Nicolae Ionescu
După prima încercare manufacturieră la Vaslui, apare una mai serioasă, a celui care, în aprilie 1795, obținuse vatra târgului Vaslui de la domnul Moldovei, Mihail C. Șuțu, și anume cea a proprietarului târgului Vaslui, hatmanul Costache Ghica (nepot de frate al domnului Moldovei, Grigore al III-lea Ghica și bunic al unui alt domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica). Astfel, acesta obține, la 1799, un hrisov de la domnul Moldovei, Alexandru Callimachi, privind crearea unei postăvării. Întrucât întreprinderea nu a funcționat, hatmanul va primi, în anul 1801, un nou hrisov din partea noului domn al Moldovei, Alexandru C. Șuțu, privind înființarea fabricii de postav la Vaslui. Această fabrică este deschisă și va funcțina timp de doi ani, având personal calificat adus din străinatate, circa „20 de liudi postăvari”, scutiți de impozit de către domnie. Alături de acest personal calificat probabil că au mai lucrat și țărani dependenți români, dovedind caracterul înapoiat al capitalismului românesc-vasluian.
Fabrica de postav a funcționat, după cum afirmă documentele, până în anul 1803, când are loc la Vaslui un puternic incendiu, care distruge mai bine de jumătate de oraș, provocând mari pagube materiale și umane. Incendiul va provoca mari daune și proprietarului moșiei târgului Vaslui, Costachi Ghica, distrugându-i acestuia din urmă toate prăvăliile pe care acesta le avea în Ulița Mare, printre care și o cârciumă cu han, dar mai ales ceea ce Hatmanul avea mai de preț, și anume fabrica de postav.
În anul 1803, Hatmanul Costachi Ghica va cere domniei, lui Alexandru C. Moruzi, un nou hrisov domnesc privind acordarea dreptului către proprietarul moșiei târgului Vaslui de a ridica din nou fabrica de postav din localitate.
Vasluiul și reformele lui Alexandru Ioan Cuza
Precizăm că pentru a deschide un anumit stabiliment industrial în Principate, orice întreprinzător avea nevoie de un hrisov emis de către șeful statului (în speță domnul Moldovei) și primea, ceea ce era și mai interesant, monopolul absolut asupra acelui domeniu în întreaga țară, sau în întregul ținut. Asta demonstrează faptul că spațiul românesc extracarpatic nu pășise încă pe calea capitalismului modern în secolul al XIX-lea. Totuși, era interesant faptul că Domnia încerca, prin diverse mijloace, să încurajeze oarecum dezvoltarea industrială în Principate, în general, și în Moldova, în special. În cazul nostru, sprijină pe hatman să aducă la Fabrica de postav din Vaslui personal calificat din străinătate.
În epoca Regulamentului Organic, după 1831, conform catagrafiilor existente, se cunoaște faptul că la Vaslui funcționau o moară de apă, pe apa pârâului Vasluieț și două manufacturi – o mică făbricuță de lumânări și alta de săpun. Începând chiar din secolul al XVIII-lea, în preajma centrelor urbane Vaslui, Bârlad și Huși numărul morilor de vânt era mic, lipsa acestora fiind compensată de existența morilor de apă, a celor purtate de cai, ori mai târziu chiar a celor cu motoare.
La recensământul realizat la 1859-1860, la începutul domniei lui Alexandru Ioan I Cuza, la Vaslui se indica o situație nouă din punct de vedere economic. Remarcăm faptul că reformele fundamentale realizate de noua conducere a țării de după 1859, a dat posibilitatea țării, să accelereze, cel puțin din punct de vedere instituțional, mersul spre modernizare. Astfel că, după cum afirma Constantin C. Giurescu „reformele introduse în ritm accelerat” vor racorda țara și oamenii ei la normele și cerințele Europei de atunci, firește, în modalitățile și măsura posibilităților din anii Unirii.
Totodată, subliniem faptul că manufactura a reprezentat unul dintre stadiile industriale înregistrate în Principatele Române în perioada supusă cercetării de față. Între manufacturi se încadrau zahanalele, cărămidăriile, unele poverne, întreprinderile de lumânări de stearină. Este de remarcat că stadiul intermediar al manufacturii nu a cunoscut în Principate o intensă dezvoltare. Dacă atelierele de cooperație capitalistă au fost numeroase, numărul manufacturilor a fost restrâns, întreprinzătorii preferând să treacă, o dată ce investeau capitaluri, peste acest stadiu, devenit anacronic pe plan european, la stadiul superior al industriei mașiniste, care urma să le asigure o producție mai intensă și mai rentabilă. Această nouă perioadă de dezvoltare apare în anul 1859 la nivelul întregii țări și se reflectă în viața edilitar-urbanistică, administrativă și economică a urbei.
Industria vasluiană sub Carol I
Descoperim, la Vaslui, o olărie cu 11 salariați plătiți cu salariul de doi lei pe zi (întreprinderea manufacturieră care aduce un venit anual de 4.620 de lei), cinci brutării cu un total de 10 lucrători plătiți cu șapte lei pe zi (întreprinderea avea un venit total de 4.650 de lei), apoi o lumânărie de seu și o săpunărie, cu doi salariați (un bărbat plătit cu șase lei pe zi și un tânăr plătit cu doi lei pe zi), care aducea un venit de 68.160 lei și o cărămidărie cu șapte lucrători plătiți cu doi lei pe zi, care aducea un venit anual de 2.200 de lei.
Odată cu formarea definitivă a statului național român, după evenimentele petrecute la 1866, 1877 și 1881, s-a pășit în mod vădit pe noua cale capitalistă de dezvoltare economică. De fapt, era clar că „o societate dislocată acum din vechea sa așezare și aruncată pe povârnișul prefacerilor vertiginoase este fatal dizarmonică”. Astfel că, în perioada care a urmat, interferențele cu lumea din afară devin mult mai puternice, iar interdependențele economice, politice, spirituale, mult mai complicate. România își începea dezvoltarea societății moderne, capitaliste, în cuprinsul unei lumi ajunse la maturitate, care pășise, deja, în stadiul superior al regimului capitalist, caracterizat prin lupta pentru acapararea de surse de materii prime, de piețe de desfacere și de investiții, pentru realizarea unor combinații politice capabile să asigure interesele multiple ale celor mari și puternici.
Dar, revenind la problema noastră remarcăm faptul că, după obținerea independenței, România merge pe drumul capitalismului cuprinsă de „revoluția industrială”. Într-adevăr, într-o măsură mai redusă decât alte state din apusul Europei, țara noastră era cuprinsă de vâltoarea modernizării. Astfel, noul tip de industrie, cel mașinist, intră într-o nouă etapă și era încurajat să se dezvolte de legile economice adoptate de guvernanții români la 1888, 1900, 1903, 1912. Avem la Vaslui, la sfârșitul secolului al XIX-lea, o serie de întreprinderi care folosesc forța aburului, cum ar fi o serie de șase mori. O moară foarte modernă cu abur a fost înființată la 1877 și aparținea unui austriac, Franz König. Moara măcina grâu și porumb.
Foarte dezvoltată la Vaslui era, în secolul al XIX-lea, industria alcoolului. Astfel, întâlnim renumitele velnițe, instalații mecanice rudimentare specializate în producerea rachiului și a spirtului. La sfârșitul secolului, apare în zonă, la 2 km de oraș, în localitatea Munteni de Jos, o manufactură modernă de spirt, care aparținea lui P. Spiridon – Topale.
La începutul secolului al XX-lea, orașul Vaslui era înzestrat cu următoarele obiective economice: șase mori cu vapori, o fabrică de ulei, o fabrică de rachiu, o tăbăcărie, o cărămidărie, o ipsoserie, o fabrică de apă gazoasă – sifonărie. La nivel național, are loc dezvoltarea forțelor de producție și orientarea economiei spre producția valorilor de schimb, începe acum și procesul de acumulare primitivă de capital. Totodată, prin extinderea operațiilor comerciale, prin exploatarea intensă a moșiilor, în primul rând datorită monopolurilor moșierești, prin arendarea ocnelor și vămilor, prin cămătărie și prin venalitatea funcțiilor se constituie însemnate acumulări bănești.
Prevederile Tratatului de la Adrianopol (1829) vor forța societatea românească să pășească în epoca modernă pe calea capitalismului mercantilist. Astfel că, pe măsură ce se dezvoltă, comerțul ajunge să dizolve vechile relații de producție, fapt care afirmă ideea că germenii unei noi orânduiri și-au făcut deja apariția. Orientând producția spre valoarea de schimb și transformând produsele în mărfuri, comerțul mărește volumul mărfurilor, variază și internaționalizează producția. El nu absoarbe numai excedentul producției, și încetul cu încetul, acaparează și aservește ramuri întregi ale producției. Prin aceasta, el exercită o acțiune dizolvantă, asupra vechii organizări a producției și înlesnește dezvoltarea noului mod de producție capitalist.
Pe această cale mergea și orașul Vaslui, iar în cele ce urmează prezentăm principalele borne ale dezvoltării comerțului în spațiul vasluian în secolul al XIX-lea. Catagrafia populației realizată în anul 1774 ne prezintă mai puțin activitatea populației din punct de vedere economic, dar ne oferă date mai complete asupra numelor birnicilor. Astfel, sunt menționați un Timotei Cârcimăriței și un Ion Cârciumar. Având în vedere obiceiul timpului se pare că numele oamenilor reflecta, practic, starea socială a acelor doi indivizi. Tot pentru secolul al XVIII-lea, precizăm faptul că orașul avea dreptul la patru iarmaroace pe an (25 martie, 21 mai, 24 iunie, 8 septembrie). În acele târguri anuale, comercianții vasluieni realizau intense schimburi cu cei din localitățile învecinate și mai îndepărtate.
La începutul secolului al XIX-lea, la Vaslui se aflau mai multe stabilimente industriale și comerciale. Hatmanul Costachi Ghica, proprietarul târgului Vaslui, deținea aici o serie de prăvălii cu ieșire la Ulița Mare, precum și o cârciumă, care vor arde în timpul marelui incendiu din 1803, care a distrus o parte importantă din oraș.
Evreii, în fruntea comerțului și serviciilor
Conform actului de la 1 Iulie 1803, domnul Moldovei, Alexandru C. Moruzi, oferă diferite drepturi proprietarului târgului Vaslui, hatmanul Costachi Ghica, printre care și dreptul de a deschide o nouă fabrică de postav și cedează dreptul de a deține în interiorul târgului 18 prăvălii și două cârciumi cu han. Conform catagrafiei târgului de la 1820, la Vaslui avem acum: șapte neguțători hrisovoliți, 30 de „jidovi” (majoritatea negustori), nouă sudiți „jidovi” (majoritatea negustori) și alți negustori. În catagrafia din 1832 au fost înregistrați atât negustorii, cât și meșteșugarii. La Vaslui sunt menționați 99 de negustori, doi de starea a II-a și 97 de starea a III-a, precum și trei calfe. Anual câte 165 de lei plăteau negustorii de categoria a II-a, câte 60 de lei negustorii de categoria a III-a și câte 30 de lei calfele. În acel an, suma totală pe care o plătea vistieriei statului această categorie socială se ridică la 4.950 de lei pentru negustori și la 90 de lei pentru calfe.
La 1830, Vasluiul avea: 13 băcani, cinci lipoveni pescari, 13 crâșme și hanuri etc. În 1831, erau nouă băcani, care aveau diverse feluri de magazine: alimentar, de bunuri de larg consum etc. Numărul negustorilor era de 99.
În 1845, conform catagrafiei din acea vreme, erau noi informații privind numărul negustorilor: un negustor de treapta I, un negustor de treapta a II-a, 69 de negustori de treapta a III-a și 26 de calfe, în total 97 de cadre calificate în domeniul comerțului. Interesantă este și situația negustorilor pentru anul 1850, când catagrafia menționează 96 de negustori și 117 calfe. Aceste date arată că negustorii vor cunoaște o creștere deosebită în a doua jumătate a secolului.
Tot în prima parte a veacului, prin hrisovul domnului Moldovei de la 21 septembrie 1844, Mihail Sturdza acorda lui Ioan Baiardi dreptul de a înființa prima „spițerie” din localitate. În 1861, se construiesc două noi hanuri din lemn lângă biserica «Adormirea Maicii Domnului», dar industria hotelieră ajunge la punctul culminant la sfârșitul secolului al XIX-lea , la 31 august 1891, când se deschide Hotelul Iacob zis «Pârjoală».
La sfârșitul secolului, orașul are circa 242 de meșteșugari și negustori, iar aceștia din urmă și-au deschis prăvăliile pe Ulița Mare a orașului.
În a doua parte a veacului, o dezvoltare deosebită o are comerțul practicat de evrei, în special, cârciumile și băcăniile patronate de reprezentanții acestei etnii. Cât despre dreptul de a poseda în proprietate diverse magazine de desfacere, negustorii vasluieni îl obțineau până la 1860 de la proprietarul moșiei târgului. De la această dată, prin hotărârea Consiliului Municipal, condus de Ștefan Angheluță, se hotărăște ca dreptul de vânzare a mărfurilor să fie acordat de Consiliul Municipal prin licitație. Consiliul Municipal al orașului Vaslui ia, totodată, unele măsuri importante privind dezvoltarea comerțului vasluian cum ar fi: creșterea numărului prăvăliilor, (majoritatea fiind amplasate în piața centrală a orașului), interzicerea speculei prin contracte etc. Pentru contravenienți se prevedeau diverse amenzi.
În final, putem afirma faptul că orașul cunoaște în secolul al XIX-lea o dezvoltare pe toate planurile (economic, social, politic, edilitar, demografic etc.), evoluție incontestabilă, dar lentă și incompletă, orașul fiind, la începutul secolului al XX-lea, unul dintre cele mai slab dezvoltate dintre reședințele de județ. În raport cu Europa civilizată, ne este greu să facem acest tip de comparație. Dacă omul european al secolului al XIX-lea avea mai multe meserii și ocupații specifice epocii, cum ar fi muncitor, inginer, antreprenor, manager, medic, învățător etc, locuitorul orașului din spațiul românesc, în general, și vasluian, în special, nu-l putem caracteriza decât în parte cu meseriile de mai sus. Omul veacului al XIX-lea în Occident era tot mai des un muncitor sau o lucrătoare în industrie. Locul de muncă era fabrica, acel spațiu de producție industrială, unde mașinile asigurau o economie de timp și energie. Locurile de muncă în fabrică erau organizate în direcția unei diviziuni nete a muncii, chiar dacă epoca benzilor rulante va fi în secolul următor.
Spre deosebire de omul veacului al XX-lea din Occident, cel din spațiul sud-est european și românesc, incluzând și Vasluiul, nu era afectat prea mult. Se afla la jumătatea drumului spre modernism. Societatea românească era nevoită să ardă etapele. În acest sens, dezvoltarea a fost parțială, din cauze diferite, fapt care face ca decalajul față de Occident să se mențină în secolul următor, indiferent de perioada istorică. Acest decalaj economic, tehnic, politic, social, mental etc. din societate se observă și în zilele noastre. Prin urmare, Vasluiul secolului XIX era un oraș în care noul se întâlnea cu vechiul, unde modernismul nu va pătrunde decât lent.
Notă – pentru realizarea acestui studiu, autorul a folosit următoarele surse bibliografice: Victor Axenciuc: «Introducere în istoria economică a României. Epoca modernă și contemporană», editura «România de mâine», 1999; Gheorghe Platon: «Geneza revoluției române de la 1848 (…)», editura Universității Alexandru Ioan Cuza Iași, 1999; Ștefan Zeletin: «Burghezia română. Originea și rolul ei istoric», editura Humanitas, București, 1991; Constantin Șerban: «Începuturi de industrie la Vaslui în secolele XVIII-XIX», AMM, Vaslui, 1981-1982, ș.a.
Citește și:
Viața economică a Vasluiului secolului al XIX-lea (I)
În 1848, la Vaslui, 70% din totalul populației forma clasa de mijloc, meșteșugari și negustori. Meșteșugarii lucrau în diverse ateliere de prelucrare a lemnului: rotării, ateliere ale pietrarilor, tâmplării etc. Interesant este și faptul că în oraș existau mai multe familii de negustori decât de meșteșugari. În a doua jumătate a secolului XIX-lea, atelierele meșteșugărești au început, încet-încet, să cedeze teren în fața manufacturilor și chiar a unor Întreprinderi industriale (Citește mai departe…)
