Propaganda comunistă în film (ceva ce urmează să se petreacă din nou)

3

Iată de ce nu prea am fost preferatul profesorilor mei în UNATC: pentru că analizam tranşant sistemul comunist punând degetul pe rană. Sistem din care ştiam că nu ieşisem nici atunci, în urmă doar cu câteva decenii. Şi din care nu am ieşit nici acum, propaganda şi cenzura funcţionând din plin.

Sunt grăitoare pentru debutul propagandei de stânga prin film de la începutul şi mijlocul secolului trecut, atât din punct de vedere socio-politic, cât şi din cel al concepţiilor regizorale, filmele realizate de Eisenstein – Greva, 1925, Crucişătorul Potemkin, 1926, sau Alexander Nevski, 1938.

La apariţia sa, Greva era salutat în presa vremii ca fiind prima operă cinematografică revoluţionară. Regizorul teoretician a folosit aici un montaj-şoc, asociativ, stârnind emoţie şi revoltă, un exemplu la îndemână fiind secvenţa opresiunii muncitorilor montată în paralel cu imaginile tăierii vitelor la abator. Era primul film al unui ciclu despre revoluţia rusă, unde Potemkin va deveni a doua parte, iar următoarele filme vor întregi acest ciclu (Octombrie şi Vechiul şi Noul).

Serghei Eisenstein, care în 1918 se înrolase în Armata Roşie în timp ce tatăl său era de partea Albilor, servea acum prin filmele sale într-un mod mult mai eficient cauzele revoluţiei comuniste. Filmele sale voiau să şocheze, să justifice acţiunile bolşevicilor (probabil că astăzi ar fi nevoie de un alt Eisenstein care să arate lumii atrocităţile comunismului) şi să le legitimizeze, ceea ce a reuşit din plin, manipulând fără remuşcări evenimente istorice.

Crucişătorul Potemkin a stârnit lupte de stradă ale populaţiei cu forţele de ordine în oraşele mari europene şi americane din cauză că a părut atât de real, mai ales chipurile oamenilor omorâţi pe treptele Odessei, încât spectatorii l-au considerat mai degrabă un jurnal de actualităţi. Acest film plănuia să omagieze întregul an revoluţionar 1905, cu zecile sale de evenimente petrecute în aproape toate oraşele ruseşti. Însă vremea nefavorabilă l-a făcut pe Eisenstein să reducă tot scenariul la momentul revoltei de pe crucişătorul Potemkin, idee de manipulare inspirată: extrăgând acest singur eveniment istoric, îi va propulsa pe cel mai înalt podium pe eroii acestuia.

Şi aici, ca şi în Greva, protagoniştii sunt echipajul crucişătorului şi mulţimea. Reiese astfel clar îndemânarea regizorului de a realiza aceste filme cu o puternică propagandă bazată pe mistificare, manipulare şi pe o bună cunoaştere a psihologiei mulţimilor. Chipurile marinarilor sunt deschise, zâmbitoare, sunt ale unor oameni cumsecade, în contrast cu cele ale ofiţerilor, care au ochi răi, vicleni, şi priviri dispreţuitoare, sau cu alura mefistofelică a preotului, care face pe mortul în timpul revoltei pentru a urmări cu viclenie ce se petrece în jur. Eisenstein reuşeşte astfel doar prin câteva cadre să denigreze Biserica şi să compună fariseismul prelaţilor, acuzându-i de pactizarea cu puterea ţaristă.

Aici se vede încă o dată meşteşugul propagandistic al lui Eisenstein, care va obţine prin montaj, muzică, imagine şi mizanscenă, creşterea revoltei spectatorului, a mâniei proletare care va deveni astfel legitimă: oamenii care se adună la căpătâiul marinarului, ucis pentru o bucată de pâine, tânărul care citeşte un manifest prin care cere să i se facă dreptate sărmanului marinar, femei şi bărbaţi care plâng, pe ale căror chipuri se citeşte tristeţea şi durerea, etc. Mulţimile se adună din ce în ce mai mult, apoi detaliul unor mâini care se strâng în plan detaliu descriu înflăcărat solidaritatea care se formează între oameni, de asemenea, pumni care se agită şi lozinci care cer moartea tiranilor, legitimează crimele care trebuie să se întâmple în numele luptei de clasă. Oraşul fraternizează cu marinarii (muzica devine acum optimistă), bărcile cu vele se adună lângă crucişător, orăşenii aducând mâncare marinarilor. Pentru contrast ideologic, pe chei sunt arătate, alături de săraci şi ologi, femei bogate, elegante, venite să vadă ce se petrece.

Dar punctul culminant şi indignarea maximă la care este adus spectatorul îl reprezintă secvenţa cu mulţimea pe treptele Odessei: copilul ucis, mânuţa acestuia zdrobită de picioarele soldaţilor care coboară scările şi îi calcă în picioare pe cei împuşcaţi, mama ucisă şi căruciorul cu copilul acesteia care porneşte la vale, pe scări, pe un drum al morţii. La sfârşitul filmului, Eisestein crează iarăşi un moment de maximă propagandă: pactizarea soldaţilor cu răsculaţii de pe Potemkin, demonstrează că, în fapt, conştiinţa revoluţionară este mai intensă.

Cu Alexander Nevski se trece într-o nouă fază propagandistică stalinistă, aceea a cultului personalităţii creat pe acele figuri istorice care au contribuit la creşterea puterii Rusiei în Europa şi care şi-au apărat teritoriul de invazii, aşadar personalităţi care pot sluji ca exemplu pentru întărirea ataşamentului faţă de conducerea statului sovietic. Prin Nevski, Eisenstein îşi demonstrează din nou marile sale aptitudini pentru sprijinul propagandei oficiale.

Este necesar să vorbim în cazul Uniunii Sovietice, redevenită Rusia, şi despre sensibilitatea guvernelor sale la tot ceea ce priveşte informaţia şi, mai cu seamă, la film. Dezinformarea şi mistificarea faptelor istorice reprezintă una din lungile tradiţii ale puterii politice din Rusia, culminând pe la 1900 cu intrigile complicate ale poliţiei secrete ţariste, Ohrana. Regimul sovietic, încă de la naşterea sa, a preluat şi a perfecţionat metodele predecesorilor săi. Dezinformarea şi manipularea prin filme a devenit astfel o veritabilă instituţie, girată de organisme perfect oficiale. În 1919, bunăoară, Lenin semnează decretul de naţionalizare a industriei cinematografice în Rusia sovietică, care trece la Comisariatul Poporului pentru instrucţiunea publică. (Lenin a acţionat destul de rapid în domeniul cinematografiei, moment surprins cu delicateţe, chiar cu o părere de rău necamuflată, de Nichita Mihalkov în filmul Sclava Iubirii).

Autor: Pascal Ilie Virgil

Loading...
loading...

3 COMENTARII

  1. Mă îndoiesc de revenirea comunismului! Nici măcar nu m-aștept la apariția unei forme hibride a sa! Vânătorile de vrăjitoare duse împotriva comuniștilor au fost folosite pentru a reduce la tăcere socialiștii, naționaliștii, pacifiștii și toți cei care sfidau abuzurile capitalismului. Acțiunile „anti-roșii” au fost lovituri devastatoare pentru sănătatea politică a țărilor, deoarece comuniștii vorbeau limba războiului de clasă înțelegând că Wall Street, împreună cu corporații precum British Petroleum spre exemplu, erau principalii inamici ai popoarelor. Pe de altă parte, au oferit o viziune socială largă care a permis chiar și stângii necomuniste să folosească un vocabular, care să evidențieze impulsurile distructive ale capitalismului. Dar, odată ce Partidul Comunist a fost eradicat ca forță socială și politică, odată ce clasa liberală a depus jurăminte de loialitate impuse de guvernele numite de păpușarii din umbră, atunci și sensul luptei a fost ieșit din uz, perimat.
    Luați modelul românilor dacă intenționați să reliefați certitudinile de mai sus, întrucât propaganda rusă din filmele lui Serghei Eisenstein e axată mai mult pe patriotism, explorând mai mult viața reală de atunci, din anii 1920. După căderea comunismului, am devenit temători, timizi și ineficienți. Ne-am pierdut vocea și am ajuns (unii dintre noi) parte a structurii corporative pe care ar fi trebuit să o demontăm. Asta nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu Karl Marx care a susținut violența și a cărui venerare a statului ca mecanism utopic a dus la o altă formă de înrobire a clasei muncitoare, dar trebuie să vorbim în vocabularul pe care l-a folosit Marx și, mai ales, trebuie să înțelegem, așa cum a făcut-o Marx: corporațiile nu sunt preocupate de binele comun, ele exploatează, poluează, sărăcesc, reprimă toate mișcările populare, ucid și mint pentru a face bani. Se închină doar banilor și puterii. Conform lui Marx, capitalismul neîngrădit este o forță revoluționară care consumă un număr din ce în ce mai mare de vieți omenești până capătă aspectul extincției. Cam aici se află omenirea democrată și capitalistă în momentul de față.
    Frica de comunism a dus la suspendarea constantă a libertăților civile și religioase, inclusiv libertatea de exprimare, iar dacă nu încetăm să ne temem și nu trecem la numirea dușmanului, vom continua spre o stare de neofeudalism, în nici un caz neocomunism.
    Corporatiștii (care utilizează știința relațiilor publice, adică acel nenorocit de PR) au folosit actori, artiști, scriitori și realizatori pentru a manipula și modela opinia publică, apoi angajează elita liberală „educată” la SNSPA pentru a satura piața cu minciuni în vederea emasculării tuturor oponenților, inclusiv a formării vreunui partidului comunist. Fără să mai pun la socoteală, că-i interzis prin Constituție!
    Coeziunea națională, aproape inexistentă, se învârte în jurul culturii de masă, a consumerismului și-a diseminării până la extincție a opiniilor puternice, practic vorbim și gândim (nu toți, dar destui) în lozincile și clișeele goale care ni se dau de către clasa liberală, indiferent sub sigla cărui partid se ascunde. Ideile vocației intelectuale, acele idei ale unei vieți dedicate valorilor ce nu pot fi realizate de prezenta civilizație comercială/capitalistă, și-au pierdut treptat atracția. Cam astea-s timpurile pe care le parcurgem, iar viitorul nu pare nici roz, nici comunist, nici socialist, ci bazat pe raporturile dintre suzeran și vasal, primul asigurîndu-i ultimului o sursă minimă de venit, iar supusul să rămână smerit și fără drepturi doar cu obligații. Viața nu-i o scenă de teatru sau film, oricât de boem am privi-o! Iar cinematografia rusă, cu sau fără propagandă, NU a surprins astfel de forme de guvernământ și nici proprietatea privată. Toți cei care-și spun opiniile ar trebui să știe, că limbajul este primul nostru pas către mântuire. În fond, nu putem lupta cu ceea ce nu putem descrie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.