Câți bani avea de recuperat România lui Ceaușescu

2

În ciuda tendinței Uniunii Sovietice de a controla țările arabe și bogățiile lor, România comunistă a reușit să încheie contracte de sute de milioane de dolari cu aceste state, iar mare parte a schimburilor economice s-au bazat pe aceste relații consolidate personal de Nicolae Ceaușescu.

În 1990, noile autorități post-comuniste, și nu doar ele, se întrebau ce s-a întâmplat cu banii lui Nicolae Ceaușescu. Verificările ulterioare au arătat că România era lăsată de fostul dictator cu bani în conturi, dar și cu mari sume de recuperat, în special de la țările arabe sau africane, în mare parte cu guverne socialiste, care aveau relații economice cu România.
Pe lângă cele peste două miliarde de dolari lăsați de Ceaușescu în conturi după achitarea integrală a datoriei externe în martie 1989, România mai avea de încasat circa opt miliarde de dolari de la parteneri externi, majoritatea din Africa și Orientul Mijlociu.
Strategia lui Nicolae Ceaușescu era simplă și se baza pe atragerea de resurse ieftine din aceste zone. Mai mult, el a încheiat cu aceste state și contracte de prestări servicii, astfel că mai multe companii românești au lucrat la dezvoltarea infrastructurii și construcția de fabrici.

Cunoscută este și poziția de mediator a lui Nicolae Ceaușescu în Orientul Mijlociu, care a „arbitrat” mai multe conflicte între Israel și țările arabe. Fostul ministru de externe al epocii, Ștefan Andrei, a dat mai multe exemple ale modului în care Ceaușescu a încercat să-și consolideze relațiile cu țările arabe, la concurență cu Uniunea Sovietică.

Filiera palestiniană

În ciuda studiilor sale aproape inexistente, Nicolae Ceaușescu era un foarte bun negociator, care știa să joace cartea politică, astfel încât să obțină ceea ce vrea. Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), condusă de Yasser Arafat, avea să fie una din țintele lui Nicolae Ceaușescu.
Chiar dacă din punct de vedere politic era o relație greu de întreținut, Nicolae Ceaușescu a reușit să lege o relație specială cu Arafat. Și asta în condițiile în care România nu a neglijat total, dar nici nu a plusat în relațiile cu Israelul (țară în care se găseau mulți români), care era în tensiuni prelungite cu Palestina.

Mai mult, Ștefan Andrei își aducea aminte că Nicolae Ceaușescu îl învăța pe Yasser Arafat să negocieze direct cu israelienii, nu prin mediatori internaționali. În același timp, Ceaușescu transmitea semnale pe plan internațional prin care condamna represaliile Israelului contra statelor arabe.

Prin susținerea Palestinei, Ceaușescu voia să se apropie de piețele ofertante din Orientul Mijlociu și Africa. Același Ștefan Andrei, care în 1972 a mediat prima discuție oficială dintre Ceaușescu și Arafat, în urma unei vizite pe care fostul lider comunist de la București a făcut-o în Egipt, spune că relația cu palestinienii era benefică României, pentru că în momentul în care relațiile cu țările arabe dădeau semne de „răceală”, OEP intervenea și ne susținea cauza.

Fără a intra în amănunte de ordin politic ale tensiunilor dintre Israel și lumea musulmană, observăm cum Ceaușescu susține problema palestiniană, iar din interese economice, la începutul anilor ’70, România dona la solicitarea ONU produse și medicamente în valoare de 120.000 de lei pentru susținerea refugiaților palestinieni.

În timp ce pe plan politic, Ceaușescu susținea problema palestiniană, la Ministerul român de Externe se făceau proiecte și planuri pentru accelerarea relațiilor politice, economice și culturale cu țările arabe. Și asta în condițiile în care Ceaușescu era informat că palestinienii erau răspândiți și prin Iordania, Siria, Liban sau Egipt.

Export de mărfuri, arme și mână de lucru

Planul lui Ceaușescu nu a dat greș, iar începând cu anii ’70 România devine un partener „de nădejde” pentru țările arabe și cele din nordul Africii, în special. Încep exporturile de produse agricole, alimentare, industriale, dar și armament. În același timp, firmele de construcții din România primesc contracte în țările africane și arabe și încep diverse lucrări, de la construcție de drumuri, la obiective industriale.

Pe fondul bunelor relații dintre Nicolae Ceaușescu și Sadam Husein, companiile românești au construit în Irak drumuri, căi ferate, fabrici de ciment, au făcut foraje petroliere și lucrări de irigații. Astfel, Irakul ajungea să fie dator României cu peste două milioane de dolari.
Tot relația personală dintre Ceaușescu și colonelul Muammar Gaddafi s-a concretizat în mai multe contracte comerciale între România și Libia. Românii au construit drumuri, blocuri și școli, dar au exportat și arme. În schimb, libienii au permis concesiunea unui câmp petrolifer. Relațiile erau din ce în ce mai bune și se bazau pe schimburi reciproce.
Și relațiile cu Egiptul erau destul de intense. România exporta aici produse ale industriei constructoare de mașini. Unul dintre cei care făceau legătura între România și Egipt era unchiul lui Omar Hayssam, Mohamed Farzat. Acesta exporta tractoare românești în Egipt printr-o firmă care aparținea fostei securități, Dunărea Leasing.

Ca și în celelate state, România s-a lansat în domeniul construcțiilor și în Egipt. S-au construit linii electrice de înaltă tensiune, rețele de alimentare cu apă și fabrici de ciment și produse chimice. În urma acestor relații comerciale, după moartea lui Nicolae Ceaușescu, egiptenii ne rămăseseră datori cu aproape o jumătate de miliard de dolari.

Contractele comerciale românești au coborât și spre inima Africii. Nicolae Ceaușescu a avut relații economice și cu Sudanul. Clădirea parlamentului sudanez, de exemplu, a fost construită de români în anii ’70 și apoi a fost făcută cadou statului african. Prin anii ’80, conflictele interne au făcut ca relațiile dintre Sudan și România să se mai răcească, însă investițiile făcute de Ceaușescu în această țară au depășit 150 de milioane de dolari.
O radiografie a datoriilor pe care state din Orientul Mijlociu și Africa le aveau la finele anilor ’80 către România arată că aveam de încasat miliarde de dolari, preponderent din export de mărfuri și lucrări în domeniul construcțiilor.

Concret, Sudanul datora României 164,5 milioane de dolari, Egiptul – 495,7, Iranul – 97,4, Irakul – 765,2, Siria – 154,5, Libia – 34,8, Zambia – 15,6, Marocul – 11,1, Angola – 12,1, iar lista poate continua.

Iran, ultima vizită

Ultimul contact al lui Nicolae Ceaușescu cu țările din Orientul Mijlociu a avut loc cu doar o săptămână înainte de execuția sa. La 18 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu avea planificată o vizită de lucru în Iran. Cu toate că s-a speculat că acea vizită avea ca scop infiltrarea de trupe teroriste pe teritoriul României, deplasarea a fost făcută din motive pur economice.

O altă discuție, tot de ordin speculativ, arată că unul dintre scopurile pentru care Ceaușescu a fost la Teheran era cel de a-i coopta pe iranieni în fondarea unei bănci prin care România, alături de alți parteneri, să ofere împrumuturi țărilor slab dezvoltate. Intenția lui Ceaușescu de a construi această bancă era cunoscută în epocă.

În Iran, cu toate că acasă erau tensiuni, programul vizitei a fost urmat întocmai de Ceaușescu. Vasile Nicolcioiu, fost șef al Protocolului de Stat, povestea în 23 martie 1994, în fața comisie senatoriale care a investigat evenimentele de la Revoluție, cum s-a desfășurat vizita în Iran: „A avut convorbiri cu președintele Iranului și a primit vizita ministrului de Externe la reședință. A mai avut o vizită la un muzeu, unde a fost singur.Vizita a durat o oră și l-am avut ghid pe directorul muzeului. Ceilalți membri ai delegației au avut întâlniri cu omologii lor”.

Cele două zile ale vizitei la Teheran au vizat probleme pur comerciale. Nicolae Ceaușescu a început relațiile economice cu Iranul imediat după ce a ajuns la putere. România cumpăra din Iran petrol și bumbac și oferea la schimb produse industriale. Încă de la începutul anilor ’70, Ceaușescu a convenit cu Iranul ca fabrica de tractoare de la Brașov să colaboreze cu cea similară de la Tabriz.

Nicolae Ceaușescu era interesat de colaborarea cu Iranul și pentru influența de atunci a Teheranului în zonă. După 1989, atât relațiile cu Iranul, cât și cu alte țări din Orientul Mijlociu au început să se răcească. Într-un fel sau altul, cu toate au rămas datoare României.

Cât s-a recuperat

„La data de 31 decembrie 2017 creanţele României provenite din  operaţiunile de export, cooperare economică internaţională şi alte acţiuni externe, derulate înainte de 31 decembrie 1989 erau de 775.800.737,21 dolari SUA pe relaţia devize convertibile şi de 1.488.797.459,06 ruble transferabile pe relaţia ruble transferabile şi alte sume în diverse valute”, arată un document elaborat de Ministerul Finanţelor Publice din 2018

În 2017 România a reuşit să recupereze doar 61 milioane de dolari, încasaţi în contul creanţelor.
Situaţia la 31 decembrie 2017 a creanţelor externe rezultate din activitatea de export şi alte acţiuni externe derulate înainte de 31 decembrie 1989:

În Dolari SUA:

  1. Irak -364.638,12
  2. Sudan – 858.286,14
  3. Mozambic – 186.970,22
  4. Libia -568.327,63
  5. Republica Guineea – 305.526,88
  6. RepublicaCentrafricană – 686.204,05
  7. Nigeria – 587.000,00
  8. Somalia – 509.505,11
  9. Tanzania – 000,00
  10. Zair ( R.D. Congo)- 326,45
  11. P.D.Coreeană – 546.952,61

Total – 775.800.737,21

În ruble transferabile:

  1. Cuba – 1.488.797.459,06

În alte valute:

Sudan – 881.325, 47 lire sterline

Libia – 22.930.147, 992 dinari libieni

Guineea – 160.000 franci francezi = 24.391,84 euro (evidenţe MFP)

La finele lui 2005 datoria totală a Irakului către România era de 2,5 miliarde de dolari. Clubul de la Paris, cel care obliga România în 1981 să plătească datoriile la valoarea lor nominală, a cerut de data asta țării noastre să ierte Irakul de 80% din datorie. Vătafii autohtoni s-au executat fără crâcnire, așa că Irakul a rămas cu o datorie de doar 977,1 milioane de dolari. Cele 612 milioane de dolari au fost eșalonate la plată până în 2028.

România a mai căzut la pace și cu Mozambicul, care are să ne returneze 12,4 milioane de dolari. Nici această datorie nu e cea inițială: Mozambicul avea să ne dea înapoi 126 de milioane de dolari. În anul 2007, statul african chiar se oferea să ne dea proprietăți de aceste sume. Nu numai că nu ne-a dat, dar i-am mai și redus datoria cu 90%. De aici rezultă datoria de doar 12,4 milioane de dolari.

Între acestea, Sudanul are cea mai mare datorie, respectiv 169,8 milioane de dolari. În Sudan, România a construit fabrici, instalaţii petroliere, clădiri pentru instituţiile statului, case. Clădirea Parlamentului din Khartoum, capitala sudaneză, a fost construită de către români în anii 70. Dar problema nu este așa simplă: din cauza violențelor dintre nordul dominat de musulmani și sudul dominat de creștini, vechiul Sudan – acum ceva vreme cea mai mare țară a Africii – s-a spart în două state separate. Acestea sunt Sudan și Sudanul de Sud, care a apărut în 2011.

Poziția Cubei este descrisă simplu în raportul Finanțelor:

politica guvernului cubanez pentru datoriile către fostele țări membre CAER este de anulare 100%; cu atât mai mult stabilirea unei rate de conversie între rubla transferabilă și dolar SUA este imposibilă atâta timp cât rubla transferabilă a încetat să mai existe după dispariția CAER”.

Singurele țări care și-au rezolvat cât de cât problemele cu recuperarea banilor din Cuba sunt Slovacia și Rusia. Aceasta din urmă avea de recuperat 35,2 miliarde de dolari, dar a șters 90% din sumă.

Libia este o altă experiență dureroasă pentru România. Potrivit documentelor oficiale, statul magrebian are să returneze țării noastre 45,5 milioane de dolari. Povestea investițiilor în Libia este așa: Ceaușescu a făcut școli, drumuri și a exportat arme în Libia. La schimb, libienii ne-au lăsat să exploatăm uriașul zăcământ Murzuk. România a mai investit alte 50 de milioane de dolari în zăcământ de petrol. Aceste operațiuni au fost realizate prin Rompetrol, care în perioada comunistă era societate de stat. Guvernul Văcăroiu a vândut în anul 1992 zăcământul către grupul spaniol Repsol, din cauză că România nu dispunea de sumele necesare pentru a dezvolta acest proiect. Cu rezerve estimate de 2 miliarde de barili, numai în acest zăcământ se găsește de două ori mai mult țiței decât în tot subsolul României. Zăcământul cu pricina valorează miliarde de dolari la valorile actuale. Chiar dacă a vândut zăcământul pe un mizilic, problema este că nici datoria de 45 de milioane de dolari nu a văzut-o statul român. Și asta pentru că Rompetrol a fost privatizat în 1998 și preluat de către fostul om de afaceri Dinu Patriciu. Acesta a preluat în 2003 și rafinăria Petromidia, dar în 2007 a vândut grupul către kazahii de la KazMunaiGaz. În 2014 a avut loc o primă sentință definitivă în Dosarul Rompetrol, iar instanța a decis că această creanță trebuia să ajungă în conturile statului, nu ale lui Patriciu. Conform sentinței, o firmă afiliată fostului grup Rompetrol, actualul KMG International, și mai multe persoane fizice trebuie să achite statului trebuie să plătească diferența. Între timp, statul a fost lăsat cu ochii în soare atât de către libieni, cât și de kazahi.

„Reglementarea creanţelor României din Libia a înregistrat practic o stagnare, cu toate că în perioada 2005-2008 au avut loc mai multe runde de negocieri, cele două părţi nereuşind să ajungă la nici un rezultat concret în această problemă datorită poziţiei rigide abordate de partea libiană. Mai mult, la ultimele negocieri, partea libiană a revendicat unele pretenţii nereale, care ar fi condus la diminuarea creanţelor statului român sau chiar la transformarea acestuia din creditor în debitor”, arată raportul Ministerului Finanțelor.

Libia dorea să dea doar 7 milioane de dolari, însă partea română a replicat că alte state au obținut procente suplimentare, iar Libia însăși oferea finanțări altor state. Dar în anul 2011, dictatorul Muammar Gaddafi a fost înlăturat de la putere și ucis în timpul revoluției arabe. Din 2014, Libia este în război civil din cauza a două facțiuni care se luptă pentru putere. O bucată de țară este afectată de atacurile Statului Islamic. Între timp, chiar și kazahii își pregăteau ieșirea din România: aceștia voiau să cedeze 51% din fostul grup Rompetrol către concernul chinez CEFC China Energy.

Pe lângă Libia, România are de recuperat 10,6 milioane de dolari de la Republica Centrafricană, alte 2,5 milioane de dolari de la Somalia și aproape 100.000 de dolari de la Tanzania.

Miliardul de la Krivoi-Rog

O altă investiție cu bani aruncați pe Apa Sâmbetei o constituie realizarea combinatului de la Krivoi-Rog. Acesta se află actualmente în Ucraina, însă afacerea a fost parafată înainte de 1989. Mai exact, România a investit circa un miliard de dolari într-un uriaș combinat care trebuia să proceseze minereu metalifer. În 1983, Ucraina a luat decizia construirii unui combinat de îmbogățire a minereurilor acide, pe care să-l facă împreună cu România și cu alte cinci state din blocul comunist. Autoritățile ucrainiene estimau inițial capacitatea de productie KGOKOR la 6,6 milioane de tone oțel pe an, pentru ca apoi să ajungă la 10 milioane de tone pe an. România s-a angajat la investiții de circa 800 de milioane de dolari. Dar pe lângă combinat, România a costruit un adevărat orășel lângă, Dolinska, care are acum o populație de 20.000 de locuitori. În 1990, construcția s-a sistat, când aceasta era gata în proporție de 80-90%. După spargerea URSS, Ucraina a primit 56,4% din acțiuni, România – 24%, iar Slovavia – 15,6%. În anul 2006, autoritățile ucrainene doreau să vândă combinatul, iar interesat era gigantul ArcelorMittal. Nu numai că nu s-a vândut nimic, dar din cauza delăsării, combinatul a fost furat bucată cu bucată.

Loading...
loading...

2 COMENTARII

  1. Este posibil ca sumele ce trebuiau recuperate de către statul român pe vremea lui Ceaușescu să fi fost obținute de către ofițerii de securitate de la ICE Dunărea (unitate militară a DIE) și trimise în companii offshore, reinvestiți banii în afaceri proprii și-n firmele străine de prin paradisurile fiscale. Încă din anii *80 securiștii din comerțul exterior procedau în această manieră, ceea ce demonstra că ofițerașii noștri erau capitaliști până-n vârful unghiilor în vremurile în care mulți dintre conaționali abia cunoșteau gustul portocalelor sau al smochinelor. Cartea lui Pacepa, „Orizonturi Roșii”, a deconspirat nu numai rețelele de spioni, dar mai cu seamă filierele economice ale Securității, a devoalat metodele sale mafiote de lucru, chiar dacă autorul nu a lansat în paginile publicației sale practici și descrieri 100% oneste ale serviciilor din anii respectivi. Oricum ar fi, faptul că vreme de 31 de ani s-a dus un război de capturare a întregii Românii, că mulți dintre „funcționarii” din structuri sunt la ora actuală prolifici „oameni de afaceri” cu investiții prin mass media sau prin alte domenii care controlează justiție, președinți, politicieni (în fond, e nevoie de ceva cheltuială pentru protejarea sumelor consistente de prin Insulele Cayman ori Andorra) înseamnă că mulți dintre banii datorați de către alte state (mult mai mulți decât indică cifrele oficiale) au fost recuperați. Din nefericire, n-au fost puși în slujba binelui comun, n-au fost folosiți spre redresarea economică a țării, ci s-au „scurs” în buzunarele celor care constituie statului paralel. Iar România se împrumută și are datorie externă cât să „sugrume” multe generații de acum încolo. Bun, așa! Tot înainte, spre victoria finală!

    • Sigur mare parte din sumele care trebuiau sa intre in conturile Romaniei au ajuns in buzunarele multor ofiteri. USA controleaza in totalitate sismul finaciar mondial. Nu atat prin tiparirea de $, ci si prin reteaua bancara care controleaza in totalitate fluxurile de dolari. Orice plata internationala, care se face in dolari , indiferent de bancile care implicate, trebuie sa treaca print-o banca americana ! In anii ’70 Romania a luat niste imprumuturi bancare in dolari. Evident trebuiau achitate apoi ratele scadente. Ceausescu intentiona ca pe masura se ii intra banii in conturi de la diversi parteneri straini sa-si poata manageria cum vrea el sumele si sa le prioritizeze in functiie de nevoile economiei. Nestiind cum lucreaza in spate sistemul finaciar a avut surpriza ca SUA stia mereu ce sume ii intra in cont Romaniei…si in consecinta nu se putea eschiva de la nicio amnare. Ca sa scape de acest lucru a fost sfatuit sa faca contractele prin firme controlate de securitate….in acest fel SUA nu mai putea sa vada explicit platile in conturile Romaniei. Cum conturile erau cifrate si acces aveau cate doi ofiteri din securitate….etc…restul e istorie ! Toti banii in loc sa fie mutati in conturile statului s-au dus care incotro.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.