Elena Farago, poeta copiilor

1

S-a născut la 29 martie la Bârlad. Descendentă dintr-o veche familie de origine greacă (Tomaide după mamă, Paximade după tată) este cel de-al doilea copil din cei şapte ai soţilor Anastasia şi Francisc Paximade.

Clasele primare şi două clase gimnaziale le-a urmat la Bârlad, la pensioanele Varlaam şi Drouhet. Între anii 1884-1890, asupra familiei Paximade se abat multe necazuri. Mor trei dintre cei şapte copii, iar în 1890 când Elena împlineşte 12 ani rămâne orfană de mamă. Alături de tată şi de cei trei fraţi, Elena încearcă să înfrunte greutăţile vieţii. Dar soarta avea s-o lovească pentru a doua oară. În ianuarie 1895, tatăl se îmbolnăveşte şi după două săptămâni de agonie moare în braţele ei.

În 1896, orfană de ambii părinți și grav bolnavă, a fost internată la spitalul Colţea din Bucureşti. În timpul convalescenţei, locuieşte la fratele mai mare – Ernest, stabilit în Bucureşti. Refăcută după boală, s-a angajat în casa lui Gh. Panu, ziarist şi om politic. Aici o întâlneşte marele nostru dramaturg I. L. Caragiale, care, aflând povestea vieţii sale, a exclamat „o viaţă de român, subiect de dramă”.

Timp de doi ani, Elena a fost guvernanta copiilor lui I. L. Caragiale. Într-un interviu acordat revistei «Rampa» în 1927, poeta mărturisea: „au fost cei mai frumoşi ani din tinereţea mea”. În casa scriitorului, viitoarea poetă îi cunoaşte pe Al. Vlahuţă și G. Ranetti. Tot aici l-a cunoscut pe Francisc Farago, cel care avea să-i devină soţ. Elena Farago a început să scrie de tânără. A debutat în viaţa literară în 1898 cu un reportaj pe care îl semnează cu pseudonimul „Fatma”.

La îndemnul lui Nicolae Iorga, a cărei prietenă şi confidentă a fost, a publicat prima poezie în 1902, în ziarul «România Muncitoare». Apoi publică primul său volum de poezii intitulat «Versuri» în 1906, la Editura «Luceafărul» din Budapesta, primit bine de critica literară. Au urmat apoi volumele «Șoapte din umbră» (1908), «Traduceri libere» (1908)‚ «Din taina vechilor răspântii» (1913), «Șoaptele amurgului» (1920), «Poezii alese» (1924), «Nu mi-am plecat genunchii» (1926), «Poezii» (1937). Din 1907 s-a stabilit la Craiova, unde o vor găsi evenimentele sângeroase ale acestui an, iar din cauza afilierii ei la mişcarea ţărănească a fost arestată şi eliberată numai la intervenţiile lui N. Iorga. În această perioadă l-a adoptat pe fiul său, Mihnea. În 1913 se va naşte fiica Elenei, Cocuţa.

În 1921 a fost numită director al Fundației «Alexandru şi Aristia Aman» din Craiova, fundație pe care o va conduce timp de 30 de ani. Elena Farago a avut contribuția deosebită în ceea ce privește regulamentul de organizare și de funcționare al bibliotecii, fișarea cărților și ținerea unei evidențe corecte de aranjare a publicațiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecțiilor prin achiziții și donații.

A scris literatură pentru copii, majoritatea volumelor fiind în versuri; «Pentru copii», «Copiilor», «Din traista lui Moş Crăciun», «Bobocica», «Să nu plângem», «Să fim buni», «Ziarul unui motan», «Într-un cuib de rândunică», «A ciocnit un ou de lemn», «Într-o noapte de Crăciun», «4 gâze năzdrăvane».

Numele Elenei Farago este prezent în publicaţiile prestigioase ale vremii «Convorbiri literare», «Semănătorul», «Ramuri», «Revista noastră», «Neamul românesc literar», «Viaţa românească».

A întemeiat la Craiova, împreună cu I. B. Georgescu, C. Gerota, I. Dongorozi, C. D. Fortunescu, o revistă literară remarcabilă «Năzuinţa» ( 1922 -1925), iar pentru tânăra generaţie a patronat «Prietenul copiilor» ( 1943- 1946) o revistă educativă pentru copii şi tineret.

A fost laureată de către Academia Română cu Premiul «Adamachi» pentru volumele «Șoapte din umbră» și «Traduceri libere», iar apoi pentru volumele «Șoaptele amurgului» şi «Din traista lui Moş Crăciun», apărute în 1920.

Pentru întreaga operă, Elena Farago va primi nenumărate premii și distincții de-a lungul vieții printre care și Premiul Internațional «Femina» obținut în 1924.

Elena Farago s-a stins din viaţă pe 4 ianuarie 1954 la Craiova, după o lungă suferinţă. Este înmormântată în Cimitirul Ungureni din Craiova.

„Și iar mi-i sufletul la tine

Atât de-ntreg

Atât de tot,

Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare

Că cere,

Mângâie,

Și doare,

De parcă tu ai plâns-o-n mine,

De parcă ţi-am venit de tot…,

Și iar mi-i sufletul la tine”

În anul 1978, la propunerea UNESCO, Elena Farago a fost omagiată de această instituție, la împlinirea unui secol de la naștere, la peste două decenii de la moartea sa, pe 4 ianuarie 1954.

În Craiova, în aceeași curte cu sediul central al Bibliotecii Județene «Alexandru si Aristia Aman», se găsește imobilul în care a locuit Elena Farago, devenit casă memorială. Numită directoare a Fundației «Alexandru si Aristia Aman» în septembrie 1921, Elena Farago a condus – vreme de peste trei decenii – destinele acestui lăcaș de cultură. Elena Farago avut contribuții deosebite în ceea ce privește regulamentul de organizare și de funcționare a bibliotecii, fișarea cărților și ținerea unei evidențe corecte de aranjare a publicațiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecțiilor prin achiziții și donații.

După preluarea conducerii fundației, poeta Elena Farago s-a mutat în casa care putea „servi drept locuință personalului în serviciul bibliotecii și muzeului”, conform testamentului Aristiei Aman. Aici a trăit Elena Farago alături de familia sa (soțul și copiii Coca și Mihnea) până la sfârșitul vieții sale și tot aici a scris majoritatea creațiilor sale literare.

Dacă-mi aplec smerit genunchii…

Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Şi mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun…

Şi nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine ştie cât…
Mi-ar fi destul să-l văd că-mi creşte
Nici prea frumos, nici prea urât;

Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,
Şi nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râdă de ce-i spun.

Şi mai ales, aş vrea să simtă
În orice păs din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu…

Dacă-mi aplec smerit genunchii…

Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Şi mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun…

Şi nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine ştie cât…
Mi-ar fi destul să-l văd că-mi creşte
Nici prea frumos, nici prea urât;

Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,
Şi nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râdă de ce-i spun.

Şi mai ales, aş vrea să simtă
În orice păs din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu…

Gândăcelul

– De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare,
De ce mă strângi aşa de rău?

Copil ca tine sunt şi eu,
Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tine,
Şi-ar plânge mama după mine,
Şi-ar plânge bietele surori,

Şi-ar plânge tata mult de tot,
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Şi lasă-mă, că nu mai pot!…

 

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. Dacă-i seară de poezie, atunci…să curgă cuvintele-n șoapte
    Doar ceasornicul cel somnoros e plecat într-un sejur celest

    sufletul
    este un copil minunat și poznaș
    câteodată răscolește ridurile, se-ncruntă, se bosumflă
    și aruncă toate jucăriile
    ridurile ii adaugă ani grei, in plus
    o haină grea si lălâie, un baston și picioare șchiopătând
    se numește tristețe, nostalgie sau mici ploi
    poate de dor, sau…

    in fiecare dimineață îl spăl, îl pun să facă mișcare
    adaug un zâmbet, să-și iasă din ceruri si cercuri
    un pumn de spice alintate de soare
    si evantaie de vânt prin părul zburlit

    alteori
    îl găsesc retras pe o piatră
    ce seamănă cu un monah
    ce-și ține obrajii in ofurile palmelor îngreunate
    pierzând mărgăritare la întâmplare
    ce alunecă pe văi uscate de arșiță și munți dezgoliți
    nu pot să îl las așa
    îi așez ușor, în brațe, o liră cu fine acorduri
    modelate-n cristal si rubine și perle
    nu-l las să suspine si-i las pentru altădată
    să numere picăturile vieții în boabe de rouă

    îi aleg cu grijă anturajul
    aerisesc odăile toate
    si-i scutur fărâmele pe ferestre pentru altfel de porumbei
    pentru altădată
    zburând spre azilul durerii si alt cânt

    si mai pictez fratele soare si sora luna măiastră, să curgă agale,
    să zboare, să…fluturi in mii de culori
    spre Dumnezeu, cu credință
    cu semințe de inimă, milieuri de flori si grădini suspendate

    câteodată, sufletul se
    răzgândește
    iese din straie de stare, din file
    iese din fire, deșirate aripi si scrie
    diverse cărți colorate, magie

    o altă nuanță se-nalță din suflet
    ca o umbră deasă, răzvrătește lumina printr-o lentilă
    pusă sub soare, plăsmuire lucind adiere si aripi de suflet
    se-nalță pătrunsă de un straniu frumos
    mestecând in tăcere foi de iubire si fire de tort
    cu povești de tot felul

    fiți blânzi cu sufletul
    nu-l îmbrânciți, nu-l aruncați de pe stâncă
    cu greu va urca înapoi,
    redevenind acel copil minunat și gingaș
    câteodată poznaș

    semnat,
    ziua din secolul trecut, încă a mai rămas din el
    si lumina- alt suflet rebel ca un gând…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.