„Drumul lacrimilor”, genocidul tinerei „democrații” americane

Pe 28 mai 1830 a fost promulgată legea «Indian Removal Act», lege care îi permitea președintelui american de atunci, Andrew Jackson, să negocieze mutarea triburilor amerindiene din estul râului Mississippi la vestul acestuia, eliberând aceste teritorii spre a fi exploatate de către guvernul Statelor Unite ale Americii, tânara „democrație” – dar nu pentru toți… Această mutare de populație s-a dovedit a fi tragică pentru cele cinci triburi care și-au părăsit pământurile, fiind nevoite să parcurgă mii de kilometrii pe jos spre noua lor casă. Acest drum a produs mii de victime, condițiile grele și bolile fiind principalii vinovați pentru moartea „indienilor”, care, ca și negri, nu aveau niciun fel de drepturi. Migrația în masă a fost numită de către unul din participanți „Drumul lacrimilor”, nume sub care a rămas până în zilele noastre cunoscut acest genocid.

„Drumul lacrimilor” (engleză „Trail of Tears”) denumește, așadar, nimic altceva decât izgonirea forțată a amerindienilor din motivul că ocupau niște terenuri fertile cu păduri în sud-estul SUA și obligarea lor să trăiască în regiuni aride, în rezervații, în regiunea numită „Indian Territory”, care se află în prezent în statul federal american Oklahoma.

Acțiunea de deportare a fost provocată de creșterea necesarului de terenuri agrare datorită creșterii populației albe în anii 1800 prin emigrațiile masive din Europa. Politica regimului american de transhumanță a fost legalizată prin decretul de lege «Indian Removal Act» din 1830, din perioada președintelui Andrew Jackson. Deportarea a fost realizată forțat, cu ajutorul armatei. Pe drum spre rezervații au murit peste un sfert din numărul amerindienilor deportați; această decimare a lor fost cauzată de boli, frig, epuizare și foame. Pe lângă decimare s-a produs și dezrădăcinarea lor din punct de vedere spritual și cultural, triburile din est fiind diferite de cele din vest. Cu toate revendicările pretinse de amerindieni, până în prezent guvernul american n-a luat nicio poziție cu privire la deportarea lor.

Monumentul «Trail of Tears» s-a ridicat abia în 1987, însă guvernul american nu și-a cerut niciodată scuze.

Originea denumirii

„Trail of Tears” se referă la forma camuflată în care legiutorii nordamericani au căutat să deporteze cu forța pe amerindienii cherokeezi. Drumul spre rezervație fiind numit de indieni „Nunna daul Tsuny“ (în traducere „Drumul pe care noi am plâns”). Acest termen a fost preluat de mass-media americană, și a apărut de exemplu în 1831 în ziarul «Arkansas Gazette» sau alte gazete ale vremii sub numele de „The Long Walk” („Marșul lung”).

Viața amerindienilor înainte de promulgare legii din 1830

Însuşi părintele naţiunii americane, preşedintele George Washington, credea că cea mai bună soluţie pentru „Problema Indiană”, consta pur şi simplu în „civilizarea” forţată a acestor nevinovaţi. Ce însemna „civilizarea forţată” în concepţia albilor nu este greu de bănuit: distrugere culturală, nivelare socială, sedentarizare, restricţii majore, discriminări şi, în primul rând, furtul pământurilor.

Unul dintre principalele deziderate ale acestor aşa-zise „campanii de civilizare” consta în modelarea cât mai fidelă a băştinaşilor pe calapodul social al americanului alb protestant, prin convertirea la creştinism, învăţarea limbii engleze şi adoptarea unor concepte şi obiceiuri de origine europeană, precum proprietatea individuală, stoparea nomadismului sezonier şi chiar comerţul cu sclavi.

Din secolul XVII, de când au fost înființate primele colonii de pe teritoriul actual al Statelor Unite, până în secolul XIX, pământurile ce aparțineau diferitelor triburi amerindiene au intrat în posesia noilor locuitori europeni. Din punctul de vedere al conducătorilor americani din acea vreme, ele au intrat în mod legal în posesia coloniștilor, deși modurile prin care acestea au fost acaparate au fost, în mare parte, abuzive.

La începutul secolului al XIX-lea, guvernul federal al Statelor Unite a desemnat cele cinci triburi amerindiene – Chicksaw, Chocktaw, Muscogee-Creek, Seminole și Cherokee ca fiind „Cele Cinci Triburi Civilizate”. Gradul lor de dezvoltare, față de celelalte populații amerindiene, cooperarea lor cu guvernul federal și adoptarea culturii europene le-a oferit avantajul unui statut special în cadrul tinerei republici federale a Statelor Unite ale Americii.

Aceste triburi aveau desemnate teritorii  în sud-estul Statelor Unite actuale,   beneficiind de o oarecare autonomie. Astfel, ele își mențineau vechiul mod de organizare tribală, fiind, în același timp, integrate modelului economic de organizare american, practicând o agricultură la scară extinsă și pe bază de sclavi africani.

Cu toate acestea, expansiunea comerțului și nevoia crescândă de pământ pentru plantații i-au impulsionat pe americani să se extindă către vest. În cadrul acestei expansiuni au fost vizate teritoriile celor Cinci Triburi.

Teritoriile deţinute de cele cinci naţiuni se aflau pe locurile unde astăzi există statele Georgia, Tennessee, Albama, Carolina de Nord şi Florida, şi erau deosebit de valoroase, având un ridicat potenţial agricol. Mulţi dintre colonişti erau interesaţi numai de cultivarea bumbacului şi creşterea vitelor. Nu le păsa cât de „civilizaţi” sau „creştini” erau amerindienii, tot ce voiau era pământul acestora şi nu s-au dat în lături de la nimic pentru a-l obţine. Au ars aşezările nativilor sedentarizaţi, le-au împuşcat sau furat animalele şi i-au ucis pe cei care li s-au împotrivit.

guvernele de la Washigton i-au susţinut pe colonişti în eforturile conjugate ale acestora de a-i alunga pe băştinaşi spre vest şi spre sud. Câteva state americane au emis o serie de legi în baza cărora îşi arogau dreptul de a confisca teritoriile indiene şi a limita serios suveranitatea şi drepturile băştinaşilor. Cu toate că amerindienii au dat în judecată statele respective în procese celebre precum Naţiunea Cherokee contra Georgiei din anul 1831, iar Curtea Supremă de la Washington a decis că amerindienii erau naţiuni suverane „asupra cărora legile statului Georgia şi alte state nu au nicio putere”, jafurile şi abuzurile au continuat nestingherite.
Preşedintele Andrew Jackson nota mândru, în anul 1832, că „statele din sud sunt hotărâte să cucerească teritoriile indiene şi vor face orice pentru a-şi securiza graniţele”.

Primele încercări de expansiune către fluviul Mississippi

Președintele american Thomas Jefferson credea că odată cu integrarea amerindienilor în cadrul modelului cultural american, inclusiv în cel agricultural, triburile se vor debarasa de teritoriile folosite pentru vânat, intrând ulterior în posesia americanilor. Previziunea lui jefferson s-a adeverit parțial, puține triburi fiind dispuse să-și înstrăineze pământurile de baștină, iar autoritățile americane s-au văzut nevoite să adopte măsuri din ce în ce mai severe pentru înlăturarea amerindienilor din zonele dorite de ei.

Primele idei de a le oferi amerindienilor din estul râului Mississippi teritorii de o valoare egală în vestul râului au apărut în 1803. Prima implementare a fost în 1817, când indienii Cherokee au fost de acord să cedeze două porțiuni din pământul lor pentru una de mărime egală în vest.

Succesul limitat al acestei metode a dus la apariția unor alte metode, la fel de eficiente pe cât de abuzive. În Congresul American au început discuțiile asupra legitimității teritoriilor autonome ale triburilor. Argumentul integrității teritoriale a Statelor Unite părea să fie cel care a fost adoptat de marea parte a liderilor fostelor colonii, pornind acțiunile de eliminare a oricărei forme de organizare statală a băștinașilor americani. De asemenea, neavând cetățenie americană, prin lege, membrii acelor triburi nu aveau dreptul să dețină proprietăți pe pământ american. Acest cadru legal a fost folosit de conducerea Statelor Unite pentru a intra în posesia teritoriilor indiene.

În timpul mandatului președintelui James Monroe, secretarul de stat John C. Calhoun a început să organizeze planul de înlăturare a amerindienilor din regiunile vizate. Astfel, în 1824, Calhoun primește undă verde din partea președintelui pentru punerea în aplicare a planului, iar în 1825 sunt create, în acest sens, Teritoriul Arkansas și Teritoriul Indian. Acestea reprezintă zonele unde aveau să fie mutate populațiile de amerindieni. Viitorul președinte, John Quincy Adams, a expus în cadrul Congresului planul lui Calhoun. Deși planul său preciza clar că amerindienii aveau să fie mutați voluntar, delegații Georgiei s-au opus proiectului.

Andrew Jackson și punerea în aplicare a legii «Indian Removal Act»

În 1829 Andrew Jackson este ales al șaptelea președinte al Statelor Unite ale Americii. Încă de la începutul mandatulu său, acesta a luat o poziție dură împotriva indienilor americani, refuzând acceptarea existenței a unor „Națiuni de Indieni” şi dorind să mute forțat acele triburi din estul Mississippi-ului. În același an, la cererea sa,   a fost discutată în Congres legea relocării indienilor. La începutul anului 1830, legea a fost aprobată în cadrul Congrsului, fiind promulgată la 30 iunie 1830 de către președinte. Deși ea nu prevedea mutarea forțată a amerindienilor, legea îl împuternicea pe Jackson să poarte negocieri în vederea relocării oricărui trib amerindian de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.

Tribul Chocktawa fost primul afectat de această lege. La data de 27 septembrie 1830, liderii tribului au semnat Tratatul de la Dancing Rabbit Creek, prin care aceștia acceptau mutarea în teritoriile din vestul fluviului. Aceasta a fost prima mutare a unui trib amerindian după promulgarea legii, dar și prima în care nu a fost înregistrat nici un incident între membrii tribului și autorități.

Drumul parcurs de tribul Chocktaw a fost unul dezastruos, conform surselor orale, un șef de trib choktaw numindu-l „un drum al lacrimilor și al morții”. Filozoful francez Alexis de Tocqueville a fost martorul relocării acestui trib, consemnând în cartea sa, «Democrația în America», nenorocirile exterioare, dar și interioare, prin care treceau indivizii nevoiți să parcurgă acel lung drum.

În cadrul relocării tribului Cherokee a avut loc primul abuz împotriva dreptului amerindienilor de a-și decide părăsirea pământurilor. În cadrul Tratatului de la New Echota, o mică parte a Sfatului Cherokee a negociat cedarea pământurilor cu autoritățile americane. Restul sfatului împreună cu liderii acestuia au condamnat această acțiune și au hotărât înaintarea cazului la Curtea Supremă de Justiţie, dar fără succes.

Tribul Seminoles-a evidențiat în acest proces printr-o rezistență armată împotriva autorităților americane. Sub comanda lui Osceola, indienii seminole au refuzat cedarea pământurilor în 1835, pornind un război cu autoritățile americane. Deși aveau în avantajul lor cunoașterea zonelor mlăștinoase ale Floridei și elementul surpriză, indienii seminole au fost înfrânți în 1837, conducătorul lor, Osceola, fiind luat prizonier de către americani. O parte a acestor amerindieni a acceptat relocare spre vest, restul lor rămânând în zona de baștină și continuând lupta pentru păstrarea pământurilor.

Legea lui Jackson n-a fost prima ocazie cu care au fost mutați indienii Muscogee (Creek). Ei au fost nevoiți, în urma pierderii războiului împotriva Armatei Americane din 1814, să se mute într-o porțiune îngustă de pământ din estul statului Alabama de astăzi. În 1832, Consiliul Național Creek acceptat în cadrul Tratatului de la Cusseta cedarea pământurile primite în 1814 în schimbul relocării în Teritoriul Indian, din vestul râului Mississippi. Majoritatea lor a fost forțată să se mute în 1834, în timpul Drumului Lacrimilor din acel an.

Un caz unic l-a reprezentat cel al indienilor Chickasaw, care aveau să fie despăgubiți de către Statele Unite cu 3 milioane de dolari pentru teritoriile lor din estul fluviului. După dezbateri care au durat 5 ani, liderii tribului au hotărât folosirea acelor bani pentru cumpărarea, de la tribul Chocktaw, a părţii vestice a pământului lor de baştină. Indienii Chickasaw au plătit 530 000 de dolari indienilor Chocktaw, înainte ca ultimii dintre ei să-și părăsească teritoriile spre a porni pe Drumul Lacrimilor. Cu toate acestea, statul american și-a onorat plata celor 3 milioane de dolari abia peste 30 de ani de la încheierea acordului de despăgubire.

Urmările legii și rolul misionarilor americani 

Distanțele uriașe de ordinul miilor de kilometrii între regiunile de baștină a celor cinci triburi și între teritoriile Arkansas și cel Indian i-a supus pe amerindienii expulzați la numeroase greutăți. Lipsa unui cămin și parcurgerea unui drum ce necesita săptămâni, dacă nu chiar luni întregi, pentru a fi parcurs pe jos, prin regiuni necunoscute și sălbatice, a produs moartea multor participanți la această migrație forțată. Bolile europene au produs, fără îndoială, cea mai mare parte a fatalităților în rândul amerindienilor. Lipsa unei imunități la aceste boli relativ noi, împreună cu condițiile grele ale drumului, au adus moartea a mii de oameni.

O mică parte a acestor triburi au decis să refuze relocarea, organizându-se în comunități mai mici în cadrul vechiului lor teritoriu și opunând o rezistență armată oricărei încercări a americanilor de a-i alunga. Acestea au supraviețuit de-a lungul secolului XX, rezistența lor fiind învinsă într-un final și fiind ulterior organizați în cadrul rezervațiilor.

Mulți misionari creștini care propovăduiau credința în cadrul populațiilor amerindiene s-au opus acestei legi. Misionari precum Jeremiah Evarts au protestat împotriva acțiunilor americane de relocare a amerindienilor. Evarts s-a remarcat, de asemenea, în problema indienilor Cherokee, sfătuindu-i să înceteze abuzul la care au fost supuși la Curtea Supremă de Justiţie.

În iarna anului 1831, triburile Chocktaw au fost primele gonite de pe pământuri, iar deportarea lor a servit ca model pentru deportările altor triburi. Au urmat amerindienii din triburile Seminolilor, care au fost deportaţi în anul 1832, doi ani mai târziu etnicii Creek au avut aceeaşi soartă, pentru ca amerindienii Chicksaw să fie deposedaţi, la rândul lor, cândva în anul 1837. Vitejii Cherokee au fost izgoniţi în tristul an 1838. Toţi aceşti nevinovaţi au pornit într-un lung marş de exterminare.

Mii de băştinaşi, unii înlănţuiţi, au mărşăluit pe jos, prin frig sau arşită, fără apă şi alimente. Au suferit asaltul foametei, al setei, bolilor şi expunerii la elementele naturii. Foarte mulţi au murit. Spre exemplu, din cei 15.000 de indieni Cherokee, aproximativ 4.000 nu au mai ajuns la destinaţia din statul Oklahoma de astăzi. Drumul Lacrimilor i-a ucis…
Noile pământuri au intrat rapid în administraţia autorităţilor şi mii de colonişti au fost astfel împroprietăriţi pe gratis.

În anul 1838, doar 2.000 de etnici Cherokee mai trăiau în teritoriile lor incluse de pe acum în interiorul graniţelor statului Georgia. Washington-ul a considerat că erau prea mulţi. În consecinţă preşedintele Martin Van Buren a trimis un corp expediţionar de 7.000 de soldaţi federali, conduşi de generalul Winfield Scott, pentru a-i goni pe indienii cei îndărătnici. Sub ameninţarea baionetelor, soldaţii bravului Unchi Sam i-au jefuit pe nativii Cherokee de bruma de bunuri şi bani agonisiţi.

Apoi i-au încolonat şi i-au forţat să mărşăluiască peste 2.000 kilometri spre locul desemnat de autorităţi. Tifosul, virozele, dizenteria, holera şi foametea au ucis o mare parte din amerindieni.
Nici cei care au ajuns în aşa numitul Teritoriu Indian nu au avut o soartă mai bună. Guvernul federal le promisese că în noile teritorii vor trăi liniştiţi, netulburaţi de nimeni.
Evident, nu a fost aşa.
Pe măsură ce coloniştii continuau explorarea vestului, Teritoriul Indian s-a micşorat continuu, astfel încât, atunci când Oklahoma a fost proclamat stat în anul 1907, ţinutul-surogat al amerindienilor dispăruse de-a binelea.