Constantin Țurcanu – între legendă și adevăr istoric

2
Palatul Administrativ Vaslui, sediul al Consiliului Judetean Vaslui
Turnul Palatului Administrativ din Piața Civică a municipiului Vaslui este o copie arhitecturală a căciulii „curcanilor”

În memoria celor care s-au jertfit pentru independența de stat a României, pe dealul Copoului din Vaslui, în cimitirul «Eternitatea», s-a ridicat un mausoleu care stă mărturie și reprezintă un simbol al patriotismului vasluienilor în înfăptuirea statului național român. La centenarul războiului de independență, în 1977, în centrul orașului s-a ridicat un impresionant monument, cu mari basoreliefuri în bronz, imortalizând eroismul dorobanților vasluieni, cât și actul citirii de la tribună a Proclamației de independență de către ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu. De altminteri, cușma de dorobanț reprezintă și azi emblema municipiului Vaslui prezentă atât la intrările în oraș cât și pe clădirile reprezentative ale urbei.

Nicolae Ionescu

De departe, cel mai important erou al orașului Vaslui în războiul pentru neatârnare a fost Constantin Țurcanu – aureolat în legendă și istorie pentru faptele sale de vitejie. Constantin Țurcanu, zis Peneș Curcanul, s-a născut la 1 martie 1854, în Vaslui, din părinții Gheorghe și Mărgărinta Țurcanu. Era unicul copil al familiei Țurcanu și l-au dezmierdat Costache. Când împlinise șapte ani, părinții l-au dus la Huși la niște rude mai înstărite, unde a urmat cu sârguință cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care cunoștea rostul scrisului și al cititului. Revenind acasă, vecinii îl rugau să le citească și lor din ziarele sosite, „tocmai de la București”. Astfel, în luna august 1864, Costache le-a citit vecinilor cu glas tare conținutul «Legii rurale», pe care, cu câteva zile în urmă, o semnase în capitala țării domnitorul Al. I. Cuza. Deseori, copiii, sub îndrumarea lui Costache, se jucau de-a războiul, iar el făcea parte totdeauna din oastea lui Ștefan cel Mare, despre care-i povestise bunicul său.

Scurte repere biografice

În una din zile, pe la jumătatea lunii august a anului 1864, pe când se hârjonea cu prietenul său Petrea Păciucă (viitorul gornist din grupa comandată de Constantin Țurcanu), zări pe șosea, venind dinspre Crasna, o caleașcă, cum nu se mai văzuse vreodată, însoțită de un pâlc de călăreți. Jocul a fost oprit și, curioși, s-au apropriat de marginea șoselei, la intrarea în târgul Vasluiului. Alaiul era așteptat de oficialitățile orașului, cu pâine și sare, după datina străbună. Din caleașcă au coborât doi bărbați: domnitorul Al. I. Cuza și ministrul Vasile Alecsandri, prieten al domnitorului. Apoi, sub privirile uimite ale copiilor, alaiul se puse în mișcare spre strada mare a târgului și continuă mai departe spre Solești, satul de obârșie al Doamnei Elena, soția domnitorului, unde drumeții aveau să poposească peste noapte.

Pentru a se putea întreține, la vârsta de 18 ani, s-a angajat ca lucrător la șoseaua care se repara între Vaslui și Solești. Când nu lucra la șosea, Costache își ajuta părinții la muncile câmpului, pe moșia boierească. Costache crescuse voinic și chipeș, avea un păr bogat, castaniu, ochi căprui și un mers mândru. Când i-a venit vremea de a merge în armată, tatăl său, Gheorghe Țurcanu, l-a condus la cazarma Batalionului 2, care făcea parte din Regimentul 7 Dorobanți, cu sediul la Iași. Feciorul din Vaslui a fost repartizat în compania a V-a. Urmă un an de instrucție la cataramă, după care i s-au prins galoanele de caporal și a fost numit comandantul unei grupe de recruți.

La 1 februarie 1877, prin Decretul 2.192, Regimentul 7, din care făcea parte și Constantin Țurcanu, și-a luat denumirea de Regimentul 13 Dorobanți-Iași, Vasluiul rămânând pe mai departe garnizoana unuia dintre batalioane.

Participarea la Războiul de Independență

Războiul împotriva Imperiului Otoman devenise iminent. Cu puține zile înainte de 29 aprilie 1877, România declanșase mobilizarea generală. Cele patru companii ale Batalionului din Vaslui pornesc spre București, alăturându-se primului batalion ieșean, continuându-și drumul spre Piatra-Olt, apoi pe jos spre localitățile Dobroțești și Bechet. Aici, au patrulat pe linia Dunării. La 20 iulie 1877, Divizia a IV-a, din care făcea parte și Regimentul 13 Dorobanți, a primit ordin să treacă toate trupele la sud de Dunăre. Regimentul ieșean urma să treacă Dunărea în fața cetății Nicopole. De aici a primit ordin să se apropie de întăriturile otomane de la Grivița 1. Remarcându-se în fața superiorilor, Constantin Țurcanu a fost avansat la gradul de sergent. Pentru a putea cuceri reduta, trebuia luat mai întâi redanul din fața Griviței 1. Atacul asupra redanului a fost stabilit pentru dimineața zilei de 27 august 1877. Comandate de maiorul Dimitrie Leca, companiile a V-a și a VII-a ale batalionului vasluian, alături de primul batalion ieșean, alcătuiau linia întâi de atac. Zărindu-l pe Constantin Țurcanu, proaspăt sergent, maiorul l-a felicitat pentru avansare și-i spuse prietenește: „Acum să te văd, curcanule, cum să-ți cinstești gradul și să-ți duci grupa la izbândă”. „Aveți toată nădejdea-n noi, domnule maior”, răspunse hotărât sergentul, „n-o să facem Vasluiul nostru de rușine”.

Veni și ziua de asalt. La ceasurile trei după-amiază, artileria noastră își prelungi tirurile. La chemarea trompetei, sergentul și căciularii lui porniră la atac. Au ajuns la marginea redanului. „Pe ei, flăcăi! Ura! La baionetă, băieți!”, tună Țurcanu. „Ura!”, strigară ostașii. Rândurile otomanilor se subțiau mereu și redanul fu cucerit de dorobanți. A doua zi, la 28 august 1877, drapelul Regimentului 13 Dorobanți primi înalta distincție «Steaua României». Cu acel prilej, comandantul batalionului prinse de pieptul sergentului Constantin Țurcanu, Ordinul «Steaua României» cu spade, cinstindu-i-se, astfel, faptele de vitejie ale grupei sale de „curcani”. La 30 august 1877, a început marea încleștare pentru cucerirea redutei Grivița 1, care căzu în mâinile bravilor ostași români. Apoi, prin lupte grele, s-au îndreptat spre cucerirea Griviței 2, unde 41 de vasluieni au plătit cu viața acea încercare de cucerire a redutei. La 7 octombrie 1877, atacul împotriva otomanilor pentru a cuceri reduta Grivița 2, a fost reluat cu înverșunare. Deși era noapte, dorobanții reușeau să oprească înaintarea turcilor. Din cauza beznei și a vălmășagului încleștării, sergentul Constantin Țurcanu pierdu legătura cu puținii oameni ce-i mai rămăseseră în grupă. În toiul bătăliei, sergentul simți deodată o durere sfâșietoare în spate. Fusese lovit de un iatagan. Își adună puterile și se întoarse cu fața spre adversar, cu arma ridicată deasupra capului. Un turc se pregătea să-l izbească din nou. Țurcanu nu-i mai dădu răgaz. Își lovi dușmanul drept în frunte cu patul armei. Curând simți că puterile îl părăsesc, căzând leșinat. Camarazii l-au văzut și l-au scos din focul luptei. Astfel, a luat sfârșit întâia campanie a sergentului Constantin Țurcanu pe pământul de dincolo de Dunăre.

Sergentul Constantin Țurcanu a fost adus în țară cu un grup de răniți și internat la Spitalul din Turnu-Măgurele. Aici se va întâlni, din nou, cu poetul Vasile Alecsandri. Acesta, alături de alți intelectuali, și-a pus talentul în slujba patriei, evocând în versuri înaripate eroismul legendar de care a dat dovadă ostașul român. Pe la jumătatea lunii octombrie 1877, poetul Vasile Alecsandri vizitează Spitalul de la Turnu Măgurele și se opește la patul sergentului Constantin Țurcanu, însoțit de doctori și de doamnele care se oferiră voluntar să îngrijească răniții. Țurcanu îl recunoscu repede pe poet: aceeași față zâmbitoare, aceeași privire caldă pe care o întâlnise cu ani în urmă în vremea copilăriei sale la Vaslui. Bardul s-a bucurat mult auzind că ostașului i-a rămas în minte momentul când acesta vizitase Vasluiul împreună cu domnitorul Alexandru Ion Cuza. Așezându-se pe marginea patului, poetul îl rugă pe sergent să-i povestească întâmplările din luptele la care luase parte. Țurcanu a început să-și depene domol gândurile. A povestit cum a plecat din Vaslui cu cei nouă ostași din grupa lui, cum i-a poreclit în glumă un bătrân de pe la ei, spunându-le că-s mândri ca niște „curcani”, cum apoi, în grele lupte în care s-au purtat cu vitejie, flăcăii au căzut pe rând, rămânând în cele din urmă doar el singur. Alecsandri a ascultat mișcat, cu admirație, vorbele sergentului pe pieptul căruia strălucea «Steaua României cu spade», rezervată ofițerilor.

Cum a intrat Constantin Țurcanu în legendă

Vasile AlecsandriLa câteva săptămâni de la acea întâmplare, poetul publică în numărul din 1 ianuarie 1878 al revistei ieșene «Convorbiri literare», cunoscutele sale poezii din ciclul intitulat «Ostașii noștri», închinat eroilor din războiul de independență. Printre aceste poezii se numără «Peneș Curcanul», scrisă la Mircești, în noiembrie 1877. În poezia «Peneș Curcanul», (poreclă dată de poet eroului vasluian și transformată în renume), figura lui Constantin Țurcanu este puternic conturată. Tot vasluian va fi și cel căruia, întorcându-se din război rănit, i se va părea „mai lungă calea acum la-ntors acasă”. Aici, „Sergentul” ne este înfățișat de poet așa cum avea să și-l imagineze el, întorcându-se spre casă.

La începutul lunii decembrie 1877, îndată ce Osman Pașa capitulase la Plevna, regimentul vasluian sosi în țară pe la Turnu-Măgurele. În ziua de 31 decembrie 1877, ei au luat parte la solemnitatea decorării drapelului de luptă al Unității la București. La sfârșitul războiului, eroul din Vaslui purta pe piept ordinul «Steaua României cu spade», medaliile «Trecerea Dunării», «Independenței», medalia «Comemorativă rusă». Deși războiul se terminase, contingentul lui Constantin Țurcanu continuă să fie menținut sub arme.

La 8 octombrie 1878, sergentul Constantin Țurcanu a trăit un eveniment de care avea să-și amintească toată viața. A participat, la București, împreună cu locotenent-colonelul Ion Petrovici, comandantul batalionului și alți 60 de ofițeri și gradați, reprezentând Regimentul 13 Dorobanți, la parada ce primise numele «Întoarcerea triumfală a armatei române». În 1880, pentru cinstirea meritelor deosebite ale batalionului vasluian, prin Decretul nr.163 din 15 aprilie, s-a hotărât ca subunitatea să se transforme într-un regiment de sine stătător, cu denumirea de «Regimentul 7 Rahova nr. 25 Vaslui». La 10 septembrie 1880, este lăsat la vatră, dar își păstrează căciula de ostaș cu pana de curcan, pe care o purtase în cei cinci ani de armată. Ajutat de tatăl său, se întoarce din nou la meseria pe care o practicase înainte de război, fiind numit în funcția de picher pe șoseaua Vaslui-Solești.

După doi ani, în ziua de 15 ianuarie 1882, se căsătorește cu Rarița Zaharia, fata iubită care l-a așteptat cu dragoste și bucurie în toată perioada când a fost soldat. Și-au construit la Vaslui o căsuță pe strada Gh. Lazăr nr. 15. Așa a intrat Constantin Țurcanu, modest și cumpătat, în rosturile vieții civile și de familie. În 1884, lucrând la repararea unui podeț pe șoseaua Vaslui-Solești, Constantin Țurcanu avea să se întâlnească a treia oară și pentru ultima cu Bardul de la Mircești. Dintr-o caleașcă elegantă ce venea de la Iași, coborî un bărbat surâzător, trecut de mult de anii tinereții. Se apropia cu pași siguri de Țurcanu și, îmbrățișându-l, exclamă bucuros: „Te cunosc, eroule!” Era Vasile Alecsandri. Au stat de vorbă îndelung. Țurcanu i-a mulțumit pentru tot ce a scris despre el și despre ceilalți luptători care pieriseră în vârtejul războiului.

Peneș Curcanu în Primul Război Mondial

Anii au trecut. Cerul Europei s-a întunecat din cauza izbucnirii primului război mondial. Deși avea 62 de ani, Constantin Țurcanu s-a prezentat în 1916, la Regiment, cerând să fie trimis pe front ca voluntar. După îndelungate discuții, a reușit să-l lămurească pe comandantul părții sedentare a Regimentului 25 Rahova să-i aprobe plecarea pe front, ca voluntar, prin Ordinul nr.1 din 15.08.1916 a Decretului 2784; și-a îmbrăcat noua uniformă, refuzând șapca de infanterist, luând vechea lui căciulă de „curcan”. S-a prezentat pe frontul din Oituz, fiind în mijlocul militarilor tineri pe care-i sfătuia să aibă o comportare demnă în fața vrăjmașului. Acolo, la Oituz, se născu chemarea cuprinsă din cinci cuvinte – „Pe aici nu se trece” – care a îmbărbătat pe toți luptătorii români. Pe front s-a difuzat și o foaie volantă cu numele eroului, menită să-i încurajeze pe militari în luptă. La sfârșitul războiului pentru reîntregirea neamului, eroul Constantin Țurcanu purta pe pieptul său, alături de decorațiile din anii 1877-1878 și «Virtutea militară» – clasa I, «Medalia serviciului credincios» – clasa I, iar în 1931, prin Înaltul Decret nr. 3876, i s-au conferit «Furajerele», «Mihai Viteazul» și «Virtutea Militară».

Deși Constantin Țurcanu, în mai 1921, a fost demobilizat, el cere cu insistență să rămână în rândul armatei. De aceea, în 1922, comandantul Regimentului 25 Vaslui hotărăște rămânerea lui în rândul cadrelor active până la sfârșitul vieții, slujind ca port-drapel al regimentului. Pentru modul cum își executa misiunile, comandantul regimentului său propune ca Țurcanu să fie avansat la gradul de sublocotenent în rezervă, propunere neadmisă de Ministerul de Război, dar i se acordă gradul de plutonier major (ord.1028 din aprilie 1920).

Constantin Țurcanu a dispărut, dar n-a dispărut povestea lui

La 15 noiembrie 1932, la vârsta de 72 de ani, inima lui Peneș Curcanul încetează să mai bată. Obosită, intră în veșnicul repaus, după ce bătuse la unison cu marea inimă a poporului român în momentele importante ale neamului. O tristețe cuprinse întregul regiment, de la comandant până la ultimul ostaș. Înmormântarea a avut loc în cimitirul «Eternitatea» din apropierea parcului denumit «Copoul Vasluiului». După doi ani, în 1934, asociația «Cultul Eroilor» a ridicat în același cimitir un impresionant monument. În fața monumentului au fost așezate în gropi individuale osemintele a nouă dorobanți, veterani ai Vasluiului din războiul de independență din anii 1877-1878, iar în mijlocul lor mormântul sergentului Constantin Țurcanu. Se reconstituie astfel, în mod simbolic și pentru vecie, legendara grupă cântată de Vasile Alecsandri, în care însuși legendarul erou spusese comandantului său la Plevna următoarele: „Aveți toată nădejdea în noi, n-o să facem Vasluiul nostru de rușine”, ducându-și „camarazii din grupă la izbândă”.

Vasluiul, acest pământ de istorie și legendă, îl preamărește pe eroul din Războiul de Independență din anii 1877-1878, păstrându-i neîntinată memoria și îi evocă faptele cu recunoștință, transmițându-i cu mândrie din generație în generație faptele de vitejie, ca pe o torță aprinsă. Aceasta este, prin urmare, viața legendară a concitadinului nostru existentă, în mare parte, în mentalul colectiv al locuitorilor urbei. Desigur, Constantin Țurcanu a existat ca personaj istoric și a devenit un simbol. Indiferent dacă portretul atât de frumos zugrăvit de Vasile Alecsandri a reprezentat sau nu pe Constantin Țurcanu, acesta rămâne, credem noi, o personalitate legendară și chiar fabuloasă a Armatei Române.

La peste un secol depărtare de la evenimentele din 1877-1878, literatura l-a impus pe Peneș Curcanul și i-a dat substanță istorică. Disputa în jurul numelui real continuă și azi: „Plecat-am nouă din Vaslui / și cu sergentul, zece,/ și nu-i era zău, nimănui/ În piept inima rece/ Voioși ca șoimul cel ușor/ Ce zboară de pe munte;/ Aveam chiar pene la picior,/ ș-aveam și pene-n frunte./ Toți dorobanți, toți căciulari/ Români de viță veche,/ Purtând opinci, suman, ițari,/ și cușma pe-o ureche./ Ne dase nume de Curcani/ Un hâtru bun de glume/ Noi am schimbat lângă Balcani/ Porecla în renume…”. Câți nu au învățat, încă din primii ani de școală, aceste versuri din una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Vasile Alecsandri, închinată eroismului ostașilor români din Războiul de Independență, din 1877-1878?!

Constantin Țurcanu este Peneș Curcanu

Dintre variantele de identificare, cea mai răspândită este aceea conform căreia eroul din cunoscuta poezie ar fi fost Constantin Țurcanu, așa cum se arată încă din primul număr al revistei «Magazin istoric» în aprilie 1967. Peste câțiva ani, în 1970, într-o monografie publicată de Gavrilă Sacadat, sunt consemnate chiar și o serie de întâlniri între Vasile Alecsandri și Constantin Țurcanu, înainte și după 1877, cum s-a arătat mai sus. Corespondența poetului din anii 1877-1878, știri din presa timpului și unele afirmații ale lui Constantin Țurcanu dovedesc că acesta s-a întâlnit cu Alecsandri. Gavrilă Sacadat afirma că una din întâlnirile lui Alecsandri cu Țurcanu ar fi avut loc „pe la jumătatea lunii octombrie 1877”, în spitalul de campanie de la Turnu Măgurele, unde sergentul era rănit în urma luptei de la 7 octombrie. Adevărul este, însă, altul și îl aflăm chiar din corespondența purtată de poet în această perioadă. Până la 13 octombrie 1877, Alecsandri s-a aflat la Mircești, unde, la 9 octombrie, se oficiază, în condiții modeste, impuse – așa cum afirma el însuși – de momentele grele prin care trecea țara, căsătoria fiicei sale. Între 13-21 octombrie, poetul accepta invitația făcută de mai multe comitete ale doamnelor din Moldova, de a ține o serie de conferințe, urmând ca fondurile obținute să fie destinate procurării celor necesare pentru ajutorarea ostașilor români, răniți pe front. După încheierea turneului de conferințe, Alecsandri își pune în aplicare o mai veche hotărâre: aceea de a scrie ceva „în cinstea ostașilor eroi de pe front care au uimit prin curajul dovedit la Grivița”. Rezultatul strădaniilor sale nu întârzie să se arate. După numai o lună scrie cunoscuta «Odă a ostașilor români» iar la 1 decembrie 1877 îi trimite lui Iacob Negruzzi, spre a fi citită la «Junimea» și apoi publicată în «Convorbiri literare» prima variantă a poeziei «Peneș Curcanul», comunicându-i: „Iar m-am apucat de făcut ‘stihuri’. Îți trimit legenda lui Peneș Curcanul pentru numărul de la 1 ghenar… Răspunde-mi dacă Peneș a fost bine primit la Junimea”.

Și, într-adevăr, poezia a întrunit nu numai aprecieri, așa încât este publicată în numărul din 1 ianuarie 1878 al revistei. Această primă variantă, poetul o datează „Mircești, august 1877”. De ce? Mai întâi, datorită unui vechi obicei al său de a-și data poeziile după evenimentele cărora le erau dedicate. Atunci, acelea la care se referea erau primele lupte ale armatei române pe teritoriul Bulgariei, respectiv cele din 27 și 30 august 1877. Apoi, pentru că versurile erau dedicate Regimentului 13 Dorobanți, care se distinsese strălucit în luptele de la 27 august. Amănuntul acesta ne este relevat de o altă scrisoare trimisă de Alecsandri lui Iacob Negruzzi, la 12 decembrie 1877, în care îi cere: „…să nu publice nici una din bucățile mele înainte de a fi corectate de mine, căci am făcut în ele unele schimbări indispensabile. Așa de pildă: în Peneș Curcanul, aș dori să înlocuiesc în stofa 19 ‘doi frați Călin’, prin ‘doi frați ieșeni’, fiindcă în Regimentul 13 de Dorobanți erau și ieșeni”.

Iată deci, că însuși poetul ne dă răspunsul la întrebarea cui i-a fost dedicat «Peneș Curcanul», afirmând clar că este vorba de Regimentul 13 Dorobanți. Este drept că aceasta este coincidență, căci și sergentul Constantin Țurcanu făcea parte din regimentul menționat, ceea ce a facilitat identificarea sa cu eroul lui V. Alecsandri.

În articolul «O baladă a războiului românesc» semnat de Beatty Kingston în ziarul englez «Graphic», care preceda traducerea lui «Peneș Curcanul» în limba engleză în 1878, se făcea aprecierea că versurile respective, „inspirate de ultimul război, în care armata română a jucat un rol strălucit”, cântă eroismul „dorobanților români sau milițienilor” și nu pe cel al unui erou anume, apreciere realistă și apropiată de vederile poetului.

Următoarea întâlnire dintre Alecsandri și Constantin Țurcanu, imaginară ca și cea de la Turnu-Măgurele din toamna lui 1877, se afirmă, foarte vag, în monografia datorată lui Gavrilă Sacadat care ar fi avut loc „într-o zi de la începutul verii anului 1884”, în apropiere de Solești, pe șoseaua Vaslui-Iași, pe care își desfășura activitatea sa de picher Țurcanu. Dar, după alte știri din presa vremii, la mijlocul lunii mai 1884, marele poet era încă la Mircești, unde primește cu durere vestea morții fratelui său, Iancu. În vara aceluiași an, din cauza izbucnirii unei puternice epidemii de holeră, Alecsandri renunță să mai plece în Franța împreună cu soția sa, pentru îngrijirea sănătății și merge la băile de la Mehadia, din Transilvania. De acolo se întoarce abia la începutul lui septembrie, când, după o scurtă oprire la București, la 7 septembrie 1884 se îndreaptă spre Mircești. O întâlnire a poetul cu Constantin Țurcanu, ca atare, nu este menționată de biografii lui Vasile Alecsandri. În sfârșit, o ultimă legătură stabilită, în aceeași monografie, între Alecsandri și Constantin Țurcanu din Vaslui, devenit între timp, plutonier-major, datează din 1928. În acest an, la Mircești a fost construit un mausoleu în care au fost strămutate osemintele poetului din vechea criptă de lemn unde fusese înmormântat. Se afirma că la festivitatea de inaugurare a mausoleului, care a avut loc la 3 iunie 1928, Constantin Țurcanu, împreună cu alți nouă veterani din Războiul de Independență, ar fi refăcut grupa de „curcani”, purtând apoi pe umeri sicriul cu osemintele lui Alecsandri. Desigur, această informație a fost preluată din «Enciclopedia română» – Minerva, din 1930, singura care o menționează. Relatările apărute în presa vremii despre evenimentul amintit nu o confirmă. Dimpotrivă, așa cum reiese din articolul intitulat «La cripta lui Vasile Alecsandri» («Universul», 23 mai 1928) încă la sfârșitul lunii mai, într-un cadru restrâns și fără mult fast, osemintele poetului au fost strămutate, împreună cu cele ale părinților săi și ale soției sale, Paulina, în mausoleul construit la Mircești. Două săptămâni mai târziu, «Adevărul» din 5 iunie 1928 relata cu lux de amănunte, sub titlul «Pelerinajul Academiei la Mircești», inaugurarea, la 3 iunie 1928, a mausoleului lui Alecsandri, „ridicat sub auspiciile Academiei cu sprijinul Ministerului Artelor”. Printre cei ce luaseră cuvântul cu acest prilej era menționat și Mihail Sadoveanu. Într-adevăr, inaugurarea mausoleului a avut loc la 3 iunie 1928, după ce cu aproape două săptămâni înainte osemintele poetului fuseseră deja strămutate. Așadar, scena relatată de Enciclopedia «Minerva» nu a putut avea loc.

Din scrisorile lui Țurcanu

Totuși, Constantin Țurcanu era recunoscut încă din timpul vieții sale drept „Peneș Curcanul”, nume sub care își semna și scrisorile. El era considerat atât la Vaslui, cât și în întreaga țară, drept eroul care l-a inspirat pe „bardul de la Mircești”. Însă, dacă Alecsandri nu l-a cunoscut pe Constantin Țurcanu în timpul vieții sale, iar veteranul vasluian nu a fost identificat cu „Peneș Curcanul”, atunci când a început, totuși, să i se spună și să-și spună „Peneș Curcanul”? Răspunsul ni-l oferă însuși Constantin Țurcanu. Într-adevăr, în timpul șederii sale la băile Govora în 1928, probabil la solicitarea celor ce doreau să păstreze o amintire de la „Peneș”, el a scris mai multe cărți poștale ilustrate în care relata câteva din momentele mai însemnate ale participării sale la războiul pentru cucerirea independenței, cât și la primul război mondial, semnându-le „Plutonier-major Peneș Curcanu”. Într-una dintre ele, aflată la Muzeul Național de Istorie a României, după ce face referire la atacul din 7 octombrie 1877 asupra Griviței 2, în timpul căruia el a fost rănit, dând amănunte despre întoarcerea sa de pe front, Constantin Țurcanu încheie „…în 1916, …m-am înscris voluntar… în Resboiul mondial de unde am fost recunoscut de adevărat ‘Peneș Curcanu din Vaslui’”. Iată, deci că, cel mai probabil, în timpul, sau la puțin timp după primul război mondial, s-a atribuit meritul de a fi eroul pe care l-a zugrăvit cu atâta măiestrie Alecsandri. Desigur, la aceasta a concurat, cu siguranță, și faptul că sergentul Constantin Țurcanu nu numai că a supraviețuit războiului neatârnării, dar, deși în vârstă de peste 62 de ani, s-a înscris voluntar și a luptat ca veteran în al doilea război balcanic și în primul război mondial, constituind o pildă vie a eroismului și patriotismului ostașului român. A fost poate la mijloc și dorința autorităților politice și administrative locale (este scopul liberalilor aflați la putere în 1924) de a-l folosi ca pe o legendă vie, transformându-l în capital electoral în cursa pentru preluarea puterii. De altminteri, și o plasă din fostul județ Vaslui, din anii interbelici, purta numele de Peneș Curcanul

Prin urmare, eroul vasluian, Constantin Țurcanu a fost o personalitate controversată. Într-adevăr, legătura sa cu marele poet, Vasile Alecsandri, este contestată de unii istorici contemporani, Dan Berindei, Nichita Adăniloaie, Mioara Ioniță etc. considerând că poetul i-a preamărit pe dorobanții Regimentului 13 format din ieșeni și vasluieni si nu un anumit erou. Sunt și istorici, mai ales cei de pe meleagurile vasluiene, care relatează de existența unor legături (întâlniri) între eroul vasluian Constantin Țurcanu și marele poet de la Mircești. Incontestabil este faptul că acest personaj legendar, erou al românilor în general, și al Vasluiului, în special, trebuie să fie o pildă vie pentru tinerii de azi, faptele sale de vitejie să ne încălzească inimile și să ne dea încredere în viitor, pentru a ridica pe noi culmi virtuțile ostășești ale luptătorilor din 1877-1878, urmași demni și drepți ai plăieșilor lui Ștefan cel Mare.

Notă: pentru realizarea acestui material documentar autorul a folosit următoarea bibliografie: «Cronica Vasluiului» (coordonator M. Ciobanu, 1999), «Contribuția vasluienilor la Războiul de Independență» (Ioan Mancaș, 1977), «Valori spirituale vasluiene» (Traian Nicola, 2001), «Dicționarul personalităților vasluiene» (Petru Necula și Mihai Ciobanu, 2001), ș.a.

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Tot ride lumea de moldoveni’ca s incuiati’ca s asa si pe dincolo.dar cind a fost nevoie de noi’ne am auto depasit.asta nu se invata la scoala’se simte.pina si capitala a fost ridicata de moldoveni’in anii 70 juma din tirgul lui bucur era format din moldoveni’stiu de la batrinul meu.asa ca..

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.