„Se duse bietul Cuza, el care ne-a dat pământ și ne-a făcut bine”

4

După ce a dat lovitura de stat din 2 mai 1864 și și-a asumat un rol sporit în conducerea țării, puterea l-a schimbat pe Alexandru Ioan Cuza: domnitorul s-a lăsat înconjurat de o camarilă care a început să căpușeze toate afacerile statului. Dacă înainte vina pentru situațiile dificile aparținea în mare parte guvernului și Adunărilor Legislative, acum el era considerat responsabil, din cauza faptului că executivul era numit direct de el, nu mai avea nevoie de aprobarea Adunării și a Senatului. Dacă la începutul domniei era modest, în 1865 a cerut și primit din partea guvernului 600.000 de lei pentru redecorarea reședinței de pe Podul Mogoșoaiei, o sumă mai mare decât toată suma ce legal îi revenea pentru cheltuielile anuale.

Reforma agrară se aplica greu din cauza piedicilor puse de foștii proprietari. Loturile pe care urmau să le primească țăranii erau suficiente pentru subzistență, nu se putea vorbi prea mult de surplus care să poată fi comercializat. Iarna lui 1864-1865 fusese deosebit de grea și culturile erau compromise. Marii proprietari s-au folosit de acest lucru și au negociat în condiții inegale învoieli cu țăranii. Țăranii, în schimbul rezervelor de grâne din hambarele boierimii, urmau să presteze muncă pe moșia acestora chiar și după împroprietărire. Învoielile, deși incorecte moral, erau legale și conducerea țării, prin extensie domnul, nu putea interveni.

La toată această imagine negativă a domnitorului se mai adăuga și o chestiune de ordin presonal: infidelitatea lui Cuza . Era de notorietate relația sa cu prințesa Maria Obrenovici. Toate aceste fapte au dus la erodarea imaginii domnitorului.

În aceste condiții, opoziția ia decizia răsturnării sale și aducerea pe torn a unui prinț străin care să fie înrudit cu celelalte familii domnitoare ale Europei, aducând astfel România pe scena politicii continentale. Conservatorii și liberalii alcătuiesc o „Monstruoasă coaliție” pentru a-l sili pe domnitor să abdice. Scosese împotriva lui un ziar clandestin, numit simbolic «Clopotul», redactat probabil de Eugeniu Carada. Conspiratorii se întâlneau în Pasajul Român, la doi pași de palatul domnitorului.

Aproape noapte de noapte, de acolo erau împrăștiate prin curți și străzi pamflete defăimătoare la adresa lui Cuza. Chiar și pe zidurile palatului se lipeau afișe injurioase, anunțând că în curând va fi închiriat. Cuza și guvernul rămâneau în nepăsare. După spusele lui Dimitrie Bolintineanu toată țara știa că se urzește o răsturnare, doar la palat nimeni nu credea. În raporturi apropiate cu domnitorul, Alexandru Beldiman, prefectul poliției, discuta adesea despre situație. Crezând în devotamentul armatei, de fiecare dată Beldiman își exprima teama de un asasinat, domnul zâmbea și spunea că „românul nu e asasin”. Într-o zi, ostenit de atâta nepăsare, Beldiman i-a spus:
„-Măria ta, nu uita pe Barbu Catargiu.
– Românul care l-a ucis nu era un asasin, ci un fanatic. Fanatici sunt la toate popoarele, răspunde domnul”.
Temându-se de un atentat, în zadar îl conjura Beldiman de a nu ieși seara pe jos din palat, cum avea obiceiul. În această vreme „scrisori anonime, avertismente verbale curgeau droaie” dezvăluind complotul în pregătire. Apatic, domnul nu lua vreo măsură. De altfel, în decembrie 1865 afirmă în fața Adunărilor că este gata de a renunța la tron în favoarea unui prinț străin care să servească mai bine intereselor externe ale tânărului stat.

Plănuită pentru ziua anului nou, lovitura e amânată pentru 24 ianuarie. În această zi de aniversare a Unirii, se organizase un spectacol la Teatrul Național la care participa și o trupă din Italia. Ca o coinciență a sorții și la 8 februarie 1859, când domnul ajunsese pentru prima oară în București, fusese invitată tot o trupă italiană. Consulul rus avertizează pe minștri că se pusese la cale un atentat, se promiseseră 1.000 de ducați pentru capul lui Cuza. Miniștri îl avertizează pe domnitor, dar nu îi ia în seamă. Participă la festivități, apoi la bal, unde stă până la 2 noaptea. Conspiratorii își amână din nou planurile. La curent cu mașinațiunile politice, consulul italian șoptește la urechea ministrului nostru de externe: „Țara voastră stă pe un vuclan. Regret că sunt consul și nu pot să vă spun mai multe”. Aflând de asta, Cuza rămâne mai deprarte nepăsător. Pe 8 februarie, cu prilejul aniversării intrării în București, din nou conspiratorii vor să-l dea jos, dar din motive necunoscute își amână planul.

Căpeteniile complotiștilor apelează la toate subtrefugiile pentru a-și spori numărul, mai ales cu militari. Folosindu-se de farmecele unei simpatizante, îl atrag pe Nicolae Haralambie, comandantul regimentului de artilerie, care trecea drept unul dintre oamneii de încredere. Trădarea va fi cu atât mai urâtă deoarece Haralambie, deși avea un venit consistent, era mereu cheltuitor și de fiecare dată Cuza îi venise în ajutor. Chiar de curând domnul îi făcuse cadou o frumoasă uniformă. Printre conspiratori se se numărau Al. Candiano-Popescu și maiorul Lecca, comandatul batalionului de vânători care urma să facă garda la palat în noaptea de 10 spre 11.

Strecurându-se cu abilitate printre soldații de pază, în seara lui 10 februarie, s-a prezentat la palat un băiat de prăvălie trimis de Cezar Bolliac, cerând insistent a vorbi cu Vodă. Domnul tocmai ce cobora la masă îl primește aflând că peste noapte va izbucni „revoluția”. După obiceiul locului, domnul vrea să- ofere o liră pentru veste. Băiatul, jignit îl refuză demn: „N-am venit să cer pomană. Voiesc a spune că la miezul nopții 4.000 de oameni sunt gata a suna toate clopotele de la biserici, a se arunca asupra cazării de la Malmaison, a lua puște și a veni la palat pentru a sili pe Măria- ta să abdice”.
Sătul de aminințări, dar totuși impresionat îi cheamă pe Beldiman și pe comandantul garnizoanei palatului Alexandru Zefkari. Tânărul le repetă și lor ce-i spusese lui Cuza. Cei doi sunt certați că nu știu nimic. Beldiman „avea informații pozitive că toți conspiratorii părăsiseră cu totul planul unei revoluțiuni”. Totuși pleacă se se informeze. De la prefectură dă ordin ca la ora 10 tot personalul să fie la datorie. Până atunci el va colinda mahalalele cele mai populate unde „liniștea era cea mai deplină”. Căuta însă unde nu trebuie. ”Revoluționarii” se aflau în centru, sub nasul poliției. La miezul nopții se duce la Cuza unde reafirmă că „o revoluțiune în București sau în țară este imposibilă”. Domnitorul estima că în acea noapte era un moment benefic pentru el deoarece era păzit chiar de batalionul de vânători creat de el.

La plecare Beldiman este însoțit galant, pe trepte de Mălinescu, unul dintre șefii gardei de noapte. Acesta din urmă era părtaș cu conspiratorii. Văzând că din palat iese cineva îmbrăcat în hainele și șapca lui Beldiman, dar având gulerul mantalei ridicat pentru a-și ascunde chipul, crede imediat că este vorba de Cuza care ar fi vrut să se furișeze. Aleargă spre acel personaj și constată cu ușurare că era chiar comandantul poliției. De frig avea gulerul ridicat… Mai târziu Mălinescu, rușinat de fapta pe care o comisese se va sinucide.

În drum spre casă un șef de sergenți raportează că au fost tăiate funiile clopotelor, astfel încât complotiștii să nu se poată folosi de ele. Ajuns acasă, prefectul poliției cheamă trăsura pentru dimineață și se culcă un pic. „Stătui mai bine de un ceas pe gânduri și îmbrăcat mă aruncai pe pat pentru a fi gata de orice întâmplare”. După două ceasuri este întrerupt de un căpitan și vreo 20 de soldați (poate erau mai puțini, dar prefectul buimac atâția văzuse) intră în odaia sa și îl declară arestat „din ordinul domnitorului”. Nu domnitorul dăduse ordinul, ci conspiratorii. Rotițele erau în mișcare…
Conspiratorii plănuiseră totul în amănunt. Oamenii lor se instalaseră din vreme în clopotnița bisericii Crețulescu, de lângă palat de unde puteau ține sub observație ferestrele apartamentului lui Cuza. Urmau a da de știre când se vor stinge luminile pentru a trece la fapte. Căpeteniile complotului se adunaseră la Ion Ghica acasă. Pe strada Clemenței, la C.A. Rosetti se organizase un bal. Toate ferestrele erau luminate, pentru a îndepărta bănuiala poliției. În beciuri se lucră însă cu înfrigurare. Invitații la bal erau ceilalți complotiști. Ghica și Rosetti se aflau în Piața Teatrului, urmărind desfășurarea planului.

Pe strada aproape pustie fuseseră scose câteva tunuri, având roțile înfășurate în paie pentru a nu face zgomot și a nu atrage atenția. Spre orele patru conspiratorii pătrund în Palat. Un prieten al lui Cuza găsit dormind pe o canapea este arestat. Ușa dormitorului fiind încuiată, câțiva soldați o forțează cu baionetele. Trezit din somn, Cuza se pomenește peste el cu un grup de ofițeri. Cu amărăciune recunoaște printre ei chipurile livide ale câtorva chiar din gardă. I se cere să abdice, actul fiind pregătit. În lipsă de masă, un conjurat se apleacă iar Cuza plin de scârbă, semnează cu mâna tremurândă. Militarii îl obligă să se îmbrace în civil temându-se de prestanța uniformei. Obișnuiți cu superiorii ierarhic, unii soldați ar fi putut să șovăie, pe când în fața unui civil era altceva. O santinelă va povesti mai târziu că au fost puși să stea cu spatele ca să nu-l vadă trecând. „După ce au ieșit am priceput eu viclenia și răutatea lor. M-am căit că nu i-am oprit. Până în ziuă am plâns pe scările odăii lui. Se duse bietul Cuza, el care ne-a dat pământ și ne-a făcut bine”.

Urcat într-o trăsură închisă, Cuza e trasportat sub pază. Vehiculul aparținea lui Ion Ghica, iar „vizitiul” era un anume Cocârlan, în casa căruia va fi dus în arest domnitorul. Dimineața Haralambie văzând străzile goale, întreabă îngrijorat de C.A. Rosetti: „Unde vă este poporul?”. „Monstruoasa coaliție” spuse către toți colaboratorii că aveau poporul de partea lor. În timp ce Cuza era în casa de lângă spitalul Colței, o adunătură de oameni trece pe la fereastra și îi strigă fel de fel de insule. Totul era o mascaradă. Cetățenii obișnuiți nu aveau de unde să știe unde se află. „Protestatarii” erau oameni aduși special, plătiți de complotiști. Pentru o mai mare siguranță, Cuza este dus la Cotroceni, unde este pus sub o și mai strictă pază. Reprezentații puterilor străine cer guvernului aprobarea de a-l vedea pe fostul domn. Ion Ghica amână răspunsul.
Obținând cu greu autorizația solocitată, consulul francez Tillois, îmbrăcat de gală, merge la Cuza. „Să intre, dar era mai bine să mă fi lăsat în pace” a răspuns nepăsător fostul domnitor. Consulul îi declară că este autorizat a exprima regretul lui Napoleon al III-lea pentru cele petrecute. Împăratul francez îi oferea ajutorul pentru restaurarea pe tron. Resemnat Cuza îl asigură că el însuși de mai multă vreme dorise să abdice. Nu aștepta acum decât să redevină liber și de a se întoarce la viața de zi cu zi. Monstruoasa coaliție nu-i va permite acest lucru.

Cuza e vizitat, de asemenea, de soție și cei doi fii adoptați. Pe drum ea se întâlnește cu colonelul Solomon care se confesează că vrea să facă o răscoală împreună cu generalul Florescu pentru a-l reinstaura pe Cuza. Domnul o primește surâzător, dar palid. Își mângâie copii cu mâna tremurândă, și sugrumat de emoție. „Fii liniștită. Vom pleca din țară și vom trăi departe. S-a săvârșit un act mișelesc”. Ea îi spunde de planul lui Solomon, dar vrând să evite vărsarea de sânge, domnul refuză.

În seara de duminică, 13 februarie, miniștrii de interne și justiție îl însoțeau pe Cuza spre șoseaua care mergea spre nordul Capitalei. Poate că acum, trecând pe aceleași străzi, închis într-o trăsură oarecare, să-i fi venit în minte ziua de februarie 1859 când intrase pentru prima oară în București. Era tot dumincă. Și tot alaiul îl întâmpina ca pe niciun domn de mai înainte. Parcă nimic nu se schimbase. Se afla în trăsură, iar paza și însoțitorii puteau fi luați drept garda și suita. Trecea pe aceleași ulițe înghețate, pe lângă aceleași ferestre în dosul cărora adversarii săi își sorebau triumful. Dincolo de aceste case era mahalaua săracă și dincolo de aceasta erau milioane de săteni care primiseră măcar o brumă de dreptate. Cel care pleca acum în surghiun avea în minte strigătul sătenilor din Adunarea ad-hoc: „că toți ne-au bătut… și mai de niciunele n-am avut…”. Nici acum nu aveau mare lucru, dar oricum primiseră ceva pământ. Aveau legi înaintate și se desființase măcar pe hârtie, pedeapsa cu bătaia. Fuseseră scoși din „rândul dobitoacelor”…

La despărțire, Cuza își ia rămas bun cu demnitate de membrii noului guvern și al Locotenenței domnești care îi preluase atribuțiile. „Dea Domnul să meargă țării mai bine fără mine decît cu mine”. Apoi, ridicându-și pălăria, strigă cu glas tare străbătut de emoție: „Să trăiască România!”.

 

Loading...
loading...

4 COMENTARII

  1. Să mă iertați, dar Cuza, prin faptele sale, demonstrează că-i frate cu președintele Johannis, deocamdată! Și afirm toate acestea, pentru că foraibărul ruginit de la Cotroceni ocupă funcția în momentul de față, adică nu-i mai trec în revistă pe toți ceilalți, care s-au succedat la ”tronul” României după *89 încoace.
    Cuza a practicat un reformism progresist extrem, la vremea sa, „modernizarea” României reprezentând o dictatură în toată puterea cuvântului, ce prevedea instalarea unui regim de autocrație personală. Un francmason (din elita distructivă a lojei) care își arogase ca un adevărat Vodă adaptarea țării la realitățile prezentului, dar ale cărui transformări politice, economice și sociale au fost doar de fațadă. Mai precis: reformele agrare care, chipurile, i-ar fi ajutat pe țărani, au fost făcute doar pentru a salva aparențele, deoarece țăranii au primit puțin pământ, iar învoielile făcute cu boierii sau cu arendașii (ce înlocuiau obligațiile feudale) erau impuse acestora prin intermediul soldaților din Armata Română. O neoiobăgie prea puțin diferită de zilele actuale.
    În ceea ce-a privit biserica ortodoxă și reformele ei (alte soluții „constructive” care aproape au șters-o de pe fața pământului), Cuza a deposedat-o de propria putere economică subordonând-o puterii politice, iar ierarhii incomozi au fost înlăturați și alungați la mănăstiri obscure. De asemenea, a interzis călugărirea până la o vârstă înaintată, a condiționat-o de studii teologice (deși în fața lui Dumnezeu TOȚI suntem egali, NU contează studiile, masteratele și doctoratele), interzicând inclusiv pictura bizantină în biserici, înlocuind-o cu cea apuseană. Ca o picanterie, personajul acesta, cu o sumedenie de amante (chiar și-n noaptea debarcării sale se afla în compania uneia dintre amante, dar în schimb atunci când s-a îmbolnăvit a permis fostei soții Elena Rosetti să-l îngrijească la vila sa de lângă Viena, amanta Maria Obrenovici dispărând din peisaj) a uitat să-și împartă „gloria” domniei sale împreună cu elita masonică din care făcea parte, prin urmare există vreo asemănare cu ceea ce s-a petrecut în România în vremurile actuale? De „domnia” lui Băsescu presărată abundent de strecurările, pe ”nesimțite” în toiul nopții, Elenei Udrea în biroul prezidențial, doamna ministru care le comunica reporterilor acreditați că se întoarce de la salonul de coafură, ne amintim? Dar de „Răvășitoarea” actuală și „membrul” ghiduș al Serviciului de Pază?
    Acuma, fără joc de cuvinte (sau ”CU”, nu mai contează!) mă întreb și eu, oare ORICE unire este grandioasă și excepțională? :))
    În schimb, domnitorul Ioan Cuza a făcut și lucruri de excepție, care au așezat România alături de țările din Europa occidentală cu ștaif: elaborarea Codul Civil și a Codului Penal intrate în vigoare în 1865, păstrate inclusiv în perioada comunistă, dar care au suferit primele modificări prin 2011. Chiar și-n asemenea activități de marcă ale momentului, Cuza a strecurat un strop de partizanat masonic îndreptat împotriva României: Codul Civil prevedea modalitățile acordării progresive de drepturi politice evreilor. Așa că, omul o fi rămas una dintre cele mai populare figuri istorice, dar în politică, nimic nu este ceea ce pare, atunci când se ascund adevăruri dureroase față de încercatul nostru popor. Până la urmă, nimeni nu-i judecat pentru ceea ce spune, ori pentru personalitatea aventurieră (care nu reflectă neapărat tipologia/trăsăturile sale individuale), ci pentru ceea ce-a făcut, pentru realizările lui din poziția în care s-a aflat la un moment dat.

  2. Cuza ,cu toate reformele făcute,era un bey(guvernator)al unei provincii autonome din cadrul Imperiului Otoman
    Ce șanse avea România sa_si castige independența cu Cuza domnitor si fara sprijinul Occidentului?Carol l a fost o necesitate istorică pentru România. Legăturile cu casele regale europene inclusiv cu cea a Rusiei a croit drumul pentru aparitia unui stat independent pe harta Europei,România.

  3. Pentru că tot se agită lumea cu privire la clonarea omului ,ar trebui să ne înscriem și noi cu o lista a personalităților care au făcut lucruri bune pentru români ,căci în perioada contemporană sunt pusi și repuși in funcții cei mai buni excroci , hoți , mincinoși care stăpânesc foarte bine arta delapidării banului public ( sunt mutați de pe o poziție pe alta la fel de buna și de profitabila ) .Se subantalege că scopul este să facă foarte sigura deturnarea banilor din visteria statului în ” buzunarele băieților deștepți ” care populează toate structurile economiei naționale.

  4. daca cititi lucrarea lui Vasile Lovinescu “Al patrulea hagialac”veti gasi la pag 159 ce ticalosie avea in plan acest domnitor pe care cu o insistenta ce nu are suport il gasim pretutindeni slavit – cu o inconstienta si incapatanare ce o platim amarnic in aceste decenii. Vesnic ne-a placut fanfara si sa ne impopotonam cu laurii gloriei inaintasilor pe care nu i-am cunoiscut deloc si pe care ii acoperim cu inconstienta unei natii latine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.