PNL şi masacrul din 1907

Pe 21 februarie 1907 a izbucnit în satul Flămînzi din Botoşani o revoltă a ţăranilor care avea să fie înăbuşită prin cel mai mare masacru comis de statul român împotriva propriilor cetăţeni.

Din nefericire, după un secol, în orașele românești, lui Carol I și Ionel Brătianu, cei care au decis şi coordonat cel mai mare masacru al cetățenilor români de pe teritoriul României li se ridică statui.

Revolta a început ca urmare a întârzierii contractelor de arendă, situaţie care punea în primejdie viaţa ţăranilor şi a familiilor lor, însă cauzele profunde au stat în umilirea lor permanentă de către arendași, dar și autorităţi şi situaţia deplorabilă în care au fost ţinuţi ţăranii de către guvernele vremii.

Reforma agrară din 1864, care transformă definitiv pământul în proprietate privată, satele devălmașe (proprietatea comună a pământului) fiind desființate. Cu această ocazie boierii au primit pământul cel mai fertil, țăranii posedând prea puțin pentru a putea supraviețui de pe lotul lor de pământ, obligați fiind astfel să muncească pe pământul boierilor pentru o cotă-parte din recoltă. Acest sistem agrar permitea boierilor să exporte cereale, sistemul astfel constituit fiind numit neo-iobăgie (Mytrani, 1951:27): țăranii erau obligați să muncească întâi pământul boierilor, și doar după aceea pe propria fâșie de pământ. Asta făcea ca în perioada recoltei, țăranii erau obligați să muncească întâi pentru profitul boierilor, și doar după aceea și dacă mai rămânea timp, înainte de îngheț sau ploi devastatoare, să culeagă și recolta de pe propriul lor pământ. Țăranii își asumau astfel cele mai mari riscuri în agricultură, aceștia folosind propriile lor unelte pentru muncă, adesea fiind obligați să împrumute cereale, la niveluri cămătărești de dobândă, pentru a-și hrăni familiile și a-și asigura semințele pentru semănatul din primăvara următoare. Sistemul asigura astfel îndatorarea din ce în ce mai accentuată a țărănimii. În plus, prin măsurători incorecte, țăranii erau adesea pur și simplu furați de către oamenii boierilor (arendași), administrația lăsând însă furtul nepedepsit, pentru că trăgea avantaje din situația dată, ea fiind de partea arendașilor.

Arendașul plătea o sumă fixă pentru pământul în chirie și administrație, încercând apoi să scoată un profit maxim prin exploatarea țăranilor.

Când se vorbește despre binefacerile monarhiei pentru România și succesele „partidelor istorice” trebuie să se ia aminte că la 1907 țăranii formau până la 80% din populația țării și circa 60% aveau pământ foarte puțin sau nu aveau deloc, în timp ce latifundiarii dețineau mai mult de jumătate din pământul arabil. Chiar și după mai bine de un deceniu de la marea răscoală, România rămânea o țară primitivă, cu un analfabetism undeva între 43 și 60 procente, cu o mortalitate infantilă de 17,4 %, un venit pe cap de locuitor de 60 dolari, în care 80 % din populație trăia sub limita săraciei, țăranii, deci majoritatea absolută a populației, fiind marile victime și perdanți ai sistemului. Acestora ar trebui să le răsune în minte că anul 1907 marchează ULTIMA răscoală țărănească din Europa și cuvintele lui Nicolae Iorga care arăta că țărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă precum în Regatul României. Urmașii țăranilor români de atunci se declară astăzi „liberali” sau chiar „monarhiști” și îi cinstesc pe criminalii străbunicilor lor și îi respectă pe cei care se revendică de la aceștia…

Că statul român nu funcționa pentru românul de jos este un lucru sigur, dar nu lăsa nici vreme că îl ajute. Potrivit istoricilor Dinu C. Giurescu și Constantin C. Giurescu, în anii în care recoltele au fost îmbelșugate (între 1902 și 1905), moșierii au crescut arenzile foarte mult, o dată cu ele crescând și exploatarea țăranilor. Statul român „liberal” neintervenind, pentru că, cum s-ar spune astăzi, „sprijinea investitorii”.

„Ţăranii cer mereu pămînt. Ei socotesc că, dacă li se va da pământ cât de mult, toate relele lor se vor lecui. Aceasta nu este adevărat sau e adevărat numai în parte. Dovada este că cei care au fost împroprietăriţi la 1864, la 1879, se plâng ca şi ceilalţi. Pământurile date la 1864 si la 1879 s-au fracţionat peste măsură prin moştenire. Altele s-au arendat pe nimic la cămătari, iar cei care au pământul întreg se plâng de sărăcie, pentru că nu ştiu să scoată din el tot folosul ce se cuvine“, arăta Spiru Haret la 1905.

La scurt timp după izbucnirea revoltei, Regele Carol I l-a numit în funcţia de prim-ministru pe Dimitrie Sturza, la acea vreme preşedinte al PNL, Ministru de Interne pe „distinsul” Ionel Brătianu şi Ministru de Război pe Alexandru Averescu. Ultimii doi au coordonat direct masacrul săvârşit de armată împotriva ţăranilor revoltaţi, cifra transmisă de Ambasada Franţei fiind de 20.000 de morţi, iar cea reţinută de istoriografia universală fiind de 10.000 – 11.000 de morţi.

La ordinul guvernului liberal, Armata Română a deschis focul asupra țăranilor, folosind chiar artileria în Oltenia, sate întregi fiind literalmente rase: 11.000 de țărani au fost omorâți. Este cifra cea mai vehiculată. Istoriografia occidentală contemporană vorbește adesea de 10.000 de morți în rândul țăranilor. Alte surse vorbesc însă despre o cifră probabilă a morților de 9.000 de țărani. Istoricii afirmă la unison că represiunea armatei a fost excesivă. Cifrele de 10-11.000 sunt vehiculate, la acea dată, de ziare cu orientarea socialistă (Adevărul sau Dimineața),iar bilanțul Ministerului de Interne arată că au fost trimiși în judecată 7.807 „pentru devastări” și 164 pentru omoruri, alte rapoarte ale instituțiilor statului vorbesc de 421 morți, 112 răniți, 1751 arestați. Numărul de morți raportat de diplomații aflați în România la acea dată au fost, după cum urmează: între 3.000 și 5.000 (cifrele diplomaților austrieci) și între 10.000 și 20.000 (cifrele diplomaților francezi). Istoricii pun cifrele între 3.000 și 18.000, cea mai des întâlnită fiind aceea de 11.000 de victime.

Un alt adevăr istoric puțin comentat este faptul că Dimitrie Sturza era bolnav psihic. Fie că nu își manifestase încă afecțiunile psihice înaintea masacrelor, fie că acestea s-au acutizat apoi, cert este că la finanul mandatului a fost internat într-un azil de nebuni. Potrivit mărturiilor, boala gravă i se manifesta încă din timpul ultimului mandat, când „în plină şedinţă, începea să plângă şi lătra mergând în patru labe printre miniştri”. Pe vremea când figura ca șef la consiliul Miniștri, Carol I la dus pe Sturdza la Paris, la un consult într-o clinică de specialitate. Medicii de aici au confirmat că șeful Consiliului de Miniștrii își pierduse mințile de multă vreme.

Ionel Brătianu şi Alexandu Averescu au fost cei care au condus direct atacul armatei împotriva ţăranilor, atac ce nu ar fi putut avea loc fără aprobarea regelui.

Mai mult, după ce conservatorii au preluat puterea, au constatat lipsa dosarelor ce conţineau rapoartele armatei referitoare la numărul de morţi. În 1912, Ministrul de Interne Alexandru Marghiloman a constat că din arhiva instituţiei pe care o conducea lipseau 30 de dosare din anul 1907 şi într-o discuţie pe care a avut-o cu Carol I, regele a spus că de fapt dosarele se află la el.

Deoarece, din cauza dimensiunilor masacrului, nu mai putea fi ascuns, cei implicaţi au încercat să minimizeze numarul victimelor, încât Generalul Averescu în memoriul său adresat patriarhului Cristea susţinea că au fost doar 2.500 de victime în toată ţara.

În comparatie cu alte masacre comise pe teritoriul Romaniei, cel realizat de PNL este de departe cel mai grav. Nici chiar comuniştii nu au ucis direct atâţia oameni într-un interval de timp atât de scurt.

Dar acest masacru de la 1907 a urmat şi l-a depășit ca gravitate pe cel din 1888, izbucnit la Urziceni, când Ion Brătianu (tatăl lui Ionel Brătianu) era prim ministru şi în urma căruia au fost ucişi 1.000 de ţărani.