Suntem cu toții martorii faptului cum relațiile dintre Rusia și Occident devin din ce în ce mai tensionate. Presa occidentală a declanșat o campanie de denigrare a Rusiei fără precedent. Toate formalitățile sunt călcate în picioare, Rusia este stigmatizată în cei mai abominabili termeni fără a se mai ține cont nici de pretexte, nici de limbaj. Rușii întruchipează răul deoarece ei sunt ruși. Și basta.
Orice încercare a noastră de a exprima un alt punct de vedere asupra lucrurilor – asupra Rusiei înăși, asupra politicii SUA și a aliaților lor din NATO, asupra Siriei sau Ucrainei – este întâmpinată cu un val de contraatacuri informaționale. Iar dacă astea nu sunt suficiente, atunci Occidentul recurge la blocarea conturilor agențiilor de presă rusești, așa cum s-a întâmplat zilele trecute cu Russia Today. Chiar și vizita nevinovată a Patriarhului Kiril în Anglia și întâlnirea lui cu regina, care, apropo, este și capul Bisericii Anglicane, provoacă valuri de nemuțumire: „Cum se poate admite una ca asta? Că doar Biserica Rusă este solidară cu Statul Rus. Iar una ca asta deja constituie o crimă”.
Așa ceva se poate întâmpla doar atunci când au loc pregătiri de război.
Într-o astfel de situație noi trebuie să răspundem cumva, și noi răspundem. Avem nevoie de aliați, și atunci îi căutăm cu perseverență, alegându-i din rândul celor care nu sunt de acord cu hegemonia americană și cu lumea unipolară. Dar astea sunt doar niște mutări tactice în spiritul realismului politic. Însă noi suntem atacați de către o ideologie. Ați putea spune că noi contrapunem acestor atacuri adevărul. Ei, bine, fie, adevărul. Așa ceva merge pentru a menține un anume patos și propagandă. Ei mint, iar noi spunem adevărul. Fie și așa. Iar niște analiști mai detașați ar putea susține ceva mult mai lucid: „Occidentul spune doar ce îi convine lui, în timp ce noi – ceea ce ne convine nouă”. Aici, însă, mai rămâne de precizat doar un element extrem de relevant. Occidentul nu doar minte, adică, altfel zis, insistă asupra propriului punct de vedere. El minte în mod sistemic. Occidentul are o ideologie, întregul război informațional bazându-se anume pe aceasta. Orice ostaș de rând și cu atât mai mult ofițer al războiului Occidentului împotriva Rusiei cunoaște perfect principiile de bază ale războiului în care este angajat. Iar aceste principii nu sunt nici tactice, nici strategice, ele sunt ideologice. Avem de a face cum un adevărat război ideologic. A considera un astfel de război ca fiind unul situațional sau de poziții ar fi de-a dreptul neserios și naiv. Totul este mult mai profund și mai grav.
Ideologia în baza căreia Occidentul își elaborează strategiile informaționale este liberalismul. Această ideologie afirmă că legitatea istoriei rezidă în progres. Iar progresul presupune faptul că individul primește din ce în ce mai multe libertăți și devine din ce în ce mai independent în raport cu statul, religia, societatea, familia, chiar și în raport cu sexul. La nivel economic progresul este asigurat de către piața liberă și de către neamestecul statului în această piață. Drept model pentru o astfel de dezvoltare sunt considerate istoria Occidentului din epoca modernă și actuala Postomedernitate. De aici urmează niște concluzii fundamentale:
Statul trebuie lichidat, în locul acestuia urmând să fie creată o societate civilă la scară globală, ce s-ar baza exclusiv pe principiul individualismului cosmopolit.
Trebuie deschise toate granițele, acestea urmând să devină transparente pentru corporațiile transnaționale monopoliste.
Trebuie să fie subordonate acestei logici liberale toate țările non-occidentale, ele fiind forțate să se miște doar în direcția trasată.
Toți cei care se vor opune trebuie frânți, cuceriți sau nimiciți.
Iar acum vă rog să încercați să găsiți în această schemă locul ce i-ar reveni Rusiei, cea care pledează pentru o lume multipolară, pentru suveranitate națională și valorile tradiționale – familia, religia, morala. Astfel veți obține în mod automat imaginea dușmanului. Biblia liberalismului ce aparține lui Karl Popper și ucenicului și apostolului acestuia, George Soros, anume așa se și numește: «Societatea deschisă și dușmanii ei». Reiese că Rusia este dușmanul societății deschise și reprezintă un obstacol în calea instaurării unui Guvern Mondial. Prin urmare, anume ea întruchipează dușmanul principal. Și aici nu contează deloc dacă suntem democrați sau nu, dacă avem în interior o piață deschisă sau nu. Noi constituim dușmanul din considerente de ordin ideologic. Noi stăm de-a curmezișul triumfului ideologiei liberale. Tocmai de aceea urmează să fim înfrânți, sugrumați, demonizați și lichidați.
Iar întrucât noi nu ne grăbim să ne dezintregrăm și să dispărem de pe arena internațională din proprie inițiativă, ci dimpotrivă, în ultimii ani, în special după evenimentele din jurul Crimeii și Siriei, doar ne consolidăm, premisele ideologice pentru un război sunt la îndemâna oricui. În plus, a mai apărut și realistul Trump, mai puțin atașat ideologiei liberale, care amenință să le strice planurile fanaticilor liberali. Prin urmare, este nevoie de un război. În acest război rolurile sunt deja distribuite.
Pentru a putea face față din plin acestui război nu pur și simplu informațional, ci ideologic, nouă ne lipsește doar un lucru – ideologia. Asta pentru că agenții de influență ai Occidentului au fost prevăzători atunci când au introdus în textul Constituției noastre articolul, care îi interzice țării să aibă propria ideologie. În felul acesta am fost lipsiți de posiblitatea da a para atacurile în mod sistemic. Tocmai de aceea și acționăm haotic, cum dă Dumnezeu.
P.S.: În domeniul militar suntem în stare să trecem la un regim de moblizare totală. În orice caz, am această speranță. Însă sub aspect ideologic, deși societatea noastră respinge în totalitate liberalismul și liberalii, în mod evident, rămânem în urmă. Astăzi este clar pentru toată lumea ce anume respingem. Respingem SUA și Occidentul în forma lor de manifestare agresivă. Însă ce afirmăm? Anume despre asta vom vorbi în cel mai apropiat timp.
21.10.1016
Traducere de Iurie Roșca
Și totuși, din anumite motive, nimeni nu pune o întrebare simplă: cum s-a întâmplat ca dintr-o dată Rusia să înceapă nu doar să se ridice în mod activ față de puterea hegemonică mondială, ci să câștige cu succes împotriva acestei forțe pe toate fronturile? Până la sfârșitul anilor 1990, Rusia era un stat care se afla la nivel economic și financiar la nivelul lumii a treia. În țară se pregătea pe atunci o rebeliune antioligarhică, la care adaug războiul interminabil și fără speranță cu cecenii, care se revărsaseră în Daghestan. Securitatea națională era susținută doar de armele nucleare, iar pentru a desfășura orice operațiune serioasă, chiar în interiorul propriilor frontiere, devenea o adevărată aventură întrucât armata nu avea nici personal instruit, nici echipament modern, flota nu putea naviga și nici aviația nu putea zbura.
Însă, întrebarea cheie nu este cine a făcut mai mult pentru a reconstrui armata rusă: Șoigu, Serdukov sau Statul Major. Întrebarea cheie nu este cine a fost un economist mai bun, Glaziev sau Kudrin care au relansat economia Federației Ruse. Factorul cheie necunoscut în această ecuație și pe care Dughin nu l-a luat în calcul este timpul. Rusia NU are (și nici n-a avut) nevoie de o ideologie, regret nespus că-l contrazic pe unul dintre marii gânditori ai acestui secol, deoarece condițiile pentru succesele militare și diplomatice de astăzi au fost construite timp de decenii pe frontul invizibil (diplomatic). Trebuie spus că printre ministerele centrale, Ministerul de Externe a fost primul care și-a revenit din mizeria administrativă cauzată de destrămarea de la începutul anilor ’90. Încă din 1996, Evgheni Primakov a devenit ministrul de externe, care, pe lângă faptul că a întors din drum avionul guvernamental ce zbura peste Atlantic (se pregătea de o vizită la Washington) după ce a aflat despre agresiunea SUA împotriva Iugoslaviei, a relansat politica externă rusă de maniera că n-a mai urmat niciodată cursul trasat de americani. Doi ani și jumătate mai târziu, l-a recomandat pe Igor Ivanov ca succesor al său, care încet (aproape imperceptibil), dar cu hotărâre a continuat să consolideze diplomația rusă. El a fost succedat în 2004 de actualul ministru de externe Serghei Lavrov, sub conducerea căruia diplomația a acumulat suficiente resurse pentru a trece de la apărarea pozițională la o acțiune decisivă, frontală chiar.
Dar să ne întoarcem la anul 1996 când Rusia se afla pe fundul gropii din punct de vedere economic. SUA nu respectă dreptul internațional, înlocuindu-l cu acțiunile sale arbitrare. NATO și UE se pregătesc să treacă de frontierele rusești. Rusia nu are cu ce să răspundă. Orice abatere de la linia concepută de Washington, orice încercare a ei de-a urmări o politică externă independentă ar fi condus la strangularea economică și la destabilizarea internă ulterioară – în acel moment trăia din creditele occidentale. Liderii ruși aveau nevoie de timp pentru consolidarea internă, pentru restabilirea sistemelor economice și financiare, pentru asigurarea încrederii în sinele propriu în primul rând și pentru a obține independența față de Occident, precum și pentru a reuși reconstruirea armatei moderne. În cele din urmă, Rusiei îi erau necesari aliații, în nici un caz nu-i erau indispensabile ideologiile de-o factură sau alta. Diplomații au avut o misiune aproape imposibilă. A fost necesar, fără renunțarea aportului lor în cadrul problemelor cheie din țară, să consolideze influența Rusiei în statele post-sovietice, să se alieze cu alte guverne care rezistă SUA, creând totodată la Washington iluzia că națiunea rusă este slabă și gata pentru concesii strategice. Aceste iluzii de slăbiciune, care au păcălit Occidentul, au împiedicat atacurile politice și economice rapide asupra Moscovei, practic, au oferit conducerii rusești timpul prețios pentru reforme. Cetățenii ruși încă învinovățesc administrația de la Kremlin că nu i-a contracarat pe americani în Ucraina suficient de dur, de agresiv, că nu a reușit să creeze o a V-a coloană pro-rusă pentru a contrabalansa pe aceea pro-americană, că a cooperat cu elitele moscovite mai degrabă, decât cu specialiști din diverse domenii etc. Nici în 2000 și nici în 2004 Rusia nu era pregătită să se confrunte deschis cu SUA, iar în 2013 a avut nevoie de aproape 2 ani în vederea mobilizării resurselor pentru a oferi un răspuns puternic în Siria. De aceea, pe parcursul a 12 ani (de la acțiunea „Ucraina fără Leonid Kucima”, care a reprezentat prima încercare nereușită de lovitură de stat pro-americană în Ucraina), diplomația rusă a lucrat la două sarcini cheie. În primul rând, a menținut situația din Ucraina într-un oarecare echilibru; în al doilea rând, au convins elita ucraineană că Occidentul constituia un pericol pentru bunăstarea lor, în timp ce reorientarea către Rusia era singura modalitate de a stabiliza situația și de a salva țara, precum și poziția elitei în sine. Prima sarcină a fost realizată cu succes. În schimb, SUA au reușit să transforme Ucraina de la modul multi-direcțional la cel de berbec anti-rus (și asta până în 2013), cheltuind resurse enorme de bani și de timp și dobândind un regim cu uriașe contradicții interne incapabil să existe independent. Fără îndoială, America este forțată să-și cheltuiască propriile resurse pentru a prelungi agonia statului ucrainean distrus de lovitura de stat susținută de la Washington.
A doua sarcină nu a fost îndeplinită din motive obiective (independente de eforturile rusești). Elita ucraineană s-a dovedit a fi total incapabilă de gândire strategică, de a evalua riscurile și avantajele reale, dar trăind și acționând sub influența a două mituri.
Primul – Occidentul va câștiga cu ușurință în orice confruntare cu Rusia și va împărți prada cu Ucraina. Al doilea – nu este necesar nici un efort pentru o existență confortabilă, posibilă ca urmare a finanțării occidentale. Pusă în situația de a alege între orientarea spre Rusia și supraviețuire, sau de a fi de partea Occidentului și a muri, elita ucraineană a ales moartea.
Cu toate acestea, diplomația rusă a reușit să obțină un avantaj maxim. Rusia nu s-a lăsat atrasă într-o confruntare cu regimul ucrainean, forțând în schimb Kievul și Europa occidentală într-un proces de negociere istovitor și excluzând SUA din formatul de la Minsk. Concentrându-se pe contradicțiile dintre Washington și UE, Rusia a reușit să împovăreze finanicar Vestul cu o Ucraină falimentară și distrusă. Ca urmare, poziția consolidată inițial a Washingtonului și Bruxellesului s-a dezintegrat. Astăzi, „vechea Europă”, care determină poziția UE, precum Germania și Franța, a abandonat complet Ucraina și caută o modalitate de a întinde mâna Rusiei, inclusiv prin continuarea proiectului Nord Stream 2. Toate acestea, în liniște și insesizabil, fără a utiliza tancuri și aviație, au fost realizate de diplomația rusă. Federația Rusă a reușit fără războaie sau lovituri de stat să se ridice de la statul unei semi-colonii la statul unui lider mondial recunoscut, mulțumită contribuțiilor multor oameni inimoși din Piața Smolenskaya (locul unde-și desfășoară activitatea Ministerul de Externe). Eforturile acestora fără publicitate, fără sânge și victime au dat și încă mai dau rezultate excelente câștigând indubitabil războiul informațional declanșat de SUA. Și nu numai pe acesta.
Pentru cine le-a urmărit politica pas cu pas vreme de peste 20 de ani, pentru cine le judecă fiecare acțiune în parte și le înțelege fiecare decizie și fiecare cuvânt din declarațiile de presă, știut fiind faptul că în materie de politică, Kremlinul practică o transparență aproape totală (ceea ce nu se întâmplă în alte domenii, militar spre exemplu) victoria acestui război nu constituie deloc exponentul unei surprize.
Foarte interesant comentariul dvs, ca de obicei, foarte complex. Sper să vi se pară interesant și răspunsul ambasadorului rus, deși pare simplist, dar cred că în mod voit. Punctează însă niște lucruri foarte deschis și liber, ceea ce dovedește din nou că diplomația rusă are școală, și una foarte bună. Iată cum rezumă ambasadorul „marea problemă” a Occidentului cu Rusia, cum ați arătat și dvs: „ increderea ca se poate vorbi cu Rusia dintr-o pozitie de forta, cautand sa-i „schimbe comportamentul”, contrar propriilor sale interese nationale legitime”. E ceea ce spuneti si dvs.
https://www.aktual24.ro/ambasada-rusiei-dialog-cu-videochatista-oana-lovin-activista-psd-cere-rusiei-sa-se-implice-mai-puternic-in-romania/
Vă mulțumesc pentru aprecieri, domnule Pătrașcu! Știu că detaliez prea mult în comentarii, din păcate nu-s obișnuită să scriu și să gândesc „telegrafic”, am fost întotdeauna adepta detaliilor, deoarece ele oferă circumstanțele de amănunt ale evenimentelor, ele te introduc în profunzimea întâmplărilor importante. Lucrurile făcute de mântuială nu mi-au plăcut niciodată. Apoi, mai este și deformație profesională, recunosc! Pe de altă parte, am expus (acolo unde m-am priceput, evident) opiniile într-o manieră poate prea amănunțită știind și că nu mă citește nimeni, tocmai datorită mărimii textelor. Așa că, pot spune că au concurat un cumul de factori, ce m-au condus către expuneri mai ample. 🙂
Cât privește „simplitatea” răspunsului Excelenței Sale, Domnul Ambasador al Federației Ruse la București, Valeri Kuzmin, ați intuit perfect, domnule Pătrașcu!!! a fost oferit într-un mod voit lipsit de complicații și de subtilități intelectuale, tocmai pentru a-i acorda o notă mai pătrunzătoare, mai „percutantă” dacă vreți, în vederea priceperii tuturor nuanțelor clare, fără ocolișuri, de către cine trebuie. Dacă l-ați cunoaște personal pe Excelența Sa, ați înțelege și mai corect la ce mă refer! Chiar și așa, de profesie jurnalist fiind, sunt sigură că imaginația vă funcționează fără cusur și-atunci pătrundeți cu mintea exact esențialul, citind printre rânduri.
În primul rând, întrebarea doamnei/domnișoarei a fost pusă într-un context lipsit de respect. N-o afirm cu malițiozitate, ci ca pe o realitate. Nu toată lumea este familiarizată cu ratificările Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice. Cândva, am făcut și eu aceleași greșeli! Excelența Sa a trecut cu eleganță peste stupiditatea enunțului interogativ și i-a replicat istoric activistei PSD. De ce zic aceste lucruri: dintotdeauna Vladimir Putin a subliniat NEAMESTECUL RUSIEI ÎN TREBURILE INTERNE ALE ALTOR STATE, în conducerea altor state, pentru că Rusia respectă suveranitatea acestora și pretinde la rându-i același comportament. Am scris cu majuscule în dorința de-a sublinia și nu de a-mi susține țipând afirmația. Așadar, de aici nu-i greu de dedus motivul pentru care n-o percep ca pe o întrebare inteligentă. Atunci când te apuci să intervievezi personalități de rang înalt, te pregătești temeinic înainte, te deprinzi cu politica practicată în lume de Federația Rusă. Spre exemplu, redactorul șef al cotidianului Corriere Della Sera – Luciano Fontana – s-a pregătit nu mai puțin de 5 luni pentru a-i lua un interviu lui Vladimir Putin: https://www.corriere.it/english/15_giugno_07/vladimir-putin-interview-to-the-italian-newspaper-corriere-sera-44c5a66c-0d12-11e5-8612-1eda5b996824.shtml
Pe de altă parte, Rusia nu se aseamănă cu SUA în mentalități și modalități de acționare. Nu intră cu bocancii în viața omului, păstrează distanța și discreția acolo unde nu-i bine primită/văzută. Politica URSS-ului a fost una, acum sunt alte vremuri cu alți conducători. În fond, omul sfințește locul! Liderul de la Kremlin e avocat de formație și are pregătire de ofițer de intelligence. Nu-l veți vedea niciodată cu manifestări nelalocul lor, dând buzna și iama printre națiunile lumii. Am mai spus-o aici, la dvs pe blog: în concepția lui, România nu-i altceva decât un pion pe o mare tablă de șah. De acesta nici nu te îndrăgostești, dar nici nu-l urăști, ci DOAR îl manevrezi pentru liniștea și bunăstarea țării tale, atunci când se ivește oportunitatea să procedezi astfel. Mai subtil, Excelența Sa i-a creionat acest aspect d-rei punând problema retrocedării Transilvaniei de către Stalin. Mai străveziu de atât, nici că se putea! Decât, probabil, dacă-i făcea vreun desen! Șoimii sferei atlantiste și-au băgat nasul în toate oalele și cratițele politicii românești, amintiți-vă de Mark Gitenstein, de Hans Klemm și de celălalt maimuțoi, Adrian Zuckerman, poruncind precum vătafii pe moșie. Noroc cu Merkel, că le mai punea piciorul pe frână, altfel eram băgați de mult în corzi cu rușii, ținând cont de starea extrem de volatilă a relațiilor internaționale și de rusofobia românească! Să fim serioși, politica Rusiei este aceea de a asigura pacea și securitatea pentru bunăstarea cetățenilor ei și pentru dezvoltarea stabilă a țării! Iar acest lucru, Putin îl poate face și fără complicațiile cu România! Fostul ambasador al Federației Ruse, Excelența Sa Oleg Malginov n-a fost retras degeaba de la București! Rețineți doar atât, că-i suficient: dacă cineva nu vrea să se angajeze într-un dialog decent și respectuos cu Federația Rusă, alegând un ton egoist și arogant, Rusia va găsi întotdeauna o modalitate de a-și apăra poziția. Ramura de măslin a fost retrasă. Tăișul de Katană a înlocuit-o!!!
Totemul rușilor este ursul, un animal puternic și pașnic, care nu este ușor de stârnit, dar odată provocat, este de neoprit. Conducătorii ruși se potrivesc de obicei acestei imagini. Nu sunt și n-au fost aventuroși, ci echilibrați și prudenți. Putin, care este un conducător rus prin excelență, are aversiune față de orice fel de risc. Luați în considerare anul 2014, după lovitura de stat ucraineană: președintele legal ucrainean Ianukovici a fugit în Rusia și i-a cerut lui Putin să-l ajute să recâștige puterea. În acea perioadă, armata ucraineană era slabă și Rusia ar fi putut cu ușurință să preia țara fără a se confrunta cu o rezistență semnificativă. Dar, în mod surprinzător, Putin NU a dat ordinul de a lua Kievul. De ce? Pentru că NU îl interesează! Iar Bruxellesul și Washingtonul s-au lămurit de acest aspect. Târziu, dar au reușit până la urmă! Rusia vrea ca Ucraina să putrezească și să facă implozie fără ca mocirla rezultată în urma acestui proces s-o lovească. Populația rusofonă din Donbass, căreia i-a acordat pașapoarte rusești câțiva ani la rând, are posibilitatea s-o extragă umanitar din zonă. Putin a adăugat adresându-se printr-un discurs națiunii, de acum câteva zile, citez cu aproximație, „că avem suficientă răbdare, responsabilitate, profesionalism, încredere în sine, siguranță de sine în corectitudinea poziției noastre și bun simț atunci când vine vorba de a lua orice decizie. Dar sper că nimeni nu se va gândi să treacă așa-numitele linii roșii ale Rusiei”. Iată pozițiile de forță despre care vorbeam în comentariile mele, pe care liderul rus (și nu numai el) le-a amintit cu subiect și predicat de fiecare dată.
Pe de altă parte, dacă Federația Rusă n-are nevoie să intervină în Ucraina, de ce s-ar implica în România? Ce avantaje ar avea? Că frate într-ale ortodoxiei, ca frate, dar brânza-i pe bani! Înainte să se apuce lumea de interviuri, bine ar fi să facă mulțimea de conexiuni în creieraș! Nu de alta, dar altfel, ni se dă finuț peste nas cu poziția României în WWII și cu Ardealul smuls în urma Dictatului de la Viena.
V-aș face și alte radiografii ale diplomației ruse, dar nici timpul nu-mi mai permite și nici nu doresc să vă plictisesc, domnule Pătrașcu! Pentru mine geopolitica rusă reprezintă o pasiune veche, pe care am dezvoltat-o și-am îmbunătățit-o atât cât am putut și m-a dus mintea ani la rândul și poate o fi și-o chemare a sângelui străbunilor mei după tată. Habar n-am! Ce simt puternic, este regretul imens că n-am avut guvernanți care să ducă o politică de bună vecinătate cu Rusia. Altfel ar fi arătat imaginea României! Cu siguranță, n-am mai fi fost priviți ca niște piese de cea mai mică valoare, ca niște monede ieftine de schimb în negocierile dintre cei mari! Acționezi deștept, atunci când ai vecini disproporționat de mari și de puternici în raport cu țărișoara asta mititică.
Vă mulțumesc mult pentru interacțiunea cu mine!
Numai bine!