Societatea lui „Nu!”
Ca un fel de jurnalist care-mi sunt (pentru că, după mine, nu există profesionism în meseria asta, dar e o altă „istorie”…), m-am confruntat adesea cu reproșul: „Voi scrieți și subliniați numai negativul!”. Și e perfect rezon aici, dar am răspuns mereu: „Pentru că voi căutați numai negativul”. Și știu ce vorbesc!…
Au făcut americanii, universitățile americane un studiu și au arătat că, până la vârsta de 17 ani, unui copil îi sunt adresați 150.000 de „Nu” și doar 5.000 de „Da”. Ce face acest „Nu” e să creeze și dezvolte un blocaj mental, pentru că, potrivit aceluiași studiu, până la vârsta de 4 ani, majoritatea copiilor se comportă și „funcționează la nivelului unor genii”, cum spun autorii. De ce? Pentru că până la această vârstă copiii sunt încurajați să cerceteze, să descopere, să imite comportamente considerate „pozitive” de către cei care îi au în grijă, mai ales părinți sau bunici. De la această vârstă încep …restricțiile, adică perioada lui „Nu”, în care copilului i se spune, câteodată categoric, ce nu trebuie să facă. Cu alte cuvinte, de la această vârstă copilul pătrunde în societate, în societatea lui „Nu”. „Nu fă asta!”, „Nu spune asta”, „Nu e corect”, „Nu ai dreptate”. În loc de „Nu”, autorii propuneau „Da, ai făcut/spus asta, dar poate era mai bine așa…”. Dar nu se întâmplă asta, iar copilul e copleșit, inhibat și blocat mental de o societate care, practic, îl reprimă și „îl pune la locul lui”, cum s-ar spune la noi.
Așa se face că, la 17 ani, când i s-au adresat, cum scriam mai sus, 150.000 de „Nu” și numai 5.000 de „Da”, după același studiu, procentul copiilor care „funcționează la nivelul unor genii” ajuge să scadă sub 50%, iar adulții de 30 de ani funcționează ca niște geniii, după criteriile studiuliu, într-o proporție de sub 10%.
Astfel copilul genial ajunge perfect încadrat într-o societate negativistă, care îl cultivă pe „Nu”, după cum putem constata, inclusiv în mass-media. Orice subiect e tratat prin prisma lui „Nu”, iar paroxismul l-ați putut observa pe Facebook, când în dreptul unui articol care vorbește despre vreun premiat sau o persoană care a realizat o performanță, un fapt „pozitiv”, autorul scrie „Să vedem” sau „Sunt sigur că puțini vor distribui acest articol”. Deci chiar cei care își propun să promoveze ceea ce consideră „pozitiv” se văd obligați să îl îmbărțișeze pe „Nu” în acest scop.
Și e un cerc vicios aici, pentru că, dacă avem în vedere din nou presa și „negativismul” său e destul să spun atât, în cunoștință de cauză: un articol despre o persoană merituoasă (să spunem un elev premiant sau o personalitate remarcabilă) primește o mie de like-uri și are 100 de cititori, pe când o crimă are 100 de reacții și o mie de cititori. Presa lucrează cu multă ipocrizie (cât despre corupție, nu întrece politicul doar pentru că concurența e prea acerbă), însă publicul, o mare parte a sa, trăiește în ipocrizie…