Nicolae Ionescu
În ceea ce privește viața economică, în special cea meșteșugărească și industrială, putem afirma faptul că orașul Vaslui a parcurs, alături de întreaga țară, drumul modernizării. Producția industrială, activitatea de prelucrare a bunurilor, se baza pe munca manuală, iar acest tip de industrie străveche se desfășura în Principate, în secolul al XIX-lea, sub trei forme principale, și anume: sub forma industriei casnice, sub forma industriei meșteșugărești și sub forma industriei manufacturiere. Acest fenomen se petrece la nivelul întregii țări, fiind asemănător și orașului Vaslui, menționând că, la sfârșitul acestui veac, identificăm și primele forme ale industriei mașiniste (și anume apariția primelor mori cu aburi).
Prima formă de industrie, cea primitivă, moștenită din vechime, a fost industria casnică. Această formă de industrie o întâlnim într-un mod extins și la Vaslui, unde, în special, femeile o practică la scară largă (se produc împletituri, tricotaje, mileuri etc.). Aceasta era o anexă a agriculturii, care nu recepționa progresele tehnicii de producție și nici nu putea produce ea însăși înnoiri revoluționare, având un puternic caracter conservator. Industria casnică era, în general, destinată consumului intern gospodăresc. Cea de-a doua formă de industrie pe care România o cunoștea la acea vreme a fost cea meșteșugărească. Aceasta se extinde și în orașul Vaslui.
Pentru început, vom explica ceea ce înțelegem prin termenul de atelier meșteșugăresc. El este acea cooperație simplă capitalistă care, ca și industria casnică, se baza pe unelte simple, însă mai specializate decât munca manuală, însă toate produsele realizate de meșteșugari erau destinate vânzării. Meșteșugurile reprezentau, practic, la acea dată, principala sursă de producție industrială de mărfuri a țării. Manufactura este cea de-a treia formă de industrie pe care România o cunoaște la nivelul secolului al XIX-lea. Această formă o vom întâlni și în orașul Vaslui, în perioada 1801 – 1900. Manufactura reprezintă o etapă a procesului de producție capitalist întemeiat pe munca manuală, care se deosebește de cooperația capitalistă simplă prin diviziunea muncii. Operații distincte sunt efectuate de muncitori deosebiți și faptul îngăduie o mai mare ridicare a calificării, o mărire și o perfecționare a producției. Se poate afirma și faptul că acea formă de cooperație întemeiată pe diviziunea muncii creează forma ei clasică în manufactură. Ultima formă de industrie, întâlnită în România și la Vaslui, în special, o reprezintă acele forme incipiente ale industriei bazată pe mașinism, pe forța de mișcare pe care o imprimă aburul. În secolul al XIX-lea, are loc la nivel național și local, schimbarea spectaculoasă a evoluției economice a spațiului românesc, strâns legată de cea politică.
Anul 1829 este considerat de marii noștri istorici ca un moment important în procesul de trecere a societății românești, din punct de vedere economic, de la feudalism la capitalism. După această dată, dezvoltarea capitalismului în Principatele Române s-a aflat, până la sfârșitul secolului, în faza sa mercantilistă (comercială), în care, capitalul era comercial-cămătăresc, reprezentat de o burghezie străină, în special evreiască. Ideea potrivit căreia anul 1829 reprezintă, de fapt, momentul de naștere a capitalismului românesc, o identificăm la o serie de mari gânditori politici români, printre ei fiind și Constantin Dobrogeanu Gherea. Acesta spunea că 1829 reprezintă anul de „start” al capitalismului în România, afirmând că țara noastră „…e capitalistă, deși n-are industrie mare”.
Aprecieri asupra industriei românești
Virgil Madgearu considera că România a trecut la faza capitalistă după acest an, iar Mihail Manoilescu prezintă burghezia ca „…prodigioasă în exploatarea și mânuirea materiei, dar deficientă în compartimentele superioare ale sufletului omenesc; fecundă în economie, dar nesimțitoare în câmpul datoriilor sociale; strălucitoare în cultură intelectuală, dar primitivă în cultură sufletească” și vede anul 1829 ca definitoriu în dezvoltarea burgheziei românești din epoca modernă și contemporană.
Alți gânditori și ideologi ai românilor din epocă interbelică, cum ar fi Lucrețiu Pătrășcanu, ajung la concluzia că dezvoltarea capitalismului în România, nu începe după 1829 (tratatul de la Adrianopol), ci „…la jumătatea secolului anterior”. Astfel, el afirmă că „…țările românești au cunoscut, în adevăr, un regim feudal. Îl neagă istoriografia oficială, și mai ales N. Iorga, plecând de la constatarea inexistenței doar acelor instituții care constituiau numai suprastructura, dar nu elementul de bază al feudalismului. Însă feudalismul a existat tocmai pentru că găsim în țările românești structura economică caracteristică acestui regim. Prin urmare, nu existența sau inexistența unui asemenea regim se pune în discuție, ci epoca, momentul în care el apare și dispare. Această epocă și acest moment nu se plasează însă, în nici un caz, la începutul secolului al XIX-lea”.
După părerea noastră, credem că anul 1829 poate să fie unul definitoriu pentru evoluția capitalistă a României. Într-adevăr, unele aspecte ale capitalismului incipient, primitiv, apar încă din cea de-a două jumătate a secolului al XVIII-lea, dar prevederile Tratatului de pace de la Adrianopol și mai ales ale protocolului adițional privind Principatele Române (anume desființarea monopolului otoman) au avut un rol esențial în dezvoltarea capitalismului în Moldova și Valahia, deschizând drumul celor două Principatelor către piața externă. De aceste prevederi, profită și orașul Vaslui, care va păși acum pe calea dezvoltării sale capitaliste incipiente.
Vasluiul și Pacea de la Adrianopol
După această analiză a ideilor doctrinare românești, în care 1829 este anul de start al capitalismului în Principate, trecem la prezentarea activităților meșteșugărești, manufacturiere și industriale ce se desfășoară în orașul Vaslui, în secolul al XIX-lea. Principalele date pe care le reliefăm în continuare provin din documentele catagrafiilor și recensămintelor din epoca modernă. Catagrafia din anul 1774 ne oferă datele cele mai complete despre activitatea meșteșugărească pe care orășenii vasluieni o desfășurau. Avem acum o serie de personaje trecute la categoria de birnici ca meșteri de treapta a III-a, cum ar fi: Ioniță Pârcălab, Simion Căldare, Dumitru Băjănar, Timotei Cârcimăriței, Radu Tăbăcar, Ion Cârciumar, Pintilei Tălmaci, Maftei Leuștean, Vasile Kambur, Ioniță Herța, Mardare Kiriac etc. După numele lor se pot, în multe cazuri, preciza ocupațiile pe care le aveau, cu caracter economico-meșteșugăresc ca: blănar, dârvar, tăbăcar, pârcălab, căldărar etc.
În secolul al XVIII-lea, prima formă de industrie la Vaslui rezultă din practicarea meșteșugurilor. Vasluiul, ca multe alte târguri și orașe din Moldova, era în acest secol un important centru meșteșugăresc și comercial. Avem aici o serie de meșteșugari care produc pentru alimentația publică, cum ar fi: brutari (chitari), măcelari (casapi sau mesercii), răchieri etc. Alți meșteșugari produc bunuri diverse pentru piață, precum: blănari, cojocari, cismari, ciobotari, croitori, pielari, tălpari, săpunari (aceștia lucrau în ateliere destinate producției de încălțăminte și îmbrăcăminte). Atelierele se găseau pe strada principală a orașului, unde erau sub controlul administrației. Un loc deosebit pe piața muncii din oraș îl aveau meșteșugarii care lucrau în domeniul construcțiilor: lemnarii, dulgherii, cărămidarii, pietrarii, zidarii sau „olangii”, cei care lucrau olane pentru conductele de apă prin care se aducea apă de la izvoare pentru ciușmelele publice din târg și pentru feredeul (baia) ce funcționa lângă Curtea Domnească.
În epoca de care ne ocupăm, în spațiul urban, predominau, în general, atelierele cu 1-3 lucrători. Adesea, toți erau membrii familiei meșteșugarului. La 1830 avem în Vaslui mai multe tipuri de ateliere meșteșugărești, și anume: 13 băcănii, 16 rachierii, cinci cojocării, cinci lipoveni pescari cu dughenile lor, două cizmării, două boiangerii, o abagerie, un stoler, un mindirigiu, 16 ohtarlâcuri, șapte pitării, două bărberii, patru ciubotării, 13 crâșme și hanuri. În anul următor, numărul meșteșugarilor pare să crească și meșteșugurile se diversifică: un lipovean, un bogasier român, un bogasier sudit, opt ohtarlâcuri români și trei sudeți, nouă cojocari, un abager, 12 rachieri români și opt sudeți, doi boiangii, patru pitari, șase croitori români și trei croitori sudeți, trei pescari, doi cizmari, doi bărbieri, un căciular român și un căciular sudit, un sticlar sudit, cinci argintari sudiți, șase ciobotari, doi tălpari, doi stoleri români și un stoler sudit, doi pietrari. Se observă acum, de exemplu, în meșteșugul croitoriei influența introducerii portului european. Meșteșugarii în general, și probabil și cei vasluieni, confecționau îmbrăcăminte numai la comandă. Astfel, observăm, în această perioadă, lipsa ișlicarilor, a potcapcierilor, existența unui singur abager și, în schimb prezența, a nouă croitori, făcându-se simțit un proces de recalificare.
Meșteșuguri și meșteșugari
La 1832, conform catagrafiei realizate la nivelul orașului Vaslui, avem 42 de meșteșugari, din care 40 de categoria a III-a și 2 de categoria a II-a, precum și 9 calfe. Meșteșugarii aveau următoarele obligații fiscale: impozit de 120 de lei pentru meșteșugarii de treapta a II-a, impozit de 50 de lei pentru meșteșugarii de treapta a III-a și impozit de 30 de lei pentru fiecare calfă. Aceste date arată, conform documentelor, că la Vaslui aveam șase croitori (nefiind puși însă la socoteală cei trei croitori sudiți, deoarece nu erau birnici la 1830). Tot acum observăm că dispare abagerul constatat la 1831, ceea ce ne face să credem că meșteșugarii vasluieni treceau atunci printr-un amplu proces de recalificare.
Unele meșteșuguri încep să-și diversifice aria, astfel că în domeniul celor care prelucrau pielea apar specializări din ce în ce mai accentuate: tăbăcăria, pielăria și cojocăria. Astfel că, la 1832, întâlnim nouă cojocari, doi cizmari, doi blănari, un tăbăcar, patru ciobotari, șase tălpari etc. Tot acum, la 1831, conform «Extrasului statisticesc» pentru târgul Vaslui, existau și două fierării. În această epocă, meșteșugul fierăriei era o componentă importantă a producției de tip meșteșugăresc. În general, în orașele Principatelor Române nu se întâlneau instalații de reducere a fierului, ci numai ateliere în care se putea prelucra fier gata redus, aramă sau cositor. Dar alături de micile ateliere existau și ateliere de proporții mai mari, care se înscriu în forma de producție a cooperației capitaliste simple.
Dar, revenind la problema meșteșugărească, trebuie spus că la Vaslui „tabela așezării meșterilor patentari” de la 1832 amintește și: doi boiangii, un bărbier, trei pitari, un mindirigiu, un rachier, un teslar. Aceste informații, denotă faptul că Vasluiul, la această dată, putea fi încă inclus în rândurile orașelor mici ale Moldovei (fiind, din punct de vedere al populației, cu cei 1.459 de locuitori, abia pe locul al 15-lea). Conform catagrafiei din 1838, numărul meșteșugarilor scade din motive diverse, cum ar fi, în primul rând, datorită problemei pe care târgoveții orașului Vaslui o au la această dată cu proprietarul moșiei și a vetrei orașului, Elena Ghica-Șubin. Astfel că, la 1838, la Vaslui găsim înregistrați circa 26 de meșteșugari de categoria a III-a și 20 de calfe, deci în total 46 de birnici care lucrează în sistemul meșteșugăresc. Informații aproape complete asupra meșteșugarilor avem în documentele recensământului fiscal din 1845. Conform acestei catagrafii, sunt menționați 77 de meșteri și 37 de calfe autohtoni, 25 de meșteri supuși străini și 33 de meșteri evrei. În total avem circa 172 de familii de meșteri și calfe în Vasluiul anului 1845, anume 21,47% din totalul populației. Din totalul meșterilor autohtoni, nu avem însă niciun meșteșugar care să poată fi încadrat la treapta I și a II-a, toți cei 77 de meșteșugari neputând fi încadrați decât la treapta a III-a. Acum alături de categoriile de meșteri care apar la nivelul anului 1832 mai avem: șapte pietrari cu patru calfe, un casap, cinci frânghieri cu două calfe, trei bărbieri, șapte dulgheri, patru olari, un boiangiu, un brișcar și un ciurar.
În ajunul anului 1848, la Vaslui, 70% din totalul populației forma clasa de mijloc, adică cei din care făceau parte în special meșteșugarii și negustorii. Tot în această perioadă, la Vaslui, meșteșugarii lucrau în diverse ateliere de prelucrare a lemnului: rotării, ateliere ale pietrarilor, tâmplării etc. Interesant este și faptul că în oraș existau mai multe familii de negustori decât de meșteșugari, ceea ce arată că orașul era în epoca capitalismului mercantilist. La 1850, cunoaștem situația negustorilor și meșteșugarilor, numărul lor fiind de 213 și 79 de evrei, din care mulți erau negustori sau meșteșugari.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atelierele meșteșugărești au început, încet-încet, să cedeze teren în fața manufacturilor și chiar a unor Întreprinderi industriale. Totuși, meșteșugurile își vor păstra întâietatea, cu atelierele lor meșteșugărești în istoria industrială a orașului. Acest fapt este atestat de existența unor ulițe, care defineau, prin denumirea lor, activitatea economică care se desfășura aici și anume: ulița Velniței, a Cojocarilor, a Cizmarilor, a Vărarilor, a Săpunarilor etc.
La Vaslui, ca și în alte localități de provincie ale României, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, continuă să predomine mica producție manufacturieră, care oferă baza industriei acestui oraș în continuare. La 1859, în oraș, erau circa 306 meseriași. La sfârșitul secolului al XIX-lea, la Vaslui identificăm 242 de famili de meșteșugari, la o populație de 9.024 de locuitori. Aceștia erau repartizați în circa 54 de meserii, majoritatea de factură modernă, dispărând aproape complet cele de nuanță orientală.
În secolul al XVIII-lea, industria mică din Vaslui, reprezentată de meșteșugari, a început să ia proporții și să urmeze drumul firesc către manufactură prin intermediul tipului de cooperație capitalistă simplă. Astfel de întreprinderi economice apar la Vaslui încă din secolul al XVII-lea, fiind vorba de potăsăriile aflate în ținutul Vaslui. În secolul al XVIII-lea, potăsăriile sunt atestate la Racova, Unțești, Gherbești (Gherghești), Sinești și chiar în reședința ținutului, la Vaslui. Aceste potăsării vasluiene sunt atestate și la sfârșitul secolului al XVII-lea, când ele aparțineau unui negustor din Liov, Alexandru Balaban și unui boier moldovean, Grigore Ursache. O vreme, această întreprindere cu caracter manufacturier a prosperat dar, până la urmă, cei doi patroni au ajuns să se judece în fața domnului țării pentru întreprinderea lor. Din documentele acestui proces, rezultă că marfa produsă era vândută în Polonia, la Danzig.
Citește și:
Viața economică a Vasluiului secolului al XIX-lea (II)
La începutul secolului al XX-lea, orașul Vaslui era înzestrat cu următoarele obiective economice: șase mori cu vapori, o fabrică de ulei, o fabrică de rachiu, o tăbăcărie, o cărămidărie, o ipsoserie, o fabrică de apă gazoasă – sifonărie (Citește mai departe…)
