Teoreticienii dezinformării sunt de acord în a-l considera pe Sun Tzu, un general chinez care a trăit în secolul 5 î.Hr. şi a scris tratatul intitulat «Arta războiului», un fel de „părinte” al dezinformării, şi aceasta în ciuda faptului că istoria abundă de exemple anterioare (la o analiză atentă, chiar şi mitologicul cal troian a fost o operaţiune reuşită de dezinformare).
În fapt, însă, primul document în care este descrisă o astfel de strategie este în «Arta războiului» de Sun Tzu.
Oricum, cert este că în tratatul lui Sun Tzu apare scris explicit că „războiul este înşelăciune” şi, prin urmare, „arta” războiului se referă de fapt la abilitatea de a înşela (remarcaţi folosirea de-a dreptul improprie a cuvântului „artă”).
În a sa carte Sun Tzu a postulat urmatorul paradox: „Raționamentul suprem al artei războiului trebuie să fie acela de a învinge rezistența inamicului încă înainte de a începe lupta”. El sublinia că „nu este nevoie să distrugi fizic inamicul, ci este suficient să îi distrugi voința de a lupta”.
Alte postulate ale acestuia erau următoarele:
– arta supremă a războiului constă în a învinge duşmanul fără luptă;
– toată arta războiului se întemeiază pe înşelătorie;
– un stat inamic trebuie ocupat intact; ruinarea acestuia este o politică inferioară.
Pentru aceasta:
– trebuie discreditat tot ceea ce merge bine în ţara adversă;
– reprezentanţii claselor conducătoare ale ţării adverse trebuie determinaţi să întreprindă acţiuni ilegale. Reputaţia lor trebuie subminată prin orice mijloace şi, la momentul oportun, aceştia trebuie supuşi oprobriului public;
– trebuie răspândite discordia şi gâlceava între cetăţenii ţării adverse;
– tinerii trebuie întărâtaţi împotriva bătrânilor;
– tradiţiile adversarilor trebuie ridiculizate.
Un general abil, în viziunea lui Sun Tzu, este acela care poate să câştige cele mai importante victorii, victoriile în care îşi înfrânge inamicul fără luptă şi cucereşte ţara adversă intactă (fără ca ceva să fie distrus), fără să fi fost aplicată „tactica pârjolirii” în fața invadatorului.
Şi atunci cum va proceda acest general? Va folosi în loc de lupta efectivă o luptă mult mai mârşavă, bazată pe înşelătorie, spionaj, diversiune, subversiune etc. Sun Tzu enunţă, printre altele, necesitatea de a avea spioni şi face o veritabilă teorie a spionajului.
O modalitate foarte eficientă propusă de el este intoxicarea inamicului cu informaţii false. Altfel spus, dezinformare în toată regula.
Arta războiului nu aduce deloc în discuţie vitejia, curajul sau eroismul, decât poate în treacăt. Cam atât, despre eroi.
Dezinformarea a devenit de-a lungul timpurilor o metodă de luptă „acreditată” care dispune de teoreticieni, metode, experţi şi, mai ales, resurse. Ea nu este însă folosită numai pentru a distruge o ţară sau o naţiune: inamicul acestei metode de luptă poate fi identificat într-un grup sau într-o singură persoană. Eficienţa dezinformării este dincolo de dubiu sau îndoială, iar nenumărate exemple istorice o atestă din plin. Ea este folosită astăzi în diferite forme şi scopuri, inclusiv ca diversiune.
Dezinformarea strategică este cea mai veche, mai secretă, mai perversă, dar, totodată, cea mai puțin cunoscută armă din istorie. Ea a contribuit însă la făurirea multor imperii, a constituit baza unor uriașe lovituri financiare, a realizat jocuri diplomatice intrate în istorie și este hrana de fiecare zi a mass-media.
Americanii numesc această tehnică de „inducere în eroare” a adversarului politic ori militar „disinformation” („dezinformare”), uneori „deception”.
Francezii îi spun, gastronomic, „intoxication” („intoxicare”).
Iar rușii „maskirovka” („dezinformare”, „farsă în masă”), termen împrumutat din arta circului. Armata Imperială Rusă avea și o școală militară pentru pregătirea în arta diversiunii din 1904. Directiva sovietică din 1924 pentru comandamentele superioare ale armatei spunea că camuflarea/diversiunea operațională trebuie să fie „bazată pe naturalețe, diversitate și continuitate, incluzând secretul, imitația, acțiunile demonstrative și dezinformarea”. Enciclopedia militară sovietică (1944) definește „maskirovka” ca mijloc de asigurare a operațiunilor de luptă și activităților zilnice, înșelând inamicul cu privire la prezența și dispunerea forțelor, a obiectivelor, a pregătirii și planurilor de luptă, contribuind la obținerea surprizei, pregătirii de luptă și indeplinirii obiectivelor.
Probabil că cel mai bun exemplu de manipulare prin dezinformare a fost războiul din Vietnam. «Rezoluţia Golfului Tonkin», din august 1964, cea mai apropiată de o declaraţie de război, prevedea că preşedintele SUA este autorizat să folosească orice mijloace pentru a stopa atacurile viitoare ale Vietnamului de Nord asupra vaselor americane. Preşedintele Johnson a ordonat represalii ca urmare a unor noi atacuri ale nord-vietnamezilor, deşi, în realitate, nu existase un al doilea atac. Adevărul a ieşit la iveală mult timp după finalul conflictului. Tot în războiul din Vietnam, o cercetare ulterioară a dovedit că majoritatea reportajelor de luptă erau furnizate de serviciile de relaţii publice ale armatei, care numai în 1971 au cheltuit peste 200 de milioane de dolari ca să construiască imaginea dorită asupra conflictului. Spre exemplu, serviciile de relaţii publice ale armatei americane au înscenat manevre ale armatei sud-vietnameze, acestea fiind filmate de operatori militari şi difuzate în SUA.
În „Arta Războiului”, Sun Tzu demonstrează că atunci când știi trucurile, vei putea vedea jocurile. Tocmai de aceea nu lămurește, prin puterea exemplului, capacitatea de a săvârși fapte mari de vitejie. N-aș cataloga tratatul generalului chinez drept maculatură inutilă, cu atât mai mult cu cât acesta a stat și stă în continuare la baza doctrinei militare ruse, începând cu Imperiul Rus, apoi cu URSS și sfârșind cu Federația Rusă actuală. În plus, luptele cu arcași și smoală clocotită, cu catapulte și berbeci, ori cele la baionetă s-au cam demodat de ceva timp…
Există câteva reguli ale dezinformării strategice, folosite în special de către experții militari, serviciile de intelligence, în diplomație, dar și de către celelalte categorii (politicieni, jurnaliști etc) și anume:
– trucul gambit – evitarea discutării unor probleme cheie și concentrarea pe subiecte secundare, indicând posibilitatea ca subiectul să fie critic față de un grup de indivizi, sau evidențiindu-l drept o temă intangibilă, sacrosanctă, respectiva persoană, care-i dispusă să obțină avantajul în atac, prefăcându-se indignată, revoltată;
– crearea de zvonuri – chiar dacă există dovezi, subiectele nu se dezbat, folosindu-se termeni care discreditează și compromit. Caracteristică unei prese „tăcute”, metoda reprezintă singurul mod în care publicul poate afla despre așa numitele „zvonuri discutabile”, adică acele știri care nu au absolut nici o bază;
– folosirea unui om de paie – se produc un anume tip de argumente aparente ce sunt destinate adversarului, cu ajutorul cărora poate fi doborât cu ușurință. Acestor „raționamente” li se amplifică semnificația, apoi se distrug într-o manieră care pare să dezvăluie toate acuzațiile, reale și fabricate deopotrivă, evitând în același timp discuția asupra problemelor reale;
– stratagema mesagerului – asocierea oponenților cu denumiri nepopulare, gen: „terorist”, ”conspiraționist”, ”radicali”, ”rasiști”, „religioși-fanatici” etc, ceea ce-i determină pe alții să-și retragă sprijinul (de frica acelorași etichetări) evitând astfel dezbaterea unor probleme reale;
– manevra „lovește și fugi” – folosită în special pe Internet, când este dezlănțuit în mod voit un atac asupra adversarului, apoi se ignoră orice răspuns, indiferent de calitatea acestuia. Acest tertip funcționează extrem de bine în mediile on line, unde se poate apela la un flux constant de noi identități;
– operațiunea „motive de întrebare” – amplificarea oricărei întâmplări, care ar putea implica faptul că oponentul operează printr-o agendă personală ascunsă, ceea ce forțează acuzatorul în defensivă;
– stabilirea unor poziții de rezervă – folosind anumite chestiuni minore se vor face „mărturisiri” sincere, cum că s-a greșit fără intenție, dar că oponenții au profitat de ocazie și-au lansat disproporționat acuzații grave. Făcut în mod corespunzător, acest lucru poate câștiga simpatie și respect pentru cel care-și recunoaște faptele și abaterile, dar care evită astfel să abordeze probleme extrem de importante prin consecințele neplăcute pe care le poate avea;
– logica ”Alice în Țara Minunilor” – se argumentează printr-o logică deductivă, dar care interzice orice fapt material real;
– adaptarea evenimentelor la concluzii alternative – implică o gândire creativă, cu excepția cazului în care întâmplarea de mare însemnătate a fost planificată să dețină rezolvări imediate;
– schimbarea discuției către subiecte mai ușor de gestionat;
– emoționarea și antagonizarea adversarilor – atragerea și batjocorirea rivalilor în răspunsuri emoționale, care vor avea tendința de a-i face să pară nebuni și lipsiți de coerență. Nu numai că se evită discutarea problemelor în primă instanță, dar chiar dacă răspunsul lor abordează chestiunea în sine, punctele sensibile (adică discuții de importanță majoră) se pot ocoli, scoțându-se în evidență ”sensibilitatea” lor la critici;
– ignorarea dovezilor prezentate și solicitarea celor imposibile pentru adversar;
– utilizarea dovezilor false – introducerea de fapte sau indicii concepute și fabricate pentru a intra în conflict cu prezentările adversarilor, în vederea neutralizării și împiedicării rezolvării problemelor sensibile. Acest lucru funcționează cel mai bine atunci când realitatea nu poate fi separată ușor de născocire;
– fabricarea unui nou „adevăr” – crearea unui nou teren cu ajutorul unor cercetări științifice, de investigație sau sociale sau mărturii care au o finalitate favorabilă;
– eliminarea adversarilor din circulație printr-o soluție definitivă, astfel încât necesitatea de a rezolva problemele să fie eliminată în totalitate. Acest lucru poate fi pus în aplicare prin moartea, arestarea și detenția lor, prin constrângerea acestora eliberând în mass-media informațiile de șantaj, sau doar prin intimidarea corespunzătoare;
– în cele din urmă, dacă se deține cu adevărat cheia secretelor, iar atmosfera din jur s-a încins prea mult, e bine să se organizeze o „dispariție” credibilă.
Probabil că mai sunt și alte tehnici de dezinformare acreditate, dar acestea pe care le-am enumerat mai sus le întâlnim din ce în ce mai des în ultimul timp.
Oricum ar fi, subiectul abordat în tema articolului este extrem de interesant, deoarece te determină ca cititor să meditezi la modul în care pot fi schimbate convingerile, trăirile, atitudinile și comportamentul oamenilor fără a apela la mijloace violente.
În cartea sa, ”Tratat de Dezinformare”, Vladimir Volkoff le expune și le explică absolut fabulos!