Quo vadis, America?

1

Statuia Libertatii plangandDeşi America pare a fi noul Imperiu Roman de Apus, e greu de ales: America lui Joe Biden e azi Roma lui Caligula, a lui Nero sau a lui Claudius împărat? Pentru că americanii o au pe Nancy Pelosi, preferata progresiştilor, a neomarxiştilor culturali şi, mai ales, a „moderaţilor” democraţi, pare mai plauzibilă echivalarea cu Roma lui Caligula. Conform revoluţiei în curs, nu mai contează genul, sexul etc.

Nu numai Biden are serioase probleme de vârstă, ci şi şefa majorităţii din Camera Reprezentanţilor, la cei 80 de ani ai săi (n. 1940), care e numită adesea, pe urmele lui Trump, „Crazy Nancy”. La fel Bernie Sanders (n. 1941), care şi-a negociat la alegerile primare (către Joe Biden) presupusele idealuri sociale vândute în campanie generos tinerilor americani – tot aşa le cedase anterior, în 2016, lui Hillary Clinton pentru o casă înlesnită, se spune.

Speaker-ul Camerei, Nancy Pelosi, a declarat într-o conferinţă de presă că e dreptul ei dat de Dumnezeu să dea afară din Congres orice republican doreşte („It’s my God given right to unseat any Republican member of Congress”. Zilnic presa mondială ne aduce ştiri şi analize stupefiante din şi despre SUA. Epoca lui Donald Trump e revolută, dar America patinează, la fel ca Imperiul Roman înainte de a fi cucerit de barbari sau ca Imperiul Bizantin înainte de a fi ocupat (Constantinopolul) de Mahomed al II-lea în 1453. Alastair Crooke – care a studiat la Universitatea Saint Andrews (1968-1972) din Scoţia, unde a obţinut un masterat în politică şi economie -, fost grad mare în MI6 şi în diplomaţia UE, vede lucrurile simplu şi clar: „Odată ce s-a pierdut controlul asupra mitului justificativ al Americii, a căzut masca. Iar disparitatea între mit şi comportamentul public al Americii a devenit cu atât mai limpede […]. Pentru cam jumătate dintre americani, ‘sistemul’ e trucat în favoarea a 0,1 %, care profită, şi în defavoarea poporului […]”.

Robert Kagan (ideolog neoconservator – n.n.) a expus recent un raţionament convingător: „În absenţa mitului care justifică ‘implantarea democraţiei în lume’ în jurul căruia se întinde imperiul, logica morală a acestei întregi întreprinderi începe să se prăbuşească”.

Afirmaţia lui Kagan e de o surprinzătoare sinceritate. El pretinde deci că imperiul american din străinătate este foarte necesar în principal pentru a menţine mitul „democraţiei” în interiorul ţării. O Americă pierzându-şi hegemonia mondială, afirmă el, n-ar mai dispune de coeziunea necesară pentru a-şi păstra democraţia liberală acasă”.

Alte remarci ale lui Alastair Crooke: „Leadership-ul mondial a fost reformulat pentru a ‘salva planeta’ de la schimbarea climatică, a salva umanitatea din pandemie şi a ne proteja pe toţi de criza financiară mondială care va veni […]. Planul a scăpat de sub control şi devine treptat din ce în ce mai straniu. Epoca unipolară americană s-a ‘încheiat’. Ea încasează opoziţii de tot felul atât în străinătate, cât şi în ţară. Impulsurile conservatoare şi tradiţionale au reacţionat împotriva acestui program ideologic radical şi, mai ales, criza financiară din 2008 şi aproape prăbuşirea sistemului le-au anunţat elitelor sfârşitul hegemoniei financiare a Statelor Unite şi, în consecinţă, al preeminenţei Americii. Asta a deschis o perioadă critică. Acum, elitele sunt într-un impas crucial. Când vorbesc de ‘Reset’, asta înseamnă o întoarcere forţată la agenda lor. Dar nu e atât de simplu cum pare. În urmă cu 20 de ani, totul părea aproape pregătit pentru a fi implementat; totuşi, astăzi, establishment-ul trebuie să se bată pentru fiecare element din strategia lui, căci întâmpină peste tot o rezistenţă crescândă […].

Deci „Reset”-ul va avea loc ?

Elitele se agaţă în continuare de occidentalizarea lumii (‘America is back’ – deşi pe nimeni nu entuziasmează această idee). Obstacolele sunt numeroase şi se înmulţesc. Obstacole şi crize în interiorul ţării, unde Biden îşi pierde vizibil autoritatea. Procesul decizional american pare să ducă lipsă de un ‘preşedinte’ sau mai degrabă de un maestru strateg care îşi asumă rolul. Cine se ocupă de politica externă? Nu se prea ştie. Iar America însăşi e ireconciliabil divizată şi slăbită. În plus, pentru prima dată, Statele Unite şi UE sunt din ce în ce mai des percepute în străinătate ca incapabile să gestioneze treburile cele mai simple.

Cu toate astea, chemarea la arme a globaliştilor este clară. Lumea s-a schimbat în mod cert în ultimii patru ani. Forţele globaliste sunt deci mobilizate pentru a câştiga ultima bătălie din acest ‘lung război’ încercând să lovească peste tot. Primul obiectiv a fost acela de a-l învinge pe Trump. Un altul este acela de a discredita toate varietăţile de populism european. Statele Unite cred că pot să obţină înfrângerea zdrobitoare pe plan psihologic, tehnologic şi economic a alianţei Rusia-China-Iran. În trecut, finalul ar fi fost previzibil. De această dată, Eurasia s-ar putea opune solid unei „Oceana” slăbită (şi unei Europe fricoase). Ceea ce ar zgâlţâi Leviatanul din rădăcini. Şi cine ştie ce ar putea răsări atunci din ruinele postmodernităţii sale”.

Britanicul Alasdair Macleod, absolvent Eton în anii ’60, ginerele celebrului Rupert Murdoch, el însuşi un faimos analist al finanţelor (aur mai ales), cercetează serios problemele americane: „China crede, foarte probabil, că America organizează iarăşi nemulţumiri în Hong Kong. E limpede, China a gândit că America a gestionat sub acoperire mişcarea ‹Occupy Central› (o serie de proteste violente – n.n.) şi acum ar lua-o de la început. Dincolo de ce au aflat de la propriii lor spioni, protestele erau prea bine planificate şi organizate ca să fie spontane. De data asta, atacul părea să aibă mai multe şanse de reuşită. Planul a fost coordonat cu presiunea americană pe dolarul de Hong Kong (legat de cel american – n.n.) într-o încercare de a-l destabiliza, în principal prin ameninţarea de a extinde tarifele vamale aplicate Chinei şi asupra Hong Kong-ului. Această a doua încercare de a zdrobi Hong Kong-ul a fost deci mai gravă.

Hong Kong-ul este un punct critic pentru că reprezintă canalul pe care se scurg în China portofoliile de investiţii străine. E un lucru important pentru americani fiindcă Trezoreria SUA nu-şi poate permite să vadă fluxurile globale de portofoliu atrase în China într-un moment în care e necesar ca ele să fie investite în cantităţi crescânde în Trezoreria SUA. Cine înţelege asta, va pricepe şi mare parte din încercările urgente ale Americii de a destabiliza Hong Kong-ul.

În general, strategia Chinei a fost aceea de a nu se lăsa provocată. O posibilă excepţie a fost Hong Kong-ul, unde s-a decis că era mai important să fie asigurată insula împotriva vreunui nou atac dincolo de termenii tratatului încheiat cu Marea Britanie. Dar cea mai mare greşeală a Chinei a fost aceea de a impune la rândul ei taxe vamale ca reacţie la taxarea vamală americană. America nu făcea decât să se izoloze cu politicile ei vamale, dar răspunsul Chinei i-a oferit Administraţiei Trump pretextul pentru escaladare în războiul comercial al taxelor, trecând la atacul asupra tehnologiei chineze, care o depăşea pe cea a Americii. […] Taiwanul este considerat şi el de China ca non-negociabil – dar, cum până şi Marea Britanie trimite un nou portavion în Marea Chinei de Sud, ar putea deveni un punct fierbinte în lunile următoare”.

Statele Unite au acordat Ucrainei o asistenţă de 125 de milioane de dolari, aparent un sprijin pentru războiul în pregătire din Donbas. Congresul american se pregăteşte să suplimenteze acest ajutor cu alte 150 de milioane de dolari. Un cargou, «Ocean Glory», specializat în transporturi militare ar fi ajuns în portul Odesa. «Ocean Glory», construit în 2015, lung de 171 m şi lat de 25 m, poate transporta 20.000 t.

Politica agresivă a Americii, după cei patru ani totuşi paşnici ai pitorescului Donald Trump, riscă să ne cuprindă şi pe noi, pe România şi pe Republica Moldova (Basarabia).

Ruso-americanul „The Saker” atrage atenţia, într-un nou lung articol, asupra pregătirilor de război din Ucraina în care nu e exclus să fie antrenate Republica Moldova şi Transnistria: „De pildă, ucrainenii ar putea ameninţa să atace Grupul operaţional al forţelor ruse (O.G.R.F.) în Transnistria. E vorba de o forţă mică, aflată departe de Rusia, înconjurată de vecini ostili. Nu uitaţi că Tiraspolul se află la cca 600 km vest de Doneţk! În plus, dacă Moldova nu e membră NATO, România este. În ceea ce o priveşte pe actuala preşedintă a Moldovei, Maia Sandu, ea e deopotrivă româncă şi profund antirusă. Dar, dacă toate acestea sunt adevărate, cred că e la fel de important să observăm şi altceva: Chişinăul, capitala Moldovei, se află la numai aproximativ 300 km de peninsula Crimeea. Asta face ca toată Moldova să poată fi atinsă de arme ruseşti cu bătaie lungă şi abordată de forţe mobile cu reacţie rapidă. Pentru moldoveni, orice idee de a ataca OGRF ar fi cu adevărat nebunească, dar pentru regimul ucronazist (al naziştilor ucraineni – n.n.) disperat de la Kiev lucrul ar fi preferabil unei înfrângeri în faţa Rusiei”.

Noul mandat al democraţilor începe în forţă pe mai multe fronturi dar prea puţine dintre ele sunt şi promiţătoare. Explicaţia o putem găsi „acasă”, în America, dată de Chris Hedges, jurnalist cu premiul Pulitzer, fost corespondent de război, om de stânga şi fost simpatizant al Partidului Democrat: „Elitele conducătoare încetăţenite ştiu că e vorba de o criză. Au căzut de acord, cel puţin temporar, să azvârle cu bani în ea, cu acea Lege Covid-19, la nivel de 1,9 trilioane de dolari (1.900 de miliarde – n.n.), lege cunoscută ca American Rescue Plan-A.R.P. („Planul american de salvare”). Dar ARP nu va modifica inechităţile structurale nici prin ridicarea salariului minim la 15 dolari pe oră şi nici prin impunerea unor impozite sau reglementări la adresa corporaţiilor sau a clasei miliardarilor care şi-a văzut veniturile crescând cu uluitoarea sumă de 1,1 trilioane de dolari (1.100 de miliarde – n.n.) de la începutul pandemiei. Sistemul de sănătate va rămâne privatizat, ceea ce înseamnă asiguratori şi corporaţii pharma care adună o mană de zeci de miliarde de dolari cu ARP, şi asta în condiţiile în care fac deja profituri-record.

Nesfârşitele războaie din Orientul Mijlociu şi bugetul militar umflat care le finanţează tot sacrosancte rămân. Wall Street-ul şi speculatorii predatori globali care profită de pe urma nivelurilor uriaşe de datorii sclavizante impuse unei clase muncitoare subplătite şi care jefuiesc Trezoreria SUA în capitalismul nostru de cazino vor continua să împingă banii pe conductă în sus, în mâinile unei minuscule cabale oligarhice. Nu va avea loc nicio reformă a finanţării campaniilor electorale care să pună capăt sistemului nostru de mită legalizată. Giganticele tech-monopoluri vor rămâne intacte. Companiile care se ocupă de combustibilul fosil vor continua să vandalizeze ecosistemul. Poliţia militarizată, cenzura impusă de platformele digitale, vastul sistem penitenciar, legile din ce în ce mai aspre menite să supună terorismul intern şi disidenţa, supravegherea guvernamentală completă vor fi, cum au fost şi înainte, instrumentele de bază prin care statul controlează societatea”.

 

Preluare: art-emis.ro / Autor: Petru Romoşan

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

  1. În primul rând, este extrem de interesant titlul articolului! Dacă autorul s-a gândit la răspunsul Domnului nostru Isus Hristos către Sfântul Petru (care, de altfel, a fost și inițiatorul întrebării „Doamne, încotro te îndrepți?”/Signore, dove vai?/Domine, quo vadis?) – „Vin la Roma să fiu răstignit din nou”/ Vengo a Roma a farmi crocifiggere di nuovo/Venio Romam iterum crucifigi – atunci paralela către declinul spre care se îndreaptă SUA este mai mult decât evidentă și bine ticluită de către Petru Romoșan! Apreciez subtilitatea raționamentului!
    Deși editorul expunerii a încercat să facă o trecere în revistă a evenimentelor importante care se desfășoară în momentul de față, am să mă opresc asupra unui avertisment făcut de către Henry Kissinger săptămâna trecută Washingtonului și care schițează perfect situația de…să-i zicem „Quo Vadis, America”; bătrânul diplomat a solicitat întregii administrații să creeze un echilibru și să ajungă la un consens cu forțele globale existente (China și Rusia), să înceteze să se mai angajeze într-o nesfârșită competiție de dominație și superioritate, pentru că în caz contrar consecințele vor fi catastrofale pentru întreaga națiune, conducând la situații similare cu cele din vremea Primului Război Mondial. Mă gândeam, în timp ce citeam speech-ul veteranului într-ale diplomației, la cât de mult au decăzut SUA percepute până acum câțiva ani drept simbol al democrației, o superputere economică și militară. Practic, Kissinger n-a comparat împrejurările ce au loc în prezent în politica americană cu condițiile care s-au desfășurat în WWII, spre exemplu, măcar cu acelea, dacă nu cu altele mai actuale, ci cu cele petrecute în WWI. Jale mare, ce mai! Conflictele devin perene, a vrut să spună omul, iar posibilitatea de-a le scăpa de sub control (măcar pe unul dintre ele, dacă nu chiar pe toate, ținând cont că Biden e senil, iar Harris e manevrată de warmongerii cei mai cruzi ai Pentagonului și-ai serviciilor de informații) crește nedeterminat. Propunerea fostului politician ar fi benefică pentru pacea mondială dacă administrația Biden îi va accepta sfatul, acela că ordinea globală se schimbă. Pe de altă parte, moșneagul face pe lupul moralist, deoarece cariera lui a fost scăldată-n sânge dacă ne amintim de sprijinul său acordat Pakistanului în timpul Războiului de Independență din Bangladesh, în ciuda masacrului a sute de mii de oameni și a violurilor în masă; tot el a orchestrat o lovitură de stat militară în Chile pentru a-l înlătura pe Allende ales în mod democratic în favoarea dictaturii Pinochet; de asemenea, a susținut tacit uciderea în masă a sutelor de mii de oameni din Timorul de Est în timpul crizei indoneziene și, nu în ultimul rând, „a binecuvântat” invazia Turciei în Nordul Ciprului, care a condus la sute de mii de refugiați greci fără drept de întoarcere – printre multe alte lucruri. Pe de altă parte, este puțin probabil ca Washingtonul să fie gata să pună capăt unilateral agresiunii sale puternice, întrucât crede în mod fals că-și poate menține hegemonia într-o ordine unipolară, fiind întotdeauna dificil să priceapă că lumea s-a schimbat mai cu seamă în detrimentul lui. Comportamentul Casei Albe, care folosește în mod deliberat o retorică amenințătoare și inadecvată, demonstrează că nu va accepta într-o manieră rațională un sistem mondial multipolar, mai ales că rusofobia și sinofobia sunt în creștere. Insultele aduse împotriva lui Putin și Xi Jinping sunt doar o expresie a neputinței americane, mai ales atunci când ne amintim că SUA nu s-au angajat vreodată într-o asemenea retorică atunci când se aflau în punctul culminant al puterii lor. America nu mai este singura superputere a lumii, iar rivalii săi nu mai au de gând să accepte o astfel de agresiune, tocmai de aceea atât chinezii cât și rușii au declarat cât se poate de clar că nu vor mai accepta un limbaj de pe poziții de forță. Nici europenii nu mai răspund pretențiilor aberante ale yankeilor, dovadă fiind continuarea construcției proiectului Nord Stream 2, în ciuda încercărilor americane de-a preveni derularea sa.
    Pe de altă parte, citeam mai acum ceva timp în urmă un interviu în Washington Post al lui Robert Gates, fost director al CIA și secretar al apărării SUA, în care preciza că sancțiunile împotriva Rusiei nu sunt de nici un folos pentru SUA, deoarece Rusia NU poate fi supusă. Politica greșită de agresiune a Washingtonului, aceea de a menține o ordine mondială unipolară, a acționat în favoarea Chinei și a Rusiei, în special în accelerarea cooperării lor. Occidentul nu mai poate suprima puterea economică a Chinei sau puterea militară a Rusiei. Strategii militari americani sunt conștienți de faptul că cooperarea ruso-chineză nu poate fi compensată cu nimic. În cele din urmă, Washingtonul va trebui să recurgă la o strategie asemănătoare sugestiei lui Kissinger de a găsi un echilibru, o cale de înțelegere, acceptând totodată realitatea multipolară care a fost stabilită.
    Cât despre întrebarea lui Petru Romoșan referitoare la producerea Marii Resetări, i-aș recomanda să urmărească banii în blocarea asta dementă a întregii economii globale, plus implementarea Agendei Verzi. Agenda „economiei durabile” a ONU (sau Marea Resetare a lui Klaus Schwab) este realizată de către aceleași bănci globale care au creat criza financiară în 2008, de data aceasta alegând să conducă sutele de miliarde ale companiilor de gaz, de petrol și cele de cărbune. Ceea ce au făcut bancherii și fondurile gigantice de investiții, cum ar fi BlackRock, a fost să creeze o nouă infrastructură de investiții care să aleagă câștigătorii sau pierzătorii, în funcție de cât de serioasă este compania de gaz, petrol și cărbune respectivă. Scopul central crucial al strategilor Marii Resetări este de a crea o trecere la o energie alternativă ineficientă și costisitoare, promițând utopia „zero carbon”. Totul este condus de principalele instituții financiare și de băncile centrale din lume. Acestea au constituit o gamă imensă de organizații pentru a-și derula în condiții optime agenda de investiții ecologice, bancherii realizându-și propriile reguli contabile pentru evaluarea amprentei de carbon sau a profilului verde al unei companii. Avem aici planul de bătaie: https://carbonaccountingfinancials.com/newsitem/partnership-for-carbon-accounting-financials-pcaf-launches-uk-coalition Așadar, ținta imediată a acestui cartel financiar este coloana vertebrală a economiei mondiale, aceea a sectorului petrolului, cărbunelui și gazelor naturale, lumea observând în curând un declin uriaș al investițiilor în aceste sectoare care adunau bani serioși la bugetele țărilor bogate în resurse. Acum întregul capital rezultat în urma exploatării și comercializării unor asemenea rezerve este canalizat strict în mâinile unor finanțiști controlați de marii păpușari ai acestei lumi. Iar pierzătorii vom fi noi, popoarele întregii lumi!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.