Românii din jurul României. Pe urmele lui Vasile Șoimaru

2

Vreme de 5 ani de zile, un profesor basarabean a dat ocolul lumii că să-și găsească frații de neam și de limbă, duși de destin în toate colțurile pământului. Obtuzitatea oficialilor de la București nu l-a împiedicat să-și împlinească visul: o călătorie documentară, soldată cu mii de fotografii, dar și o călătorie inițiatică, pe urmele sufletului românesc.

Într-o lume tot mai insensibilă la chemările și zvâcnirile sufletului, este greu de imaginat un pelerin modern, care timp de 5 ani fuge de acasă cu permisiune, face peste o sută de mii de kilometri, vizitează toate țările din vecinătatea apropiată și îndepărtată a României, se avântă prin întinderile nesfârșite ale Rusiei și Ucrainei, apoi revine la Chișinău, își trage sufletul, își vede câteva zile familia și catedra unde este profesor, își umple iarăși traista cu merinde și o ia în altă direcție. Spre Balcani, de exemplu, trecând dintr-o țară în altă, dintr-o localitate la altă, notând câte ceva din mers, mai întrebându-i pe localnici ba una, ba alta, dar cel mai des „mitraliind” cu aparatul de fotografiat, adunând pe film mii și mii de locuri, peisaje, localități, chipuri, monumente, biserici, oameni… Apoi iarăși revine la Chișinău, aleargă de la un cunoscut la altul, caută și împrumută bani, își umple tolba cu filme foto și o apucă în altă direcție. Spre Bucovina, Pocuția, Galiția, Polonia carpatină. Când capturează câte o imagine-trăsnet, pe un vârf de munte, sau la izvoarele Nistrului, uită de ultimii bănuți și trimite un SMS prin care strigă de bucurie, iar noi descoperim pe ce paralelă se află neobositul călător basarabean.

Dar este el oare un călător pur și simplu, îndrăgostit de drumuri și zări albastre, sau călătoria este un mijloc de-a ajunge la altceva, la un tel mai înalt? Răspunsul l-am primit pe 27 martie 2008, în ziua în care întreagă suflare românească din Basarabia aniversa 90 de ani de la Unirea din 1918, iar profesorul Vasile Șoimaru, înconjurat de o mulțime de români de pretutindeni, cunoscuți, colegi, prieteni, oaspeți, jurnaliști adunați la Academia de Studii Economice de la Chișinău, a prezentat superbul album fotografic «Românii din jurul României în imagini».

România, repetentă la problema națională

Forumula AS: – Sunt ani de zile de când duceți în suflet același vis: proiectul unei cărți despre românii din jurul României. Ați bătut la mai multe uși oficiale, dar nici una nu s-a lăsat deschisă, deși existau numeroase argumente despre cât de importantă ar fi o lucrare în care să-i găsim adunați pe românii din afară frontierelor actuale ale României. Ați fost tratat cu indiferență, purtat cu vorba și amânat, până când ați înțeles că autoritățile și milionarii ghiftuiti de pe Dâmbovița nu vor tresări niciodată la ideea unui proiect românesc. În cele din urmă, ați decis să porniți singur la drum. Nu v-a speriat nicio clipă dimensiunea uriașă a călătoriei?

Vasile Șoimaru: – Firește, astăzi, când mi-am văzut 5 ani de viață adunați în albumul «Românii din jurul României în imagini», am același sentiment că și părinții mei când se reintorceau acasă de la un seceriș bogat. Oricât ar fi fost de obosiți, aveau o lumina pe față, izvorâtă dintr-o bucurie lăuntrică, ce mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi. Sunt născut la Cornova, Ungheni, vatra străveche de răzeși, care a fost învrednicită încă în perioada interbelică de o monografie excepțională, gândită și făcută de o echipa de excepție, în frunte cu marele sociolog Dimitrie Gusti. Împreună cu studenții și colaboratorii săi de la București, profesorul a cercetat în anii ’30 Cornova, lăsând cornovenilor și Basarabiei un monument pe care nicio Siberie, nicio ideologie nu a fost în stare să-l demoleze sau să-l smulgă din conștiința băștinașilor. Acea monografie, ca și filmul din 1931 despre Cornova, mi-au marcat viață, făcându-mă să înțeleg ce înseamnă continuitate și ce valoare uriașă poate avea un document, o mărturie, o fotografie, pentru o comunitate și pentru un neam. Nu o singură dată am văzut înaintea ochilor zeci și sute de localități românești pierdute printre străini, care se micșorau de la un deceniu la altul și se topeau lent, fără să-și perpetueze sau să-și înveșnicească identitatea în monumente scrise, în documente nemuritoare. Mă gândeam cum aș putea să le înveșnicesc trecerea prin timp și identitatea dăruită de Dumnezeu. Documentele păstrate peste ani îți conferă legitimitate în toate. Sunt cele mai adânci rădăcini, pe care nicio furtună nu le poate smulge, niciun imperiu nu le poate falsifică, nicio putere a răului nu le poate distruge sau arde pentru totdeauna, fiindcă ele își găsesc în timpuri de restriște, ca un ultim adăpost, memoria colectivă.

– Oare sacii pe care i-ați luat în spinare acum 5 ani nu au fost prea grei pentru un singur om?

– Ideea proiectului despre românii din jurul României o vedeam cam după modelul monografiilor complexe despre satele românești, făcute de discipolii din școală lui Gusti. Îți imaginezi, dacă eu aș fi făcut parte dintr-o echipă de 5-10 specialiști din diferite domenii (sociologie, lingvistică, etnologie, istorie, folclor, etnografie, religie, arhitectură, TV, presă etc.), cu ce materiale ne alegeam timp de 5 ani?

Comunitățile românești din țările vecine și apropiate României ar fi simțit că Patria istorică nu i-a abandonat definitiv, că nu sunt uitați pentru totdeauna, că pot primi un ajutor concret de la specialiștii din instituțiile statului român, ajutor manifestat legitim pe direcțiile recensământului, ale drepturilor minorităților naționale în context european, ale învățământului în limba română, conservării identității naționale și tradițiilor, creării de biblioteci și muzee etnografice, furnizării de literatură și materiale în limba română și multe altele, fiindcă numai în timpul vizitelor de lucru și a cercetărilor pe teren apar la suprafață problemele adevărate, de a căror rezolvare depinde supraviețuirea sau dezvoltarea unor comunități de români dintr-o țară sau alta. Apoi una e când te duci la comunitățile românești ca persoană privată, și cu totul alta e când ai mandatul statului român sau al instituțiilor științifice din România. O bună documentare pe teren efectuată de specialiștii români s-ar putea finaliza cu încheierea unor acorduri bilaterale dintre România și țară respectivă, privind protejarea grupurilor etnice, în conformitate cu standardele europene. Mai ales că toate celelalte țări cu importante comunități românești, cu excepția Serbiei, Ucrainei și Rusiei, urmau să devină, iar astăzi sunt, membre ale Uniunii Europene. Acestea erau argumentele proiectului meu înainte de a porni la drum, acum 5 ani.

Crede-mă, e dureros și umilitor să-mi amintesc de vorbele unor pretinși patrioți de la București. Când i-am auzit ce cred ei despre românii din afară frontierelor de azi ale României, am înțeles cât de actuală a rămas «Scrisoarea III» a lui Eminescu, pentru clasa politică de la București. Ascultăndu-i mi-a fost clar că, dacă nu pornesc singur la drum, o să mă transform în navetist Chișinău-București și o să pierd banii și timpul în van. Bine că au trecut zilele când tresăltam la vederea oricărui demnitar de pe malurile Dâmboviței. Deja e limpede că e nevoie de o altă relație și atitudine a României față de românii din țările vecine și apropiate, că se cere o strategie concretă pe termen scurt, mediu și lung cu toate comunitățile sedentare de români, care, vorba lui Eminescu, „nu sunt nicăieri coloniști, viituri, oamenii nimănui, ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor”.

Mândria de-a fi român mai există

– Ce trasee a cuprins odiseea dumneavoastră derulată timp de 5 ani?

– Am avut că puncte de pornire, dar și că puncte de solid reper – impresionantele scrieri ale marilor noștri înaintași, Teodor Burada și Anton Golopenția, ca să mă limitez la numai două nume, la două personalități cu care trebuie să se mândrească și se pot apară românii din afară frontierelor Statului Român.

În afară de scrierile menționate, mă documentasem și din revista de mare popularitate și simțire românească «Formulă AS», în privința comunităților românești din țările europene, dar aveam și multe mărturii orale de la basarabeni, despre localitățile de moldoveni din Rusia, știam destul de multe despre românii din Bucovina și Maramureșul istoric, fiindcă aveam colegi de studii de acolo și pe timpuri mai trecusem pe la ei. Am fost de mai multe ori în Basarabia de Sud și Transnistria.

Hotărâsem să fac un album fotografic însoțit de texte rezumative despre românii din R. Moldova, Bucovina, Maramureșul istoric, Transnistria, Basarabia de sud și, poate, o vizită în Balcani. Cam așa ceva îmi schitasem la început. Dar cel mai important a fost că am pornit la drum și am simțit că merg pe drumul care îmi place! De la primele întâlniri cu frații de mai departe, s-a aprins în mine o mare pasiune și fascinație pentru felul de a fi al românului din străinătate, descopeream multă, chiar foarte multă înțelepciune în fiecare casă de gospodar, mă impresiona sufletul deschis și cald, poftă de viață și bucuria de a comunica măcar câteva cuvinte în limba română, mândria că este vizitat de un frate de sânge.

Iată o sumară lista a drumețiilor mele. Maramureșul istoric (sau: „Maramureșul Mic”, „Maramureșul de Nord”, actualmente regiunea Transcarpatică a Ucrainei); partea de nord a Bucovinei și localitățile din nordul Basarabiei (din fostul județ Hotin), precum și Ținutul Herta – fosta parte componentă a județului Dorohoi, toate alcătuind astăzi numită regiune Cernăuți; Basarabia propriu-zisă (numită și „Basarabia de Sud”, „istorică”, Bugeacul), acum în regiunea Odesa, și această aflată în componentă Ucrainei. Actuala Republica Moldova, incluzând și cinci raioane ale Transnistriei. Teritoriile populate de moldoveni/românii dintre Nistru și Bug, dintre Bug și Nipru, mai la est de Nipru, până în Crimeea și Caucazul de Nord. Cadrilaterul, cu cele două foste județe românești, Durostor și Caliacra; Valea Timocului – partea bulgărească și cea sârbească; Sudul Banatului (zis și Banatul Sârbesc).
Au urmat călătorii în Grecia, Macedonia ex-iugoslavă și Albania, peninsula Istria din Croația, regiunea friulana din Nordul Italiei, revenind în Banatul Unguresc și Ținutul Debretin din Ungaria. Mai departe am mers în Cehia și Slovacia, apoi în Polonia carpatină, precarpatina și în Podolia, inclusiv Pocutia. (Se știe că Podolia se află pe teritoriul fostei țări a Bolohovenilor de prin sec. XII-XIII). Nu am putut să nu trec și prin frumosul oraș Istanbul, Constantinopolul de altădată, capitala creștinătății răsăritene, unde se află importante vestigii ale prezenței românești.
Aceste drumuri, de-a lungul a cinci ani, în total ar alcătui 100.000 (o sută de mii) de kilometri, ce echivalează cu înconjurul de două ori și jumătate al Terrei la ecuator. În perioada respectivă, pe aceste distanțe, am făcut circa 1.000 (o mie) de filme foto, multe alte mii de cadre pe aparatul digital, sute de CD-uri și DVD-uri cu imprimari, scanări ale acestor locuri, sfinte pentru Neamul nostru.

Un neam tare, cu rădăcini adânci

– După sute de întâlniri cu frații români care v-au primit în casele și sufletul lor, credeți că există, cu adevărat, un miracol românesc?

– În ciuda îndepărtării de matcă și a trecerii anilor, uneori de ordinul sutelor, în ciuda cruzimii metodelor la care au recurs străinii pentru a-i dezrădăcina, în ciuda asimilării, foarte mulți conaționali și-au păstrat totuși demnitatea și hărnicia de gospodar – pur românești, și-au păstrat religia și obiceiurile de nuntă, cumetrie, hramul bisericii satului, portul, tradițiile de familie, folclorul și, într-o oarecare măsură – chiar și graiul, cel mai mult expus pericolelor.

În acest sens, elocvent este exemplul prietenului Pepo (Josip) Glavina din Susnievita istro-română (Croația), la intrarea în casă cea mare a căruia am fost plăcut surprins să citesc inscripția: „Hvala ce govorite vlaski!”, adică „Vă mulțumesc că vorbiți în vlaha (românește)!”. Sau, în zona Vidinului (Bulgaria), mi-a fost dat să aud un mare și trist adevăr: „În timpul războiului pentru independența, din 1877-1878, noi, românii de aici, am luptat alături de bulgari împotriva turcilor, pentru independența Bulgariei, după care bulgarii au prins a ne strâmtora, până să ne lichideze ca etnie, deși noi nu am pretins niciodată niciun fel de autonomie”. În satul Gamzovo, în casă familiei Olga și Simeon Nicov, a fost organizată o clasă de limba română, pentru că în școala sătească nu există decât clase bulgare. În aceeași zonă, la Borilovet, în casa românului Ludmil Răducanov, a fost organizat un muzeu etnografic românesc, cu exponate ce ilustrează clar dăinuirea milenară a românilor aici. Este ieșit din comun exemplul din satul Malainita (Valea Timocului, Serbia), unde preotul Boian Alexandrovici a zidit, în taină, pe pământul său o biserică românească, despre care oficialitățile clericale sârbești au aflat doar la sfințirea lăcașului, manifestându-și deschis furia, până la amenințări de a dărâma ori incendia această biserica ortodoxă, într-o țară ortodoxă! Și doar intervenția Consiliului Europei a temperat agresivitatea ierarhilor sârbi. Un alt caz, dintr-un sat moldovenesc din Caucazul de Nord (sudul Rusiei). Îl surprind pe președintele sovietului sătesc (primarul), un bărbat frumos, de vreo 40 de ani, vorbind românește cu locuitorii satului. La întrebarea mea: „Ați învățat limba maternă la școală?”, mi-a răspuns: „De pe vremea lui Stalin, nu mai avem școală moldovenească. Școală îmi este casa, familia în care am crescut. Avem un principiu: să vorbim numai moldovenește, că să lăsăm și generațiilor viitoare ce am păstrat de la străbunii noștri veniți din Codrii Basarabiei”. O vastă activitate culturală a dezvoltat, în satul românesc Uzdin din Serbia, poetul Vasile Barbu, care – pe lângă susținerea școlii românești din localitate, organizarea unor festivaluri folclorice și de poezie, deschiderea Casei limbii române și a Muzeului etnografic, dezvelirea monumentului lui Mihai Eminescu – sprijină energic activitățile economice ale consătenilor, inclusiv colectarea roadelor muncii de la micii producători locali.

În Maramureșul istoric, în satele Apșa de Jos și Apșa de Mijloc, unde în pofida presiunilor din partea ultranaționaliștilor ucraineni, au supraviețuit școlile și bisericile românești, activează colective folclorice, au fost deschise muzee etnografice; mai mult – în Apșa de Jos, un asemenea muzeu a fost deschis în casa unui mare patriot, Ion Botoș, căruia i se datorează și revenirea, acum, la denumirea românească a satului.

La Jeiani, sat istro-român din Croația, într-o zona în care limba română practic a dispărut, activează un minunat grup folcloric – Zvonciarii («Clopotarii»), conducător artistic Mauro Doricici, ale cărui spectacole românești trezesc admirația întregii Europe, la fel ca și ansamblul folcloric din Slatina, Valea Timocului sârbesc, condus de marele patriot Draghi Dimitrievici (Carcioaba), până la moartea sa prematură, în toamna anului 2007.

Aș putea aduce încă multe alte exemple de sacrificiu și zbatere în totală singurătate, de lupta pentru supraviețuirea ființei românești, în condiții vitrege de tot, când frații noștri nu mai văd orizontul și cerul de atâta străînătate, dar o să mă limitez să afirm că suntem un neam tare, avem rădăcini necrezut de adânci, care mă fac să cred că există cu adevărat un miracol românesc. Un miracol care ne-a ajutat secole la rând să nu dispărem, dar e pe cale de epuizare. În mileniul III, se cere o altă abordare și viziune asupra păstrării comunităților românești autohtone din afară frontierelor României actuale.

Ura oarbă față de tot ce-i românesc

– La 27 martie 2008, de Ziua Unirii României cu Basarabia, după cum s-a exprimat sugestiv o liceană de la Tiraspol, albumul dumneavoastră a fost primit cu multă dragoste și recunoștință. Sunt convins că dincolo de cele peste 800 de imagini răscolitoare cuprinse în el, ați adunat mai multe lucruri ce merită să fie auzite de cei care simt românește.

– Pornind la drum, nu mi-am propus să fac un ghid sau o enciclopedie despre comunitățile româneșți. În mare, obiectul preocupărilor mele l-au constituit locurile de trai sedentar al românilor, în diferite perioade ale istoriei, și nicidecum românii împrăștiați de soartă în lumea largă, mai ales în epoca actuală. Constatările la care am ajuns sunt roadele experienței personale, ale observațiilor mele adunate timp de 5 ani, care nu ambiționează la adevărul de ultima instanța.

Prima constatare pe care țin să o fac se referă la fărâmițarea, într-un hal fără de hal, a etniei române, inclusiv la nivelul etnonimului și al glotonimului, altfel zis – al denumirii poporului și limbii noastre. Diferiți cotropitori, dar și unii vecini „binevoitori”, au făcut tot posibilul că reprezentanții aceleiași națiuni, fii și fiice ale acelorași părinți, să fie numiți în mod diferit, această făcându-se de cele mai multe ori intenționat, din rațiuni strategice, pentru justificarea politicilor de cotropire, de asimilare, iar în ultima instanță – și de genocid al românilor.

Cel mai grăitor ar fi cazul pământurilor dintre Nistru și Prut, și am început de aici, pentru că tot ce s-a întâmplat în Basarabia sub țării ruși, apoi în RSS Moldovenească, sub regim bolșevic, apoi în R. Moldova, pentru a cărei independență (așa credeam atunci) am votat și eu – îmi este cel mai bine cunoscut.

Nu e cu nimic mai bună situația din actuală Ucraina, nici din Ungaria, nici din Valea Timocului (Bulgaria, Serbia), nici în Albania, Grecia…

Reprezentanții aceleiași națiuni sunt divizați în români și moldoveni (în R. Moldova, Ucraina, Rusia); sunt numiți după bunul plac al „stăpânilor” actuali: moldoveni (R. Moldova, Ucraina), vlahi (Serbia, Bulgaria), „latinofoni” (Grecia); sunt înscriși în documentele de identitate ca și locuitorii majoritari (istro-românii sunt considerați croați) sau nu sunt recunoscuți ca minoritate etnică (aromânii din Grecia, Albania), această, pentru a-i lipsi de orice drepturi, pentru a-i asimila mai ușor, definitiv.

De asemenea, în fel și chip este numită și limba română din țările sus-amintite; în Rusia/URSS și în Serbia, limbii noastre mai impunându-i-se, decenii la rând, alfabetul chirilic.

Divizarea, dezbinarea această demență, se făcea și se mai face, nu numai pentru a-i rupe de la matricea românească, dar și pentru a crea, a stimula complexe de inferioritate etnico-minoritară, de populație „străină”, „nesemnificativă”, „înapoiată”: cel mai concludent exemplu fiind cu vlahii din Serbia și Bulgaria, însă nu mai puțin strigător la cer este și „modelul moldovenist” promovat de Chișinău, dar și de Kiev.

Moldovenismul primitiv de la Chișinău sau alte forme de dezmembrare etno-glotonimica, păguboase din toate punctele de vedere, au un numitor comun ce s-ar rezumă la ura oarbă față de tot ce-i românesc și îngenuncherea necondiționată față de stăpânul actual. Apologeții și promotorii mai mărunți ai „moldovenismului” sau „vlahismului”, niște veritabili deznaționalizați, ieniceri, luptă cu încrâncenare exclusiv pentru comoditatea lor socială, pentru avantajele oferite de regimurile locale, ce au un pronunțat demers antinațional, romanofob, pe când, din rândul celor care luptă ca să-și păstreze ființă românească – fie ei din R. Moldova sau din Nordul Bucovinei, fie din Serbia, Bulgaria, sau chiar aromâni din Grecia, Macedonia slavă, Albania -, foarte mulți sunt gata să-și dea și viața pentru această cauză, pentru adevărul istoric și lingvistic românesc.

Altă constatare ce se impune e că institutele de specialitate din România zilelor noastre nu au cercetat niciodată majoritatea spațiilor românești la care m-am referit, ca, de exemplu, cele opt sate până astăzi locuite preponderent de români (chiar dacă ei își zic moldoveni), din ținutul Krasnodar – sudul Rusiei. Localitățile românești de la est de Bug nu au mai fost studiate și datele nu au fost reactualizate de nici un specialist de la București, după exhaustiva cercetare efectuată de echipa lui Anton Golopenția în anii celui de al doilea război mondial. Dar nici la vest de acest fluviu, localitățile dintre Nistru și Bug nu au fost răsfățate de atenția specialiștilor bucureșteni.

Ce să mai vorbesc despre comunitățile româneșți din Kazahstan și Kirghistan, de dincolo de Ural, până la Amur și Sahalin?

Nici măcar în Pocuția, pământ pentru care au vărsat sânge ostașii lui Ștefan cel Mare, nu au catadicsit să meargă în expediții persoane investite cu această misiune profesională. Ne întrebăm, totuși, de ce și după 1990 se prelungește aceeași atitudine? Ce să fie la mijloc: indiferență, iresponsabilitatea istorică, defetismul, sau poate totuși frica de a nu supără străinii, prin simplul efort de a-ți cauta frații de sânge, ramurile răsfirate ale Neamului nostru? E bine să se știe că până în prezent, în pofida rusificării/ucrainizării masive și agresive a acestei populații românești de la Est, un cercetător onest și bun patriot ar avea de cules adevărate perle ale românismului arhaic, dar încă neperimat. Că să nu mai spun că în aceste zone trebuie să se meargă nu numai cu microbuzul și cu microfonul, dar și cu ceva suvenire din țară, așa cum procedau, foarte generos, marii cărturari și patrioți Teodor Burada, Anton Golopenția și încă vreo câțiva, în niște ani extrem de vitregi pentru toți românii. Când spun „suvenire”, nu am în vedere bani, produse alimentare s.a. asemenea, ci CD-uri și casete cu muzică populară, manuale, cărți, burse pentru tinerii doritori de a învață în România, ba chiar, pur și simplu, niște discuții de la om la om, de la român la român.

Vreau să menționez că, în eventualitatea că se va trece de la declarații goale la fapte și se va porni la drum pentru a face totuși unele cercetări în aceste zone, ar fi recomandabil, ba chiar necesar, ca în componența echipelor să fie atrași și cunoscători de limba rusă (respectiv, ucraineană, maghiară, sârbă, bulgară, greacă etc.) din rândul specialiștilor din Chișinău, Cernăuți, Ujhorod, Vidin, Novi Sad, Szeged, Pola s.a.m.d. Legislația europeană după care se conduce și România – membră a UE, permite acest lucru, ba chiar se acordă și fonduri speciale pentru cercetarea minorităților etnice din afara granițelor țării.

Poate că visez, dar aș vrea să văd mai mulți români adevărați la Bucureșți, în instituțiile statului, așa cum erau românii pe care i-am descoperit în afară României.

– Vă mulțumesc din suflet, domnule profesor, pentru răspunsurile sincere și pentru frumosul cadou pe care l-ați făcut românimii, prin albumul dumneavoastră de fotografii. Din 27 martie 2008, oricine va porni la drum spre comunitățile româneșți pe urmele lui Teodor Burada și Anton Golopenția va porni și pe urmele lui Vasile Șoimaru.

 

Loading...
loading...

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.