Pintea Haiducul, simbolul rezistenței românilor din Maramureș

1

Cine a fost Pintea Haiducul?

Nevoile și durerea, lipsa banilor și asuprirea îi făceau în trecut pe oameni să ia calea codrilor și să îmbrățiseze armele. Haiducii au furat de la bogați și au dat la săraci. Unii dintre ei au rămas în legendă.

Țară Maramureșului are un trecut zbuciumat și plin de legende. Miturile locului pleacă, de cele mai multe ori de la realitate.

Cum a reușit un „bandit”, după cum îl socoteau autoritățile, să între în conștiința oamenilor din Maramureș că un om binecuvântat, iubit și respectat? Ne spun chiar oamenii din timpul lui Pintea, prin cântecele pline de jale și mulțumire în același timp pe care le-au lăsat urmășilor, să aibă și aceștia o speranța, să-l aibă pe Pintea! Jalea venea de la autorități, de la grofi, bucuria venea de la Pintea, de la Haiduc.

„Hai, Hai!… cât îi Maramurasu/Nu-i că Pintea Viteazu/Nu-i că Pintea Haiducu!…/Pe bogați îi prinde-n clește/Pe săraci bine-i păzește…”, cântau plini de recunoștință maramureșenii din Țară Lăpușului de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.

Omul cântat în Maramureș, Cluj, Satu Mare și Bistrița era nimeni altul decât Pintea Grigore, cunoscut drept Pintea Haiducul ori Viteazul.

El s-a născut în comună Magoaja, județul Cluj, în anul 1670.

„De unde-i Pintea de felii/Din Magoaja de la Ardeli”.

Moartea neagră l-a smuls de pe pământul mult iubit în anul 1703.

Pe lângă cântecele și baladele elogioase la adresa haiducului, istoria ne oferă și informații concrete din arhivele celor patru județe în care Pintea a împărțit dreptate celor mulți și săraci.

În lucrarea «Documente inedite referitoare la Pintea Viteazul în arhivele maramusesene», Coloman Oszoczki prezintă informații culese din mai multe surse, menite să contureze imaginea celui care „pe săraci bine i-a păzit”.

Potrivit lui Oszoczki, apariția haiducilor a fost precedată de ocuparea județului Maramureș de armata austriacă în anul 1685. Nouă orânduire era una de asuprire a românilor din zona, mulți dintre aceștia ajungând iobagi. Pe lângă dările enorme, în bani sau produse, țăranii erau obligăți și la efectuarea de munci în folosul nobililor, așa-zisele „robote”.

Strigătul de disperare al țăranilor asupriți lua uneori forme reale. Nesupunerea la lucru, fugă și haiducia constituiau modalități de a respinge regimul plin de nedreptăți adus de autoritățile austriece și ungare pe pământul românesc.

Toponimele din aceste regiuni sunt mărturii ale traseelor și popasurilor ale cetei de haiduci a lui Pintea: Izvorul Pintii, Casă lui Pintea, Fântână lui Pintea, Șatră Pintii, Vârfu Pintii și Peștera lui Pintea. Există numeroase legende care vorbesc despre galbenii și comorile ascunse în peșterile din diverse regiuni.

Legendele despre Pintea

Legendele haiducului Pintea s-au perpetuat în folclorul local, fără un temei istoric și s-au transmis pe cale orală. Una dintre acestea se referă la puterea lui, despre care se credea că a fost dobândită prin „magie”.

De asemenea, se spune despre Pintea că nu putea fi omorât decât dacă era împuscat cu nouă boabe de grâu, în locul în care cămașă de zale se deschidea pentru a-și putea mișcă brațele.

Etnograful Nicoară Mihali explică: „Toată legendă pornește din noaptea de Sânziene. Se zice că există o plantă care da în floare numai în noaptea de Sânziene, iar cine găsește floarea respectivă, capătă, adică nu-i stă niciun lacăt în cale, pentru că poate să-l desfacă și este iscusit în mânuirea armelor. Despre o asemenea sau, cum mai este numită, zice legendă că ar fi găsit și Pintea în satul Peteritea. Acolo unde, după moartea tatălui sau a fost nevoit să lucreze la un unchi de-al sau, groful Racz”, explică etnograful Nicoară Mihali.

Poveștile din batrâni spun că pentru a capătă puterea din „iarbă fiarelor”, eroul tebuia să-și facă o crestătura mică în formă de cruce, de unde să picure sânge și acolo să pună plantă căreia îi sunt atribuite puterile magice.

Însa la fel ca toate legendele despre puterile magice atribuite unor eroi, și această are un punct vulnerabil. „La fel că puterea lui Ahile, care era în calcâi, care dacă era lovit cu săgeata însemna moartea lui, și putera lui Pintea Viteazul avea un punct sensibil. Este locul unde cămașă de zale nu se putea împreuna, că să poată să-și miște brațele, sub braț. Și dacă sub brațul stâng era tras un foc cu nouă boabe de grâu, asta însemna moartea lui”, mai arată etnograful Nicoară Mihali.

Codrul, frate cu românu‘

Potrivit știrilor istorice, primele apariții ale lui Pintea sunt semnalate în Baia Sprie în anul 1694.

În lucrarea sa, Oszoczki vorbește de o scrisoare datată la Turda la 16 septembrie 1695, pe care Nicolae Bethlen i-ar fi adresat-o judelui orașului Baia Mare, prin care îl informa de acțiunea de jefuire întreprinsă de Pintea și încă 35 de oameni asupra unor negustori greci în Munțîi Maramureșului.

Potrivit documentelor din secolul al XVII-lea, haiducii lui Pintea erau puternic sprijiniți de locuitorii satelor maramureșene, în special de cei din Mara și Hoteni, din fosta plasa Șugatag. Una dintre cele mai de seama acțiuni ale lui Pintea și ale oamenilor săi este descrisă de judele orașului Baia Sprie la 21 iulie 1698. În descrierea înaintată judelui din Baia Mare, omul afirmă că haiducii lui Pintea au atacat castelul din Rona, din județul Maramureș. Aici, ei au omorât 250 de oameni și au luat cu ei 150 de cai și foarte multe lucruri de valoare. Destinația banilor luați de la bogați erau săracii.

Într-o legendă din zona Năsăudului, care circulă pe la 1898, se spune că Pintea ar fi plătit orașului Bistrița dările comunelor Telciu și Branchis și i-ar fi pedepsit pe trimișii autorităților în același mod în care aceștia îi chinuiau pe țărani.

În anul 1701, Pintea Haiducul se alătură răscoalei conduse de principele ardelean Francisc Raksoczi al II-lea. Motivația haiducului o reprezenta dorința de a elibera populația română de sub nedreptul jug habsburgic. La 14 august 1703, la asediul orașului Baia Mare, Pintea Haiducul, asupritorul bogaților și sprijinitorul săracilor, a fost ucis.

Legendă spune că a fost trădat de un alt haiduc pentru 500 de taleri, bani promiși de împăratul Leopold I al Imperiului Habsburgic. Istoria îl indică pe un oarecare Dessi Istvan, proconsul ungur în Magistratura orașului Baia Mare, ca fiind cel care l-a împușcat mortal pe viteazul haiduc.

Potrivit unei scrisori-document aflate la Arhivele Naționale ale județului Maramureș, la dată de 2 ianuarie 1700, Pintea Haiducul a fost prins și închis la Satu Mare.

În aceeași scrisoare, căpitanul Satmarului îi cere judelui orașului Baia Mare informații despre activitățile lui Pintea și ale haiducilor săi.

Închis în beciurile de la Satu Mare, Pintea îl obligă pe baronul Fredericus de Lowenburg, căpitanul Satmarului, să accepte o înțelegere în patru puncte. Căpitanul îl grația pe Pintea, îi promitea anumite sume de bani pentru întreținerea cetelor de haiduci, se interzicea oricui să le spună haiducilor tâlhari. În schimb, Pintea trebuia să renunțe la orice acte ce ar fi putut provoca dezordine. Un baron și un haiduc…

„De-un viteaz așa fălos,

Și la inima milos,

De-un viteaz așa de mare,

La sărmani da ajutoare”

„Pintea a fost un viteaz mare. El a avut un cal năzdrăvan. Apoi, oamenii împăratului o vrut să-l prindă. El o stat călare pe cal, sus, pe Piatră Gutaiului. Calul o stat într-un picior de dînapoi, că s-amu se vede în piatră urmă piciorului unde o stat calu. Apoi, odată o zburat calu de pă Gutâi, cu Pintea călare, colo, pă Vârfu-Pchietrii de-aiciuca, că gându o zburat pă Piatră Sapantii. C-apoi viteaz că acela n-o fost altu-nime”.

Căutând nemurirea prin codri doar cu luceferii tovarăși și susurul izvorului drept alean, mereu pe fugă, fără casă și fără averi, haiducii au reprezentat acei eroi nemuritori ai românilor.

Preluare: mixdecultura.ro

 

 

 

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Frumos! Consider că românii curajoși din trecutul istoriei noastre, făcându-le față în viață atâtor dureri, căderi și înălțări, înfrângeri și biruințe, au rămas totuși legați de eternitatea crezului lor, iar noi, cei actuali, ne regăsim parcă între aceleași dimensiuni ale morților sfinți ai neamului românesc. Și azi, tot alogenii ne stabilesc soarta, ca și atunci, e ca o Golgotă a României care parcă nu se mai sfârșește: trădători de țară, care s-au substituit celor mai bravi fii ai națiunii și celor mai frumoși și mai drepți fii ai Bisericii lui Hristos, care ne-au profanat memoria demnității noastre naționale și care au îndoliat sufletul acestei națiuni vreme de 31 de ani. Cu siguranță, avem nevoie de oameni dârji și neînfricați! Că de ”principi” Rakoczi deghizați în Arafați, Klauși, Hellvigi, Birchalli, Orbani, Barna și câți alții, nu ducem lipsă!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.