărat al scriitoruluǐ nostru celui mai desăvîrşit! […] Aceasta-ǐ cea mai bună şi cea mai credincioasă icoană a luǐ Eminescu”.
Ca fotograf al Curţii, Franz Duschek era apreciat de clientela aristocrată a epoci, onorariul pretins de fotograf fiind destul de mare, de vreme ce Slavici şi Eminescu au fost nevoiţi să ceară ajutor financiar de la Negruzzi pentru a se putea fotografia: „Eu şi Eminescu ar trebui să ne ‘posăm’ şi pentru ca să ne ‘posăm’ ar trebui să avem bani, iară ca să avem bani ar trebui să ne trimiteţi D-voastre din Iaşi. Lucrul e pe cât se poate de lămurit: bani şi iară bani” (din scrisoarea lui Ioan Slavici către Negruzzi, Bucureşti, 20 decembrie 1887). Cel care l-a însoţit pe Eminescu în atelierul lui Duschek a fost chiar Titu Maiorescu. „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Bohème Roumaine”, scria el într-o scrisoare către Negruzzi.
A treia fotografie a lui Eminescu este realizată la Iaşi, prin anii 1884-1885, în atelierul lui Nestor Heck. Împrejurările în care a avut loc vizita la atelierul lui Heck şi fotografierea sunt relatate de unul dintre prietenii poetului, A. C. Cuza: „În sfârşit, într-o zi, vara, profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr. 42 unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil”.
Imaginea apare în numărul comemorativ al revistei «Floare Albastră» şi în volumul scrisorilor Henriettei, dar cu menţiunea greşită „fotografia cea din urmă”.
Ultimul portret: „înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit, pierdut, umbra lui Eminescu”
Ultima fotografie a poetului este cea realizată prin anii 1887-1888 de către fotograful Jean Bieling din Botoşani. În primii ani de după moartea poetului, a fost fotografia care se plia pe imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filosoful pesimist, nebun, care a sfârşit în mizerie.
După numai 15 ani de la moartea lui Eminescu, deja se afirma că ultima fotografie „este înfăţişarea unui om de rînd, istovit, sdrobit, pierdut, umbra lui Eminescu, ear nu icoana genialului poet (…) şi este potrivită numai pentru a-l nedreptăţi şi a falsifica în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui”.
