Ținutul Vaslui în istoria Moldovei

0

Organizarea administrativ-teritorială a Țării Moldovei constituie unul din capitolele importante ale istoriei, deoarece de această organizare a depins buna desfășurare a activității interne în statul de la est de Carpați, cât și materializarea eforturilor întreprinse de domnie pentru păstrarea independenței și integrității Moldovei medievale.

Nicolae IONESCU

Unitatea de bază a administrației locale în statul moldovenesc a constituit-o „ținutul”. În ceea ce privește momentul apariției ținuturilor în Moldova, în istoriografia noastră există mai multe opinii pe care le prezentăm în continuare.

Într-un studiu apărut în anul 1913, Vasile C. Nicolau considera că Moldova a fost împărțită în ținuturi în timpul lui Petru Șchiopul, acesta bazându-se pe catastihul de cisle din timpul. Acum, această ipoteză nu mai poate fi susținută, deoarece există numeroase documente anterioare anului 1591, când a fost întocmit catastihul, din care rezultă împărțirea Moldovei în ținuturi. V. Lungu considera că ținuturile s-ar fi creat în primele decenii după întemeiere (secolul al XIV-lea). De aceeași părere este și Constantin C. Giurescu, care invocă faptul că primii domni, pentru a putea controla mai bine teritoriul de care dispuneau, au fost nevoiți să-și numească reprezentanți în diferite regiuni.

Scurt istoric

Constituirea treptată a ținuturilor, la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, este susținută și de  istoricul Dimitrie Ciurea, care consideră că ținuturile au fost organizate „în funcție de orașe, de curțile domnești și cursurile apelor”, precum și de Petre P. Panaitescu, care crede că acestea „sunt, întocmai ca în comitatele din Ungaria și din Transilvania, unități militare domnești în jurul unei curți sau cetăți a domnului unde se află reședința unui reprezentant militar (vornic, pârcălab) al șefului statului”, „locul unde este steagul de adunare a oastei”.

După opinia marelui istoric Nicolae Iorga, ținuturile Moldovei au luat naștere treptat, fiind organizate în funcție de o serie de orașe și cetăți. Unii istorici, însă, consideră că ținutul și județul își au originea „…în formațiuni anterioare întemeierii și au supraviețuit feudalității”, originea constituind-o „asocierea satelor în uniuni de obște”.

Nu de aceeași părere este istoricul Adrian Macovei, care consideră că până la mijlocul secolului al XV-lea, din cauza situației interne și externe a Moldovei, nu au existat condiții pentru organizarea administrativă.

Din studiul documentelor, se observă că în secolul al XIV-lea nu apare nicio mențiune a ținutului ca unitate administrativă în Moldova. Prima mențiune o întâlnim într-un document din 16 septembrie 1408, care amintește de Ținutul Romanului. Începând de la această dată și până la jumătatea secolului al XVI-lea, ținuturile sunt amintite destul de rar, pentru ca în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în secolele următoare acestea să apară destul de des. Faptul că prima mențiune a unui ținut datează din 1408 nu este o dovadă că până la acea dată ținuturile nu existau.

Ținând cont de toate acestea, putem concluziona că ținuturile s-au format începând de la sfârșitul secolului al XIV-lea, bineînțeles nu toate odată, ci pe etape, continuând apoi în prima parte a secolului al XV-lea. Se poate observa că documentele emise până la Ștefan cel Mare care se referă la daniile domnești sau la vânzarea-cumpărarea de proprietăți nu menționează ținuturile. Aceasta deoarece localizarea proprietăților se făcea fie după văile și numele apelor, după numele dealurilor sau codrilor, sau după numele vechilor proprietari.

Începând cu domnia lui Ștefan cel Mare, proprietățile încep să fie localizate după elementele menționate mai sus, cu indicarea ținutului din care făceau parte cu toate că și în timpul acestei domnii specificarea ținutului se făcea destul de rar. Termenul de ținut, ca de altfel și cel de județ, este de origine latină, având forma „tenutum” și înțelesul de „a ține”, „a poseda”. În documentele slavone, acest termen se întâlnește sub forma „volost” sau „derjava”.

Ținuturile moldovenești au cunoscut o organizare diferită față de județele din țara Românească, aceasta datorându-se faptului că „Moldova în evoluția hotarelor sale a fost o țară câștigată prin cuceriri de teritorii”, spre deosebire de Țara Românească, ce „s-a născut din unirea tuturor voievodatelor”. Spre deosebire de Țara Românească, unde ținuturile și-au luat numele după râul mai important care străbătea ținutul, cele mai multe ținuturi ale Moldovei poartă numele orașelor de reședință, ceea ce arată că ele sunt posterioare întemeierii reședinței lor și formate în jurul acestora, asemănându-se mai mult cu comitatele transilvănene. Chiar dacă ținuturile moldovenești s-au format în jurul unei cetăți sau al unui târg mai important, limitele acestora au urmat pe cât posibil cursul unei ape principale. Cu toate acestea și din cauza cadrului natural din care luaseră naștere, județele muntenești erau mai bine precizate decât ținuturile moldovenești și de aici, ca urmare firească, mai marea lor stabilitate.

Formarea Ținuturilor în țara Moldovei s-a realizat pe mai multe direcții si în mai multe etape, însă centrul de plecare a fost Suceava. În partea de nord a Moldovei, de la Iași în sus, în teritoriile din stânga Siretului, procesul de formare a acestor unități administrativ teritoriale s-a desfășurat de la vest la est, în timp ce în teritoriile din dreapta Siretului acest proces s-a desfășurat de la nord la sud. În partea de sud a Moldovei (de la Iași în jos), expansiunea ținuturilor s-a făcut de la sud spre nord.

Formarea ținutului Vaslui

Ținutul Vaslui s-a format, ca și celelalte ținuturi din partea de sud a Moldovei, tot de la sud spre nord, fiind împins de Ținutul Bârladului. Spre est se mărginea cu Ținutul Fălciului, spre nord cu Ținutul Iașilor și Cârligăturii, iar spre vest cu Ținutul Romanului. În ceea ce privește momentul apariției acestui ținut, nu deținem date certe. Știm doar că prima sa mențiune datează din 1 septembrie 1435 și aceasta se găsește într-o scrisoare adresată regelui polon de către Iliaș voievod, prin care i se aduce la cunoștință că el și fratele său Ștefan al II-lea au ajuns la un compromis și s-au împăcat. Domn al Moldovei este recunoscut Iliaș, care ia partea de nord a Moldovei, iar lui Ștefan i se dă partea de sud, care cuprindea ținuturile Vaslui, Bârlad, Tecuci și Chilia. Reședința acestuia din urmă se afla la Vaslui, linia ce delimita cele două stăpâniri trecând pe la nord de Vaslui.

Faptul că la 1435 exista ca unitate administrativ-teritorială ținutul Vaslui înseamnă că acesta s-a format la o dată anterioară, care din lipsă de documente nu se poate stabili cu precizie. Acest ținut, ca de altfel și celelalte ținuturi ale Moldovei, nu au existat înainte de întemeierea Țării Moldovei. Acest lucru este demonstrat de faptul că atunci când apar în documente ținuturile și ocoalele, niciunul nu reprezenta teritoriul unui vechi județ sau cnezat, ci pretutindeni suntem în fața unei noi împărțiri administrative. Cnezatele și județele n-au fost împărțiri administrative, ci o formă de stăpânire a pământului. Rezultă că ținutul Vasluiului s-a format în perioada de după întemeierea statului Țara Moldovei, nu înainte de domnia lui Roman I, care alipește Moldovei țara de Jos, și nici după 1435, deci în perioada 1391-1435.

Toponimia Ținutului Vaslui

În ceea ce privește numele ținutului, a originii termenului Vaslui, există mai multe opinii. Știm este faptul că ținutul și-a luat numele de la târgul Vaslui, iar acesta din urmă de la râul Vaslui. De ce origine este însă acest termen, acest nume?

Gh. Ghibănescu, în cartea sa «Vasluiul în studii și documente»,  expune mai multe opinii în legătură cu acest nume. Astfel, el crede că M. Strycowschi, care scrie la 1575, consideră ca termenul de „Vasziulach” ar însemna „târgul lui Vasile”, iar autorul «Cronicii moldo-polone» ar vedea în termenul „Voloszu”, „tîrgul lui Vlasă” (vlasa are ca rădăcină cuvântul „volosă” care înseamnă păr, deci vlasă # părosul).

Diculescu, în lucrarea intitulată «Die Gepiden» (Leipzig, 1922), consideră că termenul Vaslui are ca rădăcină germanul Was, care înseamnă „apă” („Vasluiul era un pârâiaș cu totul neînsemnat în Moldova”), sau pământ umed, noroi. Istoricul Ghibănescu nu este de acord cu această opinie, arătând că apropierea între acești termeni este o întâmplare, deoarece „Moldova de Jos n-a avut legături cu gepizii, ci cu popoarele orientale: chazarii, cumanii, tătarii, slavii”. Mai sunt enumerate și alte etimologii (în latină, vas # vasum # vas; în maghiară, vaș # voș # fier; în turcă, vaslo # unire; în armenește, vas # repede), după care Ghibănescu ajunge la concluzia că „filologii se ceartă, dar istoricul nu poate trage nici o concluzie; căci ar fi anormal să ne oprim la vreuna din toate etimologiile”.

După 1926, anul în care Gh. Ghibănescu și-a publicat lucrarea pe care tocmai am amintit-o, cercetările în legătură cu originea cuvântului „Vaslui” au continuat. Alexandru Philippide considera că termenul de „Vaslui” este de origine persană: „vala su” (regiune înaltă) a „intrat în limba noastră prin mijlocirea cumanilor: ‘valasu iu’, ‘Vasluiu’ și, printr-o metateză românească ‘Vasluiu’”.

Titus Hotnog consideră acest termen ca fiind de origine cumană, derivând din cuvântul „avaz”, care înseamnă murmur, freamăt, la care s-a adăugat sufixul „lu”, formând „avazlu”, „avaslu”, în care etimologia populară română, confundând pe „a” inițial cu prepoziția „a”, sau cu articolul posesiv de la genitiv, a format Vaslui sau a Vasluiului cu nominativul Vaslui.

O ipoteză interesantă găsim într-o lucrare a lui Eugen Pavelescu, unde se spune: „S.S. Părintele Arsen Varjabetian, parohul bisericii armene din Iași și domnul Arsag Măgârdician, negustor de vază din același oraș, afirmă că au copilărit într-un foarte vechi oraș din Armenia, așezat pe Euphrat numit Vaslui. Nu este exclus ca Vasluiul să fie întemeiat de coloniști armeni, veniți în Moldova”. Același nume cu al localității de unde au plecat îl dau și noii așezări întemeiate de ei. Această ipoteză, însă, nu poate fi susținută științific, deoarece atunci când armenii au venit în Moldova, Vasluiul exista ca localitate. Este cunoscut faptul că armenii s-au așezat în orașe și acolo unde nu existau așezări, deoarece majoritatea dintre ei practicau meșteșugurile și comerțul. Activitățile desfășurate erau îndeosebi în târguri sau orașe și mai puțin sau chiar deloc în așezările rurale. Cea mai plauzibilă opinie pare cea a lui Alexandru Philippide, opinie susținută și de Constantin C. Giurescu, C. Cihodaru, precum și de cei mai mulți dintre istoricii noștri, și anume că termenul de Vaslui este de origine pecenego-cumană, ca de altfel și cuvintele care au terminația „lui” (Teslui, Bahlui, Călmățui), și ar însemna „ținut înalt”, „parte înaltă” a ținutului Vaslui cuprinzând, într-adevăr, dealuri înalte ce culminează la Bîrnova.

Evoluția ținuturilor moldovenești

Am remarcat că până la 1435 documentele menționează doar existența Ținutului Roman. În 1435 mai sunt amintite ținuturile Chiliei, Vasluiului, Bârladului și Tecuciului. În perioada  1435-1566 mai sunt menționate ținuturile: Cernăuți (1457), Cârligătura (1458), Trotuș (1466), Suceava (1472), Horincea (1528), Soroca (1529), Lăpușna (1535), Dorohoi (1546), Chigheci (1546), Hârlău (1548), Putna (1555).

Prima listă completă a ținuturilor se găsește în cronica moldo-polonă din 1566, cronică pe care N. Brezeski, ambasador polon care a trecut prin Moldova în drum spre Constantinopol și care s-a oprit la curtea lui Alexandru Lăpușneanu, o „prelucră și adaose” în 1566. La sfârșitul acesteia, el dă cele 24 de ținuturi, câte avea Moldova la acea dată: Bârlad, Tecuci, Chigheci, Lăpușna, Vaslui, Orhei, Soroca, Hotin, Cernăuți, Suceava, Dorohoi, Cârligătura, Iași, Fălciu, Covurlui, Horincea, Putna, Adjud, Tutova, Trotuș, Bacău, Roman, Neamț.

Un alt document în care avem trecute toate ținuturile din țara Moldovei datează din 20 februarie 1591. Este vorba despre Catastiful de cisle din vremea lui Petru șchiopu, în care sunt menționate doar 22 de ținuturi. Lipsesc ținuturile Horincea și Adjud care s-au contopit, între timp, cu ținuturile Covurlului și respectiv Putnei.

Cel mai important izvor istoric privind organizarea administrativ-teritorială a țării Moldovei îl reprezintă «Catastiful moldovenesc de vistierie» din 1606, publicat de cercetătorul Ioan Caproșu. Acesta cuprinde totalitatea unităților teritorial-fiscale ale țării pe baza structurilor administrative, exactitatea sa neputând fi pusă la îndoială ca urmare a faptului că este un document de vistierie, destinat înregistrării veniturilor statului. Documentul menționează existența a 21 de ținuturi, deci cu un ținut mai puțin decât «Catastihul de cisle» din 1591, acesta fiind rezultatul transformărilor care s-au petrecut în organizarea administrativă a Moldovei, după 1591, ținutul Bacău contopindu-se cu ținutul Trotuș. Ultimele două contopiri de ținuturi, a Bârladului cu Tutova și a Tigheciului cu Fălciul, încheie această serie înainte de 10 ianuarie 1665.

Faptul că în Moldova numărul ținuturilor s-a redus la 19 înainte de aceasta dată este susținută de însemnarea privitoare la goștina de oi, din 10 ianuarie 1665, document în care sunt menționate cele 19 ținuturi care existau la acea dată. Acest izvor infirma afirmația potrivit căreia Țara Moldovei a ajuns la 19 ținuturi în 1684 (afirmație făcută de către Dragoș Moldoveanu în «Introducere la Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I: Repertoriul istoric al unităților administrativ teritoriale. 1772-1988, Partea I, A. Unități simple (Localități și moșii)», A-O, București 1991, p. XIV). Autorul acestei introduceri a ignorat și anul 1677, când Miron Costin indica în «Cronica Polonă» existența a 19 ținuturi în Țara Moldovei cu o inadvertență de nume, în locul ținutului Bacău apărând ținutul Trotuș.

Următoarea listă a ținuturilor țării Moldovei o găsim în «Poema Polonă», atribuită lui Miron Costin, care menționează același număr de ținuturi (19), după cum am văzut în izvodul din 1665 și în Cronica polonă din 1677. Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa «Descrierea Moldovei», menționează existența a 23 de ținuturi în Moldova, dintre care 12 în Țara de Jos, șapte în Țara de Sus, patru în Basarabia precum și raiaua Tighina.

Din cele enumerate mai sus se poate observa că ținuturile țări Moldovei atât din punct de vedere al numărului, cât și a mărimii (întinderii) lor nu au rămas aceleași pe întreaga perioadă a evului mediu, ci au cunoscut fluctuații, acestea datorându-se unor factori interni și externi. Printre acestea am putea enumera: raporturile dintre domnie și marea boierime (în fond natura regimului politic din Moldova), raporturile Moldovei cu țările vecine, mutarea capitalei la Iași, marile descoperiri geografice care au dus la mutarea centrului comerțului european din bazinul Mării Negre în zona Atlanticului (vestul Europei), cât și alți factori de o importanță mai mică.

Începând cu secolul al XVI-lea și până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, se observă tendința domniei de a mări suprafața ținuturilor, micșorându-se numărul acestora. În 1566 existau în Moldova 24 de ținuturi, iar în 1591, 22 de ținuturi, pentru ca, la sfârșitul secolului al XVII-lea, în 1684, să nu mai întâlnim decât 19 ținuturi. Asta deoarece domnia urmărea o centralizare cât mai puternică a sistemului administrativ al țării, centralizare impusă de situația din ce în ce mai grea a Moldovei, începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, știut fiind faptul că dominația otomană în Moldova începea să prindă contur. Micșorarea numărului ținuturilor prin mărirea suprafeței lor s-a realizat doar sub anumiți domni mai puternici, atunci când instituția centrală a statului, domnia, avea o autoritate recunoscută de către boierii țării.

Imixtiunea rusească în treburile Moldovei

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, când autoritatea domnească a scăzut, crescând puterea marii boierimi, iar dominația otomană în Moldova se instaurase într-o măsură destul de mare, se observă o descentralizare administrativă a Moldovei concretizată printr-o creștere a numărului de ținuturi. Crearea unor noi ținuturi sau reactivarea unora mai vechi, care fuseseră desființate, se observă și în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir care menționează 24 de ținuturi (dintre care unul era raia turcească), cât și în deceniile următoare ale secolului al XVIII-lea. Astfel, în secolul al XVIII-lea se constată două noi ținuturi în partea de vest a Bugeacului, pentru a supraveghea teritoriile din vecinătatea tătarilor: ținutul Grecenilor, având reședința în târgul Greceni (la nord de Valul lui Traian), și ținutul Codrului (după vechiul codru al Chigheciului). După ce rușii au ocupat Moldova dintre Prut și Nistru, au `nființat, în partea de sud, pe locul vechii Basarabii, două ținuturi: Renii și Benderul.

Între 1711 și 1766 au fost înființate ținuturile Botoșanilor și Cîmpulungului Sucevei. Limitele ținuturilor nu erau destul de bine precizate. În acest proces de modificare a limitelor unităților administrativ-teritoriale se înscrie și Ținutul Vaslui. Acesta a existat în toată perioada Evului Mediu, cât și după, fiind menționat în lista din «Cronica moldo-polonă» din 1566, în «Poema Polonă» atribuită lui Miron Costin cât și în «Descrierea Moldovei». Acest ținut nu a fost încorporat altuia, dar nici nu i-a fost încorporat vreunul. Cu toate acestea, limitele sale au cunoscut unele modificări, amintind doar două cazuri: satele Mușetești și Goleșești, care se aflau „între ținuturile Vaslui și Fălciu (într-un document din 8 mai 1651), și satul Giurgești pe Crasna care se afla în ținutul Fălciu și a Vasluiului, între ‘ținuturi’ (într-un document din 2 februarie 1667)”.

De cine erau conduse ținuturile

În ceea ce privește sistemul de conducere a ținuturilor, acesta nu a cunoscut o deosebire esențială pe parcursul Evului Mediu, ci doar unele modificări care au ținut de anumiți factori interni sau externi și care s-au observat mai ales în atribuțiile conducătorilor de ținut. Acestea purtau numele de pârcălabi, staroști, vătavi sau căpitani, iar mai târziu ispravnici. Dintre toate acestea, cel mai des folosit este termenul de pârcălab. Ei erau numiți de către domn, fiind reprezentanții domniei în ținutul în care erau investiți. Conducătorul fiecărui ținut avea atribuții militare, administrative, fiscale și judecătorești, dispunând de o rețea destul de numeroasă de subalterni care îl ajutau în administrarea ținutului. Fiecare ținut avea numiți în fruntea sa doi reprezentanți ai domniei, în unele ținuturi existând doar unul, aceasta făcându-se în funcție de importanța ținutului respectiv.

În «Cronica moldo-polonă» din 1566, după ce sunt enumerate cele 24 de ținuturi, se arată că sunt „tot atât de mulți pârcălabi și vătafi, adică staroști sau stegari”. Aproximativ un secol mai târziu, Miron Costin în «Poema Polonă» menționa că „fiecare ținut trebuie să aibă doi pârcălabi”, locul întâi avându-l pârcălabul de Hotin apoi cel de Neamț. Pârcălabii se alegeau dintre marii proprietari funciari, iar uneori dintre rudele domnului. În secolul al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea, ei erau conducători ai cetăților. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ei ajung mai mult niște administratori, pierzând caracterul miliar odată cu decăderea politică a Moldovei. Marii vătafi de ținut erau inferiori pârcălabilor. În unele ținuturi, ei dețineau totuși conducerea, ceea ce arată că ținutul respectiv prezenta în viziunea domniei o importanță mai mică.

În cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea marii vătafi sunt înlocuiți cu mari căpitani de ținut. În fruntea Ținutului Vaslui, de-a lungul Evului Mediu întâlnim atât pârcălabi, cât și vătafi căpitani, iar mai târziu, ispravnici. Importanța acestui ținut în cadrul statului moldovenesc reiese dintr-o serie de fapte și evenimente care au avut o însemnătate destul de mare în ceea ce privește păstrarea independenței și integrității Moldovei.

În timpul domniei lui Roman I, s-a realizat alipirea teritoriului ce ulterior va purta numele de Țara de Jos. Din acest moment, Vasluiul intră în sfera de influență a Sucevei, dar crește ca valoare politică, aceasta datorându-se poziției geografice și condițiilor naturale care existau în această regiune, Vasluiul fiind în centrul țării și un loc de scăpare când „năvala” venea din est, nord sau vest, sau un loc de curse strategice pentru cei ce veneau din „părțile de jos”. Poziția strategică oferită de  relieful acestui ținut a fost exploatată într-un mod „vrednic de toată lauda” și de către Ștefan cel Mare la 1475. Faptul că Vasluiului i s-a acordat o importanță deosebită încă de la începutul secolului al XV-lea reiese și din scrisoarea pe care Iliaș vodă a trimis-o, în 1435, regelui polon, informându-l că s-a împăcat cu fratele său Ștefan. Acesta din urmă primește Chilia, ținuturile Vaslui, Bârlad și Tecuci. În urma acestei împărțiri, Ștefan al II-lea și-a construit curtea la Vaslui.

Năvălitori și politică medievală

În 1439 și 1440, hoardele tătare au atacat Moldova, arzând și distrugând orașele Vaslui și Bârlad. Nu peste multă vreme, orașul a fost refăcut, având se pare și sprijinul domniei, Ștefan cel Mare refăcând curțile domnești de aici. Aceasta este o altă dovadă a importanței pe care o prezenta Ținutul Vaslui și reședința sa în cadrul statului medieval Moldova.

La Vaslui are loc, în 1456, adunarea Sfatului Țării, care a decis plata unei sume de 2.000 de galbeni anual, reprezentând haraciul către Poarta otomană, haraci plătit în schimbul neamestecului Imperiului Otoman în treburile interne ale Moldovei. Era, de fapt, pentru prima dată în istoria acestui stat românesc când se recurgea la o astfel de metodă pentru păstrarea independenței.

Începând cu secolul al XVI-lea, dar mai ales spre mijlocul acestui secol Vasluiul începe să decadă. Acesta este rezultatul mutării capitalei Moldovei de la Suceava la Iași, Vasluiul rămânând acum la propriile sale forțe, nemaifiind sprijinit de către domnie. O altă cauză, care a influențat toate orașele Moldovei, nu numai Vasluiul, a reprezentat-o mutarea centrului comerțului european din bazinul Mării Negre în Atlantic. Desigur, târgul Vasluiului a rămas o așezare liniștită peste care au trecut hoardele tătare și turcii, distrusă și apoi renăscută, însă nu la faima de odinioară de care amintesc documentele.

În secolul al XVII-lea, Vasluiul nu mai avea o importanță atât de mare în cadrul statului moldovenesc, așa cum am văzut că prezenta în secolul al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea. Cu toate acestea el și-a păstrat rolul de unitate administrativ-teritorială a Moldovei.

Concluzie

În concluzie, Ținutul Vaslui reprezintă una dintre unitățile administrativ-teritoriale ale Moldovei medievale care avea o organizare administrativă similară cu celelalte ținuturi din zonă  precum și organisme de conducere care îndeplinesc aceleași funcții în plan local. Vasluienii se afirmă apoi în Războiul de Independență din anii 1877-1878. Într-adevăr, au intrat în legendă faptele de arme săvârșite de dorobanții vasluieni pe câmpurile de luptă din Balcani. Aceștia au intrat primii în focul luptelor de la Plevna, remarcându-se la primul asediu și sergentul Constantin Țurcanu. De altminteri, cușma de curcan devine una din emblemele orașului și Vasile Alecsandri îl face cunoscut în literatura românească prin renumita poezie «Peneș Curcanul».

În secolul al XIX-lea, Vasluiul era un oraș de provincie, embaticar, cu ateliere meșteșugărești și de morărit, în care noul se întâlnea cu vechiul, iar modernismul pătrundea lent. Îndeletnicirile care le-au adus faimă pe vremuri vasluienilor au fost albinăritul și pescuitul. De altminteri, albinele și peștii erau simboluri ale stemei orașului în perioada interbelică. În 1939, a apărut un început de industrie, prin construirea unei topitorii de cânepă. Dezvoltarea Vasluiului ia amploare cu adevărat în anul 1968, când în România s-a realizat ultima organizare administrativ-teritorială, revenindu-se la împărțirea României pe județe. De atunci orașul a devenit capitala județului Vaslui, iar din anul 1979, această urbe este și municipiu, cu o arhitectură modernă.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.