În Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, istoricul Edward Gibbon spune despre primul împărat roman: „Augustus înțelegea că lumea este condusă de cuvinte. Și nici nu se amăgea că senatul și poporul nu vor accepta robia, cu condiția să fie asigurați respectuos că încă se vor bucura de libertatea lor tradițională”.
Două mii de ani mai târziu, omenirea se lasă la fel de amăgită de cuvinte lingușitoare. Poporul american încă are credința că trăiește sub constituție, deoarece guvernul american îi spune asta. Desigur, același guvern le spune care este înțelesul constituției, iar înțelesul constituției se modifică în permanență și cu fiecare modificare puterea statului crește.
Și sunt puțini aceia care văd absurditatea logică în a permite statului să stabilească înțelesul tocmai a acelui document care limitează puterile statului. Puteți găsi ceva mai irațional? Dacă guvernul federal poate schimba constituția, care nu putea fi schimbată de guvern, de ce să ne mai obosim să avem o constituție scrisă?
Uneori, logica este necesar să fie sprijinită de experiență. Dar americanii și-au uitat propria istorie, așa că nu își pot aminti, și drept urmare nu-și pot imagina o alternativă.
Rareori tirania își anunță venirea. Un tiran nu este neapărat nevoie să poarte o uniformă și o mustață ciudată. Poate fi un tip suav și amabil, care își mărturisește dragostea pentru „oameni” și care oferă mese gratis. În fapt, tirania poate exista fără prezenţa unui tiran nominal. Un stat întreg, chiar unul ales democratic, poate fi tiranic.
Un semn infailibil al tiraniei este statul asistențial, care este inevitabil însoțit de taxe mari. Majoritatea tiraniilor rezistă mai puțin prin comiterea de atrocități, cât prin crearea de dependenți. Secretul este de a-i face pe câți mai mulți oameni să își primească veniturile de la stat. Din moment ce statul nu produce avuție, statul poate plăti dependenții doar impunând taxe oamenilor productivi, iar în acest fel o parte a populației este forțată să întrețină o altă parte a populației. Segmentul de populație dependent va fi întotdeauna loial statului, consolidându-i puterea.
Franklin Roosevelt știa acest aspect când a creat un stat național asistențial. Odată a prezis plin de încredere că „niciun politician blestemat” nu va reuși să abolească „sistemul meu de asigurări sociale”. Și, ca majoritatea tiranilor de succes, Roosevelt era șarmant și popular.
Un alt semn al tiraniei sunt banii de hârtie. Odată, un „dolar” însemna o proporție fixă dintr-o monedă metalică sau dintr-un metal prețios. Statul nu-i putea modifica valoarea, la fel cum nu putea modifica lungimea săptămânii.
Dar pentru o tiranie este vital să aibă puterea de a manipula valoarea banilor. Banii de hârtie, neacoperiți de aur sau argint, sunt ideali pentru acest obiectiv. Conferă statului o putere economică imensă asupra întregii populații. O monedă instabilă, a cărei valoare se află la discreția statului, este echivalenta unei constituții cu înțeles instabil, care permite statului să decidă regulile în baza cărora va acționa.
Tirania se distinge și prin centralizarea puterii. Într-un anume sens, acesta nu este un semn, ci chiar substanța tiraniei. Prăbușirea vechii separării federale a puterilor, în care majoritatea puterilor aparțineau statelor și entităților locale, a fost acompaniată de o creștere imensă a puterilor guvernului federal (care în fapt nu mai este federal). Și mare parte din această nouă putere este exercitată de judecători și birocrație, nici unii, nici alții, nefiind aleși, fiind însă greu de înlocuit. Creșterea birocrației și a legislației administrative a făcut puterea executivă infinit mai puternică decât era sub constituție.
Centralizarea puterii, eviscerarea constituției, emiterea de monedă discreționară și expansiunea statului asistențial sunt unii dintre pașii vicleni care ne-au dus, fără să ne dăm seama, de la libertate la tiranie.
Cuvântul tiranie sună melodramatic. Americanii cred că sistemul lor politic este imun la așa ceva. Asociază conceptul cu stereotipuri de dictatori dezgustători, uitând multele forme pe care le poate lua.
Dar pentru autorii constituției tirania reprezenta condiția prevalentă a omenirii și un pericol constant pentru oamenii liberi, mai ales atunci când ei uită cât de fragilă este în realitate libertatea.
Cu siguranță, istoria este plină de tirani care au încercat să genereze state supranaționale, care au căutat să-și păstreze hegemonia cu orice preț, inclusiv prin intermediul războaielor. Și fără excepție, comportamentele și acțiunile lor au eșuat în cele din urmă, forțând oamenii iubitori de libertate de-a lungul timpurilor să construiască „ziduri de apărare” împotriva tiraniei, obligând în același timp elita să-și reorienteze ochii pe ambiții mai modeste.
Toate instrumentele tiranice expuse în articol se pot strecura insidios alături de partide politice, de forme de guvernământ, rezultatul fiind o națiune tiranică mascată de o supremație care, chipurile, ar aparține poporului. Așa că, oricât am încerca, nimeni nu poate controla viitorul și nu putem presupune că viitorul va fi ca prezentul.
S-a spus că tirania banilor va fi ultima tiranie cu care umanitatea se va confrunta. În cele din urmă, poate va veni timpul când vom fi mai dezvoltați spiritual și probabil că nu vom mai avea nevoie nici de bani. Nimeni nu va dori ceea ce are altul, pentru că în sfârșit vom fi înțeles că recompensa universului lui Dumnezeu este infinită. Aceasta va fi ultima reformă monetară. Și uite așa se termină și cu tirania.