În cartea sa «Un vinovat aproape perfect. Construirea țapului ispășitor alb» (Grasset, 2020), Pascal Bruckner – romancier și eseist francez, filosof al actualității – inventariază maladiile societății contemporane occidentale, pe care le-a semnalat cu ani în urmă. Numai că acum s-au cronicizat și au luat forme tot mai agresive.
Derapajele și aberațiile se succed cu o rapiditate halucinantă: zilnic auzi de noi puneri la index, de noi afurisenii și execuții publice, de noi exigențe, una mai aberantă ca alta, ale corectitudinii politice. Chiar acum în Franța e o polemică în jurul islamo-stângismului, foarte prezent în societate și cu o influență crescândă în școli și universități, influență pe care guvernul încearcă să o combată, dar pe care intelectualii „progresiști” o neagă, în ciuda evidențelor.
Țapul ispășitor este, așadar, bărbatul alb. Și neofeminismul, și antirasismul, și decolonialismul văd în bărbatul alb dușmanul care trebuie umilit, stigmatizat, pedepsit și – de ce nu ? – lichidat. Lumea occidentală e singura care și-a recunoscut crimele și păcatele, ceea ce face din ea ținta perfectă.
Sclavia a fost demult abolită, colonialismul a dispărut și el de decenii bune – ce contează? Ni se spune că rasismul este mai prezent ca oricând, că postcolonialismul e de fapt un neocolonialism. Omul alb, pare-se, nu se dă în lături de la nimic pentru a-și afirma agresiv sau, dimpotrivă, insidios, superioritatea.
Paradoxul e că tocmai democrațiile occidentale sunt vehement contestate, deși ele respectă, ca niciodată, drepturile femeilor și ale minorităților. Franța și-a făcut-o, într-un fel, cu mâna ei: i-a „exportat”, începând cu anii ’60, pe Derrida, Foucault etc. („French Theory”), iar americanii i-au trimis înapoi o ideologie radicală, de un dogmatism feroce, judecând totul în funcție de trei factori: rasa, genul, clasa.
Prima secțiune a cărții lui Bruckner e consacrată noului feminism. Aici mesajul e clar: bărbatul e prin esența lui un agresor, societatea noastră patriarhală a impus (pe veci, s-ar zice) „cultura violului”. E vorba mai ales de masculul alb heterosexual occidental, pentru că violatorii proveniți din rândul minorităților etnice și al imigranților au scuza că poartă cu ei povara a secole de exploatare colonială.
Militanta islamistă franco-algeriană Houria Bouteldja o spune fără ocolișuri: „Dacă o femeie de culoare este violată de către un negru, e de înțeles că, pentru a proteja comunitatea persoanelor de culoare, nu va face plângere”.
O universitară cunoscută, Laure Murat, susține, nici mai mult, nici mai puțin, că „în ADN-ul Franței intră și apărarea violențelor sexuale”. Galanteria franceză, atât de admirată până mai ieri? O minciună și o strategie pentru a masca abuzurile comise de bărbați.
Neo-feminismul a găsit și un termen potrivit, „sexismul binevoitor”, iar Bruckner amintește că, în 2013, Obama a trebuit să ceară scuze public Kamalei Harris, actuala vicepreședintă, pe atunci membru în guvernul Californiei, pentru că a spus despre ea că este „cea mai frumoasă ministră a Justiției din țară”: derapaj scandalos, exemplu reprobabil de „eye raping”, viol prin privire.
Iubirea nu mai este gândită decât ca agresiune și ca relație de forță. S-au înmulțit, în ultimii ani, știm bine, confesiunile unor femei despre violul (violurile) la care au fost supuse. Uneori – este ceea ce i se întâmplă lui Roman Polanski, de pildă – vinovatul este ostracizat după zeci de ani de la comiterea faptelor, chiar dacă victima declară că e un caz pe care îl dorește închis.
Campaniile MeToo (botezate în Franța, extrem de sugestiv, balancetonporc – toarnă-l pe porcul tău) sunt tot atâtea ocazii de linșaj mediatic (cea mai proaspătă victimă oferită vindictei publice – Gérard Depardieu). De la un punct încolo nu mai poți distinge între dramă umană autentică și punere în scenă fantasmatică.
Neo-feminismul nu mai are drept obiectiv emanciparea femeilor, ci… eliminarea bărbaților. E opinia tranșantă a lui Alice Coffin într-o carte, «Geniul lesbian», care a apărut după ce Bruckner își terminase eseul. Acesta o citează, în schimb, pe reputata filozoafă Geneviève Fraisse care susține că o femeie nu are dorințe sexuale, „ei i se impune ceea ce crede că dorește”.
Pe 20 ianuarie 2020, Gabrielle Bouchard, președinta feministelor din Québec, a cerut să fie interzise relațiile heterosexuale pentru a preveni asasinatele cărora le cad victime femeile. La urma urmei, știm de la Foucault că heterosexualitatea este o normă impusă de condiția socială. Totul este construcție socială, inclusiv diferențele dintre bărbat și femeie.
Am intrat în epoca identităților lichide, când fiecare poate alege ce vrea să fie. Încă în 1984, jurnalistul american Charles Krauthammer nota că „în acest vast proiect de nivelare morală, nu e de ajuns ca deviantul să fie normalizat”. Până și râsul masculin, ne spune o neo-feministă profesoară universitară la Lausanne, este marca unei „plăceri albe” și a unei complicități în dominarea patriarhală.
Bărbații râd în hohote, pe când femeile plâng în tăcere, ne asigură o istorică altminteri serioasă, Michelle Perrot. Dar oricâte ravagii ar face neo-feministele, încă și mai distrugătoare este ofensiva pe care au declanșat-o noii antirasiști.
Deci, despre ce tot vorbeam? Despre demența occidentală, nu? Normalul trebuie să fie considerat deviant. Dar, peste toate, trebuie să fim atenți la marele pericol: bărbatul alb.
