Degenerarea în artă a fost primul semnal al evoluției cancerului care erodează civilizația noastră

1

Știu că nu plac postările mele cu privire la artă, dar nu am ce (vă) face…

Degenerarea în artă a fost primul semnal și apoi un simptom constant al evoluției cancerului care erodează civilizația noastră. Am putea spune că arta este și un soi de termometru, de analiză medicală care indică gravitatea bolii în care ne aflăm.

Dar nu ne mai interesează. Multora a ajuns să ne placă. E drept, celor mai mulți nu ne place dar …nu o să fim noi fraierii care să recunoaștem că nu sunt frumoase hainele cele noi ale împăratului, nu este așa?

Pur și simplu ne-am obișnuit cu boala, ne-am adaptat ei, îi transformăm simptomele în tabieturi. Căci e o boală lungă, care trece peste generații, până să ne termine definitiv ca umanitate.

Până în modernitate, până să se instaureze acest cancer pan-ideologic, scopul artei era unul esențialmente religios. Chiar și când atunci nu era explicit religioasă, arta avea scopul de a motiva umanitatea spre mântuire, spre purificare, spre armonie.

Armonia a fost axioma artei normale. Binele și frumosul într-o relație amoroasă, au fost cadrul acestei arte.

Chiar și când sfida normele comune de frumos (vezi iconografia bizantină), scopul artei a fost acela de a te forța să vrei mai mult, să privești spre realitățile cerești.

Arta actuală este de două feluri mari.

Prima este un delir, o psihoză, o patologie a cancerului lumii noastre. E agresivă, te lasă fără speranță, te amețește, te (dez)iluzionează. Dar ce e important, aruncă în aer frumosul, armonia, ignoră ideea de bine.

Acest tip de manifestare al artei moderne cunoaște o continuă degenerare, ceea ce face ca primele sale simptome, de la început de secol XX, să pară acum capodopere prin comparație cu ce vedem în secolul XXI.

Dar și asta spune multe despre gravitatea cancerului lumii noastre, din moment ce ajungem să nu avem nostalgia normalității, ci să avem nostalgia primelor faze ale bolii.

Această reacție a noastră face posibil ca să considerăm pe Beatles „clasici” și să privim spre Picasso cu deferența cu care privim pe da Vinci sau pe Rubliov.

Al doilea fel al artei contemporane este ironia. E acolo o frustrare din boală, o frustrare care se manifestă în general prin ironie și caricatural. Dar și o încercare de recuperare, tot prin ironie, a marilor teme.

Aici este, după mine, amicus Hitter (că tot mă ironiza cineva că îmi place Hitter dar sunt rău cu Brâncuși).

Dar și aici tot e boala. Nu are cum să fie altfel… Căci suntem bolnavi.

Însă dacă o fi adevărat că frumusețea poate salva lumea (așa au zis alții, mai mari) de ce nu ne întoarcem la ea? De ce ne încăpățânăm să lăsăm armonia frumosului deoparte, pentru interesantul urâtului?

Autor: Bogdan Alexandru Duca

«Compoziția VII», de Wassilly Kandinsky, 1913
Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. :)) Tipic Bogdan Duca: un ghem de contradicții!!! Hitter și Rubliov, împreună sunt ca o comparație între noapte și zi, Paul Hitter fiind un gipsy artist cu o „artă” ce constituie un melanj între kitsch și negarea oricărei legături dintre gândire și expresie, iar marele Andrei Rubliov a cărei pictură, invadată de amurgurile toamnei, fiind reprezentată strict de icoane, tablouri cu o cromatică aparte, caldă, profundă, fără naivitățile liliale ale zugravilor de la Voroneț și Sucevița, aceștia, fără îndoială, nu suportă vreo alăturare nici măcar în glumă! Cu siguranță, arta celor 2 nu poate fi comparată! E o profanare a lucrurilor sfinte, o pângărire, dar e plăsmuită într-o manieră care măcar nu irită, care nu înfurie cititorul. Un portret al lui Tolstoi realizat de Ivan Kramskoi, sau unul al lui Dostoievski de Valentin Serov, demonstrează legătura inefabilă între scriitori și pictori, ceea ce NU se regăsește în „opera” plastică a lui Hitter.
    Cât despre, citez autorul, ”interesantul urâtului”, explicația constă în incapacitatea unora de-a avea prezența de spirit în a evita ridicolul și în a-și identifica limitele personale, pentru că s-au obișnuit să-și „ambaleze” mediocritatea în inteligență și talent sui-generis. Hitter, ca toți cei fără spirit și fără valoare, au impresia că românii le sunt datori, că societatea e obligată să le ridice statui și să se prosterneze în fața lor considerându-i eroi, pentru că prin ”măiestria” caracteristică și prin faptul că nu și-au expus kitsch-urile la Miami, precum cel cu banana lipită printr-un scotch adeziv de 120.000 de dolari, ci în micuța țară din Balcani, pentru asta și doar pentru asta ne desconsideră profund, spunându-ne așa… indirect (prin urâtul lor) cât dau pe opinia noastră. Aproximativ același lucru ar trebui să-i transmită și românii: pentru noi eroi sunt medicii care salvează vieți fără gândul la câștiguri ilicite, pompierii, mințile luminate din cercetare și de la catedrele patriei, atâtea câte au mai rămas, în nici un caz ipochimeni precum Hitter!!! De fapt, pe scurt, arta din timpurile actuale NU mai este propriu-zis o artă, ci o demonstrație de forță în care frumosul și urâtul nu există intrinsec, ci doar cei cu potență financiară hotărăsc ce-i valoros într-o societate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.