Înţeleg obsesia oamenilor pentru spitale: se nasc în spitale, mor în spitale şi pentru a se căsători au nevoie de o adeverinţă medicală, deci tot de spitale. Viaţa modernă este concepută ca o succesiune de perioade lipsite de relevanţă între nişte spitalizări semnificative. Este imperios necesar să avem cu toţii un medic de familie, n-am auzit decât foarte puţini oameni care să aibă preot de familie şi pe nimeni care să se poată lăuda cu un poet sau un filosof al familiei. Oamenii îşi fac „analize” (de ce nu sinteze?) pentru că se tem că dincolo de aspectul înşelător al propriei sănătăţi se află de fapt o boală care încă n-a fost descoperită.
Într-o astfel de lume şi cu astfel de oameni, spitalul este paradisul terestru la care râvnim şi a cărui stare ne îngrijorează. În visurile noastre cele mai curate apare eficient, ştiinţific şi performant, adică organizat după singurele criterii care se impun minţii noastre industrializate, cele ale unei fabrici pentru maşini-unelte. Dacă nu am avea despre noi imaginea unor maşini-oameni am fi revulsaţi de perspectiva înlocuirii unor piese defecte din noi pe care ne-o propun transplanturile. Sau de reducerea oamenilor la nişte procese chimice corectabile cu substanţe chimice.
Preocuparea noastră pentru boli şi spitale nu este nici înţelepciune, nici măcar prevedere. Este dovada faptului că am deprins decrepitudinea. Înţelepciunea este să te laşi în mâinile lui Dumnezeu, ca florile câmpului, ca păsările văzduhului. Lucru pe care nu l-am mai făcut de când eram Abel şi eram păstori. Acum suntem Cain, am ucis, locuim în aşezări împrejmuite şi urâm amintirea celor care aveau experienţa câmpului şi a văzduhului.
Însă niciodată în istoria omenirii nu a existat ca acum certitudinea că vom muri penibil, şterşi la cur de asistente isterice în aziluri scumpe (tot un fel de spitale).
Nu vom muri eroic, pe un câmp de luptă, pentru că ne-au luat totul din vorbe. Nu vom muri senini, ca nişte înţelepţi pe vârfuri de munte, pentru că pe noi ne interesează Poiana Braşov şi e deja prea mare înghesuială de înţelepţi în fiecare sezon. Vom muri aşa cum ne-am trăit viaţa, aglomeraţi, tehnologizaţi, sub supraveghere de specialitate. Spitalul este centrul comunităţii, cei care îşi strigă preferinţa în detrimentul catedralei au perfectă şi sinistră dreptate. Viaţa noastră ar putea fi condensată în sloganul: „Din spital am venit, în spital ne vom întoarce”.
Autor: Radu Iliescu
Foarte profunde observații! Fragmentul, citez: „Preocuparea noastră pentru boli şi spitale nu este nici înţelepciune, nici măcar prevedere. Este dovada faptului că am deprins decrepitudinea. Înţelepciunea este să te laşi în mâinile lui Dumnezeu, ca florile câmpului, ca păsările văzduhului. Lucru pe care nu l-am mai făcut de când eram Abel şi eram păstori. Acum suntem Cain, am ucis, locuim în aşezări împrejmuite şi urâm amintirea celor care aveau experienţa câmpului şi a văzduhului”. – reprezintă concentrarea cea mai pură a unei înțelepciuni izvorâte din niște constatări (presupun) care au mâhnit și care (pe undeva) au îndurerat, au atins acea coardă sensibilă existentă în fiecare dintre noi. Aceasta-i drama noastră și, dacă nu ne asumăm CORECT mărturisirea de credință, nu vom face nimic! Cu miorlăitul pe la colțuri, fără inițiative și mai ales fără Hristos, s-a ajuns – din înțelesul isterizat al sloganului „vrem spitale, nu catedrale”, până la urmă Dumnezeu îți oferă ceea ce-ți dorești – la un fel de sinucidere să calci pragul unui spital, decât să n-o faci. Dintre medici, unii și-au folosit tot arsenalul logistic pentru a face și mai mult rău, așa cum este cazul cu ventilația mecanică, un malpraxis la scară mare, în vreme ce politicienii cuprinși de panică (acea senzație de spaimă că nu vor mai avea conturile burdușite, dacă-și vor nemulțumi stăpânii) n-au alte frământări decât să dea vina pe popor. Și uite așa vom avea de ales între supraviețuire și libertate, iar dacă ținem cont de Profețiile tuturor Sfinților în care se arată prin argumente logice că nu poate fi instaurată Noua Ordine Mondială fără un nou război mondial în prealabil, înseamnă că mulțimile, alături de Enoh și Ilie, vor lupta împotriva lui mamona și a slugilor acesteia aflate la conducerea statelor-colonii.
” „Din spital am venit, în spital ne vom întoarce” ” Asta daca si numai daca nu arzi de viu in spitalul respectiv caci , atunci se schimba in mod radical inclusiv titlul : DIN CENUSE /tzarana AM VENIT …IN CENUSE /tzarana NE VOM INTOARCE .