AUR, sindromul cărei crize?

2

Cu peste 9% votanţi în cele două camere, alegerea listei AUR a provocat uimirea unora, furia altora, dând naştere mai ales unei proze a suferinţei și a nenorocirii pe tema: neolegionarismul a pătruns în Camera Deputaţilor şi în Senat! Catastrofă! Suntem gata să ne prăbuşim într-o dictatură!

Stânga de vodevil, profitorii de centru-stânga şi de centru-dreapta, intelectualii smiorcăiţi, politicienii oportunişti de toate culorile, fixaţi cu toţii în spatele ecranelor computerelor, ţipă din toţi rărunchii că fascismul e în faţa porţilor noastre. Toţi sau aproape toţi se rostogolesc de durere. În afară de doi intelectuali mai degrabă nebăgați în seamă, care au urmărit să facă o analiză a cauzelor reale şi non fantasmate, restul au rămas ca de obicei concentraţi asupra epifenomenelor…

Or, această realitate electorală nu e chiar o noutate, fiindcă discursul neolegionar este prezent în România de multă vreme, începând parţial cu naţional-comunismul, însă după decembrie 1989, mai ales la intelectualii dreptei liberale dure care au recuperat în primii ani ai secolului al XXI-lea inşi proveniţi din partidele parlamentare, mulţi dintre ei partizani ai domnilor Băsescu şi Ponta ale căror formaţiuni electorale, obţinând acum mai puţin de 5% din electorat, nu au mai reuşit să intre în parlament. Şi mai surprinzător este votul unei părţi importante a emigraților şi cu siguranţă a unora dintre membrii mişcării LGBTQ, considerată ca aparţinând stângii societale, al cărei lider, dl. Viski, s-a ascuns după o explicaţie tare stânjenitoare pentru a justifica un vot cel puţin paradoxal printre prietenii şi convivii săi.

Aşadar, cum să interpretăm acest vot? Ca întotdeauna, urmând calea cea bună, departe de a ne posomorî sau de a râde în fața unui eveniment, aşa cum a scris cu multă vreme înainte Spinoza, este necesar să urmărim să-l pricepem. Cu alte vorbe mai moderne, se cuvine să căutăm să surprindem condiţiile de posibilitate (în sens kantian) ale evenimentului, care este şi o advenire. De ce aşadar acest succes relativ al AUR când nimeni, şi mai ales nu analiștii politici şi jurnaliştii, nu-l aștepta în vreun fel? Pentru a înţelege resorturile sale cele mai profunde este necesar mai întâi să ne reamintim că aceste alegeri au înregistrat cea mai înaltă rată de abţineri petrecută vreodată de la primele alegeri de după căderea regimului comunist: 70%! Istovirea în faţa alegerii între false alternative repetate de treizeci de ani și, în plus, epidemia de covid-19 au conlucrat într-o sinergie absentenționistă.

O primă concluzie parţială se impune, niciunul dintre membrii partidelor alese pentru răstimpul acestei legislaturi nu deţine vreo legitimitate populară. Dar nu-i nimic grav, căci azi puterea sau puterile reale (deep state) îşi râd de aşa ceva cu condiţia de a oferi poporului şi instanţelor străine spectacolul formei democratice. Totuşi, această nelegitimitate este departe de a fi suficientă pentru a explica succesul parţial al AUR. Pentru aceasta este nevoie să ne întoarcem în urmă şi să trasăm liniile mari (poate puţin îngroşate) ale construirii, dincolo de toate peripeţiile subalterne ale schimbărilor de echipe conducătoare, a României postcomuniste.

După ce elitele politice au permis sistematic prăduirea țării sau au prădat-o ele însele, după ce au scos la mezat industria românească, au vândut pe preţ de nimic băncile, instituţiile financiare, regiile strategice (apă, gaz, electricitate), şi după ce au acceptat să transforme ţara într-un subcontractant industrial slab plătit şi un exportator de mână de lucru în condiţii aproape sclavagiste pentru agricultura şi construcţiile occidentale, realitatea ne obligă să constatăm, în ciuda viziunii macroeconomice satisfăcute a birocraţiei bruxelleze, că peisajul economic nu-i deloc strălucit: un sistem sanitar în ruină şi în mare parte pe cale de a fi privatizat, un învăţământ primar şi secundar şubrezit în avantajul sectorului privat; instituţiile culturale răvăşite; infrastructurile feroviare puse complet la pământ, infrastructura rutieră în mare parte în stare proastă, chiar şi noua autostradă; splendidele păduri primare de conifere şi de foioase din Transilvania şi din Bucovina nimicite prin tăieri necontrolate până într-acolo că şi foarte liberala Uniune Europeană a fost mişcată!

Această prădare, această delăsare, această iresponsabilitate, această corupţie şi aceste învârteli au făcut ca aproape patru milioane de români în floarea vârstei să muncească în străinătate, cea mai mare parte dintre ei în condiţii de semisclavie. Tot atâţia cetăţeni siliţi să-şi părăsească ţara fiindcă pur şi simplu nu mai puteau supravieţui în ea, lăsând adesea în urma lor copii în îngrijirea bunicilor, unchilor, mătuşilor, prea vârstnici pentru a asuma sarcinile educării. Vedem prin urmare dezvoltându-se o delincvenţă şi o prostituţie tot mai răspândită în rândul tinerilor adolescenţi, din care trage câştiguri serioase turismul sexual occidental. Mai mult, printre aceşti exilaţi nu se află doar masa de rataţi rurali ai terapiei de şoc (oamenii fără dinţi şi cu gura strâmbă, cum îi numeşte hipsterimea), ci şi bărbaţi şi femei având diplome respectabile: mulţi intelectuali plecaţi pentru că nu întrezăreau niciun viitor într-o ţară în care modurile de recrutare din instituţiile de învăţământ superior şi de cercetare se fac mai mult pe baza clientelismului, ba chiar a parentalismului familial decât pe temeiul unei meritocraţii.

Inginerii bărbaţi se vând ca muncitori necalificaţi în construcţii, iar inginerii femei se vând ca îngrijitoare pentru bătrâni, în vreme ce alţii hrănesc zecile de reţele de prostituţie din Germania până în Liban. Mii de medici şi de infirmiere părăsesc spitalele româneşti pentru cele din Apus, din Marea Britanie, din Germania, din Franţa, din Belgia, din Spania. Nu-i nevoie aici să fii mare economist ca să pricepi la ce slujesc acordurile Uniunii Europene asupra liberei circulaţii a mâinii de lucru: obţinerea pentru un preţ scăzut de muncitori calificaţi şi a unui subproletariat cât mai ieftin. În mare, avem o ţară preschimbată într-o piaţă de bunuri occidentale de consum, într-un subcontractant pentru câteva uzine de mecanică şi de electrocasnice, de servicii de telefonie internaţională, într-o sursă de materii prime, totul oferit de o mână de lucru adesea calificată şi ieftină, nebucurându-se de aproape nicio protecţie socială şi sindicală. Pe scurt, România s-a preschimbat în 31 de ani de postcomunism într-o semicolonie.

Iată care este realitatea în ceea ce priveşte infrastructura generală. Mai este de adăugat acestui tablou groaznic ceea ce numim de obicei în limbaj marxist suprastructurile care, chiar dacă nu determină condiţiile obiective de exploatare, constituie bazele conştiinţei subiectului asupra propriei sale vieţi, pe scurt, a subiectivităţii sale, fără a omite rolul ideologic esenţial al discursurilor legitimând terapia de şoc.

Vreme de 31 de ani, statele occidentale, fundaţiile private legate de structura politică profundă a acestor state au inundat cu burse vechile-noi elite comuniste reconvertite cu succes şi mlădiere la farmecul discret (şi mai puţin discret) al neoliberalismului. Noile generaţii de privilegiaţi, adesea moştenitoarele celor precedente, au ridicat osanale noului liberalism, privatizărilor generalizate, salariilor joase, austerităţii pentru cei sărăciţi, pe scurt, au aruncat la groapa de gunoi a istoriei toate modernizările înfăptuite de regimul comunist, de la generalizarea învăţământului, dezvoltarea medicinii preventive, industrializarea masivă şi urbanizarea ţării în mare parte înapoiată în 1948. Grosso modo, cultura politică şi societală americană sau anglo-americană s-a impus ca reprezentare a „binelui, frumosului şi adevărului”.

Într-o mai mare măsură decât sub comunişti, care au fost acuzaţi în timpul războiului rece de dispreţ pentru tradiţii, lupta violentă împotriva oricărei referinţe la trecut se găseşte în centrul Kulturkampf-ului postmodern, Žižek ar vorbi aici chiar de postumanitate. Cu alte cuvinte, pentru aceşti noi tehnocraţi, angajaţi de societăţi străine, agenți bancari, brokeri de asigurări, vânzători de mari mărci de automobile, jurnalişti, publicitari, profesori universitari în disciplinele de vârf ale managementului, ale jurnalismului, ale studiilor europene, ale economiei, nimic din ce era anterior nu păstrează vreo valoare referenţială pentru a fi protejat şi prin urmare nu merită să mai fie trăit. Întreaga viaţă a părinţilor şi a bunicilor lor face obiectul unui discurs apofatic, unii ajungând să-şi hulească bătrânii. Nu mai contează nimic altceva decât să fii în ton cu cel mai radical nihilism, cel care neagă orice valoare naţională, fie ea şi minimală, care anglicizează limba naţională, care respinge credinţa ortodoxă sau greco-catolică ce nu mai corespunde tempo-ului pop-rock al Bisericii catolice sau protestante şi care nu înţelege Mântuirea decât în eficienţa economică a neoliberalismului şi a reuşitelor înspăimântătoare ale tehnicii. De aceea comunităţile rurale tradiţionale, mult mai lovite de monetarizarea violentă a terapiei de şoc decât de comunismul colectivist, nu mai valorează nimic dacă nu sunt schimbate în mărfuri folclorice pentru turiştii analfabeţi în căutarea unui exotism de vodevil. Astfel, scriitorii şi poeţii care odinioară însemnau etapele construcţiei culturii române moderne au fost aruncaţi la ghenă, iar unele acţiuni politice preacinstite la vremea lor sunt aşezate azi printre vechiturile fără valoare.

Pe scurt, pentru aceşti noi umanoizi, istoria românească începe cu adevărat în decembrie 1989 când o lovitură de stat a răsturnat o putere comunistă slăbită de o luptă pentru independenţă naţională dură şi istovitoare pentru populaţie, care nu mai sprijinea această bătălie pentru menţinerea cu orice preţ a suveranităţii ţării şi care-i aştepta pe americani de mai bine de 40 de ani! Au venit, măturând totul în cale şi lăsând fărâmituri pentru lacheii lor. Aşa s-a pus punct solidarităţii comunitare, individualismul neînfrânat biruind în toate raporturile umane: s-a sfârşit claca, trăiască creditul bancar; cuplul, străveche formă umană de reproducere socializată a vieţii în doi, sau în trei sau în patru, adică împreună cu copiii comuni, e privită ca extrem de criminogenă în favoarea diverselor relaţii omotetice, a transformărilor biologice sau a legăturilor trecătoare (un week-end de îndrăgostiţi se cheamă azi un „plan de futai”). Astăzi, idealul împlinirii unei vieţi profesionale se reduce la a trece de pe un aeroport pe altul, de la un colocviu la altul, de la o conferinţă la alta. O viaţă de tranzit neîncetat (în stand by, ca să vorbim engleza globish).

Or, realitatea este cu totul alta pentru majoritatea românilor. În afara celor 5% de locuitori urbani cei mai angajaţi în angrenajul economic global sau în ideologia culturală occidentală, restul populaţiei rămâne încă foarte tradiţională, încă foarte rurală chiar şi în oraşele mici şi mijlocii şi în mahalalele marilor aglomerări.

Putem merge înainte, aşa cum o face majoritatea zdrobitoare a comentatorilor care, conform unei înclinaţii cu totul postmoderne, specifică progresiştilor de salon, se sperie singuri privind AUR ca pe un partid fascist?

Chiar de-ar fi să mă fac înjurat de semidocţii gândirii istorice şi politice (masa anacronicilor) sau să stârnesc proasta dispoziţie a pretinşilor democraţi ce nu privesc niciodată decât vârful degetului (şi nu Luna pe care acesta le-o indică), îndrăznesc să afirm că partidul AUR nu este un partid fascist, ci un partid reacţionar de extremă dreaptă. AUR nu afişează niciunul din atributele esenţiale ale fascismului istoric, fie el în versiune italiană, germană sau, desigur, românească. În primul rând şi foarte important, nu este un partid dublat de o organizaţie paramilitară cvasiteroristă! AUR nu a asasinat niciun politician! Nu e un partid care respinge sistematic plutocraţia, ci vrea să o limiteze la români.

Privind mai îndeaproape, referinţele sale la trecutul recent al României nu sunt decât nostalgice, neolegionarismul său e un legionarism de muzeu, or, în politică nu plămădim o acţiune contemporană doar din cultul trecutului, rumegând o înfrângere, jelind pe marii dispăruţi. Modernitatea, iar postmodernitatea într-o şi mai mare măsură, îşi gândeşte şi-şi pune în joc acţiunea prin referinţe la viitor care nu urmăresc niciodată o veritabilă restauraţie, chiar dacă folosesc uneori metafore paseiste. Imperiul roman al lui Mussolini era mai degrabă o metaforă de afecte decât un instrument real al viitoarei puteri a Italiei; cât despre Reich-ul lui Hitler, acesta semăna mai mult cu un decor de operă wagneriană dedicat nostalgicilor anacronici înspăimântaţi decât cu un material practico-ideologic pentru extinderea spaţiului vital. Adevăratul cult nazist a fost utilizarea extensivă şi radical hipermodernă a tehnicilor celor mai avansate şi a ştiinţei fizico-chimice de vârf. Hitler şi zbirii săi ştiau prea bine că nu cu Nibelungii ar putea să câştige războiul, ci cu rachetele lui von Braun, cu Messerschmitt-urile 262 cu reacţie sau cu arma atomică. Pentru a înţelege într-adevăr mizele unei politici nu este niciodată indicat să fie confundat spectacolul ca iluzie disimulatoare şi mişcarea reală a puterii. Or, AUR nu-i nimic din toate acestea. E iluzia unei opoziţii!

Cine sunt tribunii acestui partid? Un filosof până la urmă mediocru care-și hrănește formațiunea politică prin discursuri reacţionare nostalgice despre o închipuită glorie trecută, amintind de ideologii legiunii cu totul demodaţi pentru masele populare. Tocana asta va ţine loc de ghid politic pentru România în postmodernitate? Iată ceea ce mi se pare cu totul retrograd. Aceasta mă trimite cu gândul mai degrabă la cântecul de lebădă (şi la pierderea sensului) unei culturi decât la marşul «Cu cântec înainte» al voluntarilor din 1793. Or, această atitudine nu este nouă în discursul cultural şi politic al dreptei reacţionare româneşti de după 1989. Fie că este vorba de liderul manifestaţiilor din primăvara lui 1990 din Piaţa Universităţii, dl. Marian Munteanu; sau într-o şi mai mare măsură de corul „boierilor minţii” lăudând „minunata Românie interbelică”, noi am avut parte de tone de nostalgie mai mult sau mai puţin de prost gust, mai mult sau mai puţin îngrozitoare, lugubră, căci pentru corifeii acesteia era vorba de a face uitată situaţia jalnică şi mizerabilă a ţărănimii (zdrobitoarea majoritate a cetăţenilor), cât şi pe cea a lumii muncitoreşti, pentru a construi o epocă de aur care să trimită în neant realizările comuniste. E adevărat că se ghicea adesea în filigran umbra unei admiraţii pentru legiune, mai puţin pentru actorii politici cei mai cunoscuţi, cât pentru preoţii legionari supravieţuitori ai deportărilor. În ciuda aspectului demn de dispreţ al demersului lor ideologic de faţadă, ei erau de acord cu toate acţiunile cu adevărat postmoderne ale şocului economic generat de capitalismul tardiv, fie din postura de ministru de externe, de consilieri ai prinţului, ca grafomani-ideologi ai publicaţilor de stat şi ONG-iste, ambalând totul cu hârtia de mătase a unei pretinse culturi elitiste care, privită mai îndeaproape, nu depăşea niciodată nivelul unui prim an de studiu la facultatea de filosofie.

Cu toate acestea, stânga românească sau cei ce pretind că-i aparţin nu poate scăpa unei critici severe. Ca şi o parte a stângii societale occidentale, stânga românească a abandonat lupta politico-economică a exploataţilor pentru a se dedica exclusiv luptei culturale redusă la minorităţi care sunt cu atât mai gălăgioase cu cât sunt ultra-minoritare. Aceste grupări se prezintă ca tot atâtea ONG-uri ale căror resurse slujesc mai mult la completarea veniturilor câtorva responsabili care le conduc decât la rezolvarea problemelor reale împotriva cărora pretind să lupte. Problema socială şi nu societală a majorităţii românilor este simplă: prin ce mijloace putem constrânge întreprinderile străine şi româneşti să acorde salarii decente angajaţilor şi muncitorilor lor? Cum să lupţi pentru stabilirea unor taxe distribuite rezonabil? Cum să recâştigi o parte din suveranitatea economică şi politică a ţării? Or, majoritatea zdrobitoare a stângii neparlamentare nu se adresează capitalismului decât în termeni de cerşetorie, „fiţi amabili şi daţi-ne încă puţin!” şi nu în termeni de lupte de clasă, chiar şi modelate în diverse moduri şi în funcţie de circumstanţe. Această stângă nu pronunţă niciodată termenul de „suveranitate”, astfel încât dreapta AUR l-a preluat golindu-l bineînţeles de conţinutul său radical ca să aibă un gadget ca iluzie pentru mase.

Or, chiar unul dintre noile clivaje politice care separă Occidentul nu mai este vechiul raport istoric dreapta/stânga (în Franţa, în Italia, în Spania, se găsesc şi la dreapta şi la stânga adepţi ai aceleiași politici neoliberale a Uniunii Europene, ale aceloraşi angajamente imperialiste ale Franţei în Africa sau ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu şi în America Latină), ci raportul mondialist/suveranist, sau în termeni mai populari, cei de sus/cei de jos. Refuzând până şi termenul şi ideea de suveranitate, stânga românească s-a despărţit de masele populare care au găsit în AUR politicieni care îndrăznesc să vorbească, desigur prost, dar o fac.

Or, atât în Italia cât şi în Franţa, s-au dezvoltat în ultimele două decenii grupări de stânga (bineînţeles, încă minoritare) care au priceput noua dihotomie politică şi care acţionează în consecinţă. De aceea, tocmai conflictul mondialist/suveranist se află în centrul luptei îndârjite din sânul partidului „Franţa nesupusă”; la fel se petrece în ceea ce a mai rămas din partidul comunist francez devenit un partid nereprezentativ de când forţele sale vii fie că l-au abandonat, fie că s-au îndreptat spre refondatori, iar situaţia se prezintă la fel şi-n Italia.

Renunţând la domeniul suveranităţii, stânga a lăsat uşa deschisă pentru dreapta extremă care a găsit aici calul său de bătaie dându-i o coloratură de naţionalism xenofob. Or, în mod tradiţional, naţionalismul xenofob nu e niciodată discursul suveranităţii propus de adevărata stângă care insistă asupra faptului că nu poate exista internaţionalism decât între naţiuni independente: internaţionalismul nu este disoluţia naţiunilor într-o federaţie sau o confederaţie, ci o alianţă între naţiuni suverane care urmăresc acelaşi scop.

Prin alegerea sa în Parlament, AUR reprezintă semnul emblematic al stării de slăbiciune teoretică şi practică a stângii, a enormelor sale rateuri, cum a fost cel al lui Demos, mişcare ai cărei conducători şi-au desfăşurat practica cu iluzia că România s-ar asemăna down town-ului din New York sau cu cartierul Soho. Bineînţeles că AUR nu-i un partid fascist, conform ideii pe care unii comentatori de stânga sau de dreapta liberală încearcă să o acrediteze, în schimb este avertismentul că un adevărat partid fascist postmodern se află poate în gestaţie. Cum a văzut foarte bine Adorno în Minima Moralia, democraţia reprezentativă coruptă de jocurile Capitalului dă naştere la ceea ce un tânăr filosof român, Alexandru Polgár, numise printr-o fericită formulă: „liberalism-social-fascism”. Pentru că este necesar să ne amintim necontenit să în dezvoltarea capitalismului este vorba întotdeauna, şi sub cele mai diverse forme politico-economice posibile, de a separa în mod radical polii de bogăţie de cei ai mizeriei pentru a exclude şi a marginaliza sărăcia pe care ea o produce.

Autor: Claude Karnoouh, specialist în antropologie culturală și politică

Claude Karnoouh s-a născut în martie 1940 la Paris, unde și-a făcut și studiile superioare. Din 1959 și până în 1965 a urmat studii de științe (fizică și chimie) la Sorbona, iar din 1966 până în 1969 studii de științe umane (filosofie, antropologie socială, sociologie și lingvistică) la Universitatea Paris X Nanterre. Începând din 1970 este membru al Centrului National de cercetare științifică (CNRS) și a predat, de asemenea, la Universitatea Paris X Nanterre, Sorbona, INALCO, Universitatea din Gand (Belgia), Charlostville (Virginia, SUA), Urbino (Italia), ELTE (Budapesta). În 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și folclor în satul Breb din Maramureș. Din 1991 și până în 2002 a fost profesor invitat al Universității «Babes-Bolyai» din Cluj unde, în cel de al doilea semestru al anului universitar, a susținut un curs despre aspecte ale modernității târzii în postcomunism, îmbinând diverse abordări (politice, culturale, economice). Este autor a șase cărti și peste o suta de articole și eseuri de antropologie culturală și politică, filosofia culturii și filosofie politică.

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. AUR nu s-a ivit în eșichierul politic al României pe fondul pauperizării accentuate ori a imigrării masive a românilor, chiar dacă așa se consideră. Într-o colonie a Bruxellesului și a Americii, un partid cu tentă naționalistă n-are perspective. Spun tentă, deoarece membrii AUR sunt departe de noțiunea adevărată a ceea ce presupune sentimentul de dragoste față de specificul și tradițiile propriei națiuni. Dacă ne-amintim de Marine Le Pen, lozincile sale împotriva globalizării par a fi mai mult sau mai puțin de același calibru, ca și cele ale lui Târziu sau Simion. Ea a fost cel mai probabil masca pe care finanța credea că trebuie să o poarte, cel puțin în cazul celor mai radicale dintre partidele sale care, percepând că supraviețuirea globalizării nu este în nici un fel garantată, au conceput medicamentul pentru boala pe care ei înșiși au provocat-o. Se aseamănă cu competiția industrială care, văzând că cererea pentru produsele sale vechi se micșorează, decide să lanseze altele noi. Așa a apărut AUR.
    Prin urmare, este târziu să alegem între națiune și globalizare precum și una dintre cele două forme de dominație a mijloacelor bănești care se găsesc la dispoziția unui stat, cu atât mai mult cu cât toate partidele politice românești sunt proprietatea serviciilor secrete ce NU reprezintă interesele acestei națiuni. În plus, am spus-o adesea, a extrage politica românească din contextul organismelor europene din care face parte ca și din cadrul intereselor SUA din zonă, reprezintă o greșeală de raționament. Împărțirea Europei continentale a fost întotdeauna arma principală a forțelor exterioare, care au încercat să domine continentul profitând de contradicțiile sale. Scopul britanicilor era de a învinge Franța. Scopul americanilor era de a subjuga continentul. Ei au susținut integrarea europeană numai în măsura în care s-a sigilat diviziunea dintre Estul și Vestul continentului, alături de neîntreruperea dominației părții sale occidentale de către SUA. Așadar, nu numai de mână de lucru ieftină și de piață de desfacere a plasticelor europene am fost buni pentru aderarea la UE…. Durerea lor de cap absolută ar fi fost realizarea visului lui De Gaulle cu privire la o Europă de la Atlantic la Ural sau din Irlanda la Vladivostok, dacă preferați. Numai crearea unei astfel de Europe poate oferi o bază pentru a rezista tendințelor catastrofale socio-economice și geopolitice, care domină lumea noastră.
    Aceasta este marea responsabilitate a forțelor care insistă să fie numite de stânga, social-democrate, naționaliste sau pacifiste. Și-atunci, nu pot să nu mă întreb, are Simion sau ceilalți asemenea potențial? Deoarece incapacitatea tuturor partidelor politice românești de-a ajunge la mintea și inima electoratului nu-i suficientă pentru a „dansa” alături de mai marii Occidentului într-așa fel încât să te și respecte ca partener cu drepturi egale și să-și retragă inclusiv paraziții transnaționali, care au supt vlaga națiunii vreme de 31 de ani. Are AUR o viziune a României pentru Europa și pentru lume? Are hotărârea de a înfrunta o provocare extrem de mare ca cea care este plasată în momentul actual în fața omenirii, adică aceea a dispariției granițelor statale și subordonarea tuturor țărilor sub o administrație unică? Are independența necesară și curajul de a lupta împotriva puterii financiare reprezentată de corporatiștii globaliști? Sau reprezintă doar o apariție meteorică, doar lumina unei stele care s-a stins, inaugurând astfel o noapte lungă în istoria omenirii, o lume care, în ciuda strălucirii realizărilor sale tehnologice, rămâne totuși mai preistorică și mai barbară ca niciodată? Sunt întrebări pe care ar fi cazul să ni le punem fiecare dintre noi înainte de-a căuta printre multiplele crize de care suferă România, ori de-a socoti că acest partid a apărut precum Afrodita din spuma mării. Toată lumea (care gândește obiectiv, desigur) le observă incoerențele, lipsa de discurs, de maturitate politică, de organizare și de pregătire. Este un partid tampon sau balama care a fost creat ori de câte ori s-au schimbat eșaloanele de la vârful puterii. Atât! Un alt Faust contemporan care și-ar vinde sufletul, dacă ar avea unul!
    Până la venirea unor vremuri mai bune (în fond trebuie să gândim pozitiv) și până la apariția unor oameni CU ADEVĂRAT patrioți și luptători pentru dreptate, având în vedere că astăzi este sărbătoarea primăverii, las spre ascultare un fond muzical de excepție: https://www.youtube.com/watch?v=dN1XUV6QclU

  2. Foarte frumoase cuvinte adresate femeilor de 8 Martie de către președintele Vladimir Putin!!!
    https://ro.sputnik.md/Rusia/20210308/33907761/Putin-a-felicitat-toate-femeile-cu-prilejul-zilei-de-8-Martie.html
    Se observă clar diferențele dintre un șef de stat și-un lider! Care-i deosebirea dintre Kremlin și Cotroceni??? Dintre un mesaj pornit din considerație și unul dintr-un dispreț profund? Avem aici: https://www.capital.ro/klaus-iohannis-anunt-pentru-milioane-de-romani-de-8-martie-mesaj-unic-la-nivelul-europei-incredibil-ce-a-transmis-presedintele.html

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.