Ritualurile șamanilor daci

0

Religia si ritualurile religioase au jucat un rol important în comunitatea dacilor, sustin istoricii. O serie de mărturii despre viața strămoșilor noștri oferă amănunte neobișnuite despre modul în care oamenii și în special preoții daci se raportau la divinitate.

Geții „se știu face nemuritori”, scria istoricul Herodot, prezentând viata comunităților care populau în acele timpuri teritoriile actuale ale României. Zamolxis, cel mai cunoscut personaj din mitologia dacilor, era cel cel care le oferea inițierea în tainele nemuririi. Și Platon relata despre zeul dacilor că avea puterea să îi facă pe oameni nemuritori și să îi tămăduiască.

„Acest trac spunea că doctorii greci au mare dreptate să facă observațiile de care pomenii. Dar, adăugă el, Zamolxe, regele nostru, care e zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet, și că tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească”, a scris Platon, în Charmide.

Unii autori îl consideră pe Zamolxis drept zeu, în timp ce alții i-au atribuit titulatura de mare preot, de profet, rege sau preot-vrăjitor. „Un mare număr de autori antici îl compară constant pe Zamolxis cu personaje istorice sau fabuloase, caracterizate prin anumite fapte sau calități deosebite: coborârea în infern, inițierea, extazul, transa șamanică, metempsihoză (migrația sufletului)”, relata Mircea Eliade, în volumul «De la Zalmoxis la Ghenghis Han» (1970).

Cum comunicau cu divinitatea

Istoricul Herodot prezenta ritualul sângeros prin care strămoșii noștri își venerau divinitatea. „Tot în al cincelea an aruncă sorții și întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorțul îl trimit în solie la Zamolxis, încreditându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câțiva dintre ei, așezându-se la rând, țin cu vârful în sus trei sulițe, iar alții apucându-l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori și apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile sulițelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viață”, relată Herodot, în «Istorii».

Sacrificiul făcea posibilă comunicarea unui mesaj și ducea astfel la reactualizarea legăturilor directe între daci și zeul lor, susținea Mircea Eliade.

Ritualuri asemănătoare îi erau adresate și zeului războiului, susțin unii autori din Antichitate. „Și într-atât au fost de lăudați goții, încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înselaciunea poeților l-a făcut zeu al războiului”. De aceea spune și Vergilius: „Neobositul părinte, care stapâneste câmpiile geților”.

„Pe acest Marte, goții totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec (căci victimele lui au fost prizonierii uciși), socotind că șeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc”, scria Iordanes, în «Getica».

Un alt ritual ciudat al dacilor avea loc în timpul furtunilor. „Când tuna și fulgera, tracii despre care este vorba trag cu săgețile în sus, spre cer, și își amenință zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afara de al lor”, informa Herodot. Potrivit lui Mircea Eliade acest ritual se adresa, de fapt, puterilor demonice manifestate în nori, „Altfel zis, este vorba de un act cultual pozitiv: se imita indirect și se ajuta zeul fulgerelor (Gebeleizis), tregând săgeți împotriva demonilor tenebrelor”, scrie Mircea Eliade, în volumul «De la Zalmoxis la Ghenghis Han» (1970).

Preoții erau cei care coordonau practicile ieșite din comun ale dacilor.

Cum se transformau războinicii în fiare

Unul dintre ritualurile inițiatice, explicat de Mircea Eliade, avea menirea de a-i transforma pe războinicii daci în adevărate fiare. „Esențialul inițierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forță fizică sau de putere de a îndura, ci de o experiență magico-religioasă care modifică felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-și transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă și terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate. Sunt deci de reținut două fapte: pentru a deveni războinic redutabil se asimila magic comportamentul fiarei, în special al lupului și se îmbrăca ritual pielea lupului, fie pentru a împărtăși felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în lup”, relata Mircea Eliade, în lucrarea sa «De la Zalmoxis la Ghenghis Han». Atâta timp cât războinicii daci îmbracau pielea animalelor, ei nu mai era oameni, ci personificarea animalelor.

Războinicul – lup nu mai avea nimic omenesc și nu se mai simțea legat de nicio lege sau obicei, mai scrie Mircea Eliade.

„Într-adevăr, tinerii războinici nu se mulțumeau numai să își atribuie dreptul de a jefui și de a teroriza comunitățile în timpul adunărilor rituale, ci erau capabili să se comporte că niște carnasieri, devorând, de exemplu, carne de om”, adaugă autorul volumului «De la Zalmoxis la Ghenghis Han».

Cânepa, folosită pentru extaz

Dacii se foloseau de plante pentru a obține starea de euforie, susțin istoricii. Cei care duceau o viață retrasă și înfrânată, dedicată zeităților, erau numiți „umblătorii prin fum”.

Mircea Eliade oferă o explicație pentru acest termen. „Că toți tracii, geții cunoșteau și ei extazul. Strabon raportează urmându-l pe Poseidonius că misienii, în virtutea religiilor lor, se abțin de la orice aliment din carne, mulțumindu-se cu miere, lapte și brânză și pentru același motiv sunt numiți „cei care se tem de Zeu” și „cei care umblă prin fum” (kapnobatai). E vorba de anumite persoane religioase și nu de totalitatea poporului”, informa Mircea Eliade.

În ce privește expersia „umblătorii prin fum”, ea se referă, susținea autorul, la un extaz provocat de fumul de cânepă, mijloc cunoscut de sciți și de traci. „În acest caz, kapnobataii ar fi dansatorii și vrăjitorii (șamani) misieni și geți care întrebuintau fumul de cânepă pentru a provoca transele extatice”, informa Mircea Eliade.

Autorii antici susțineau că tracii, în timpul ospețelor, aruncau în foc semințe al căror miros provoacă o veselie asemănătoare cu beția, potrivit istoricului Ion Horațiu Crișan.

Preoții au jucat un rol important în societatea geto-dacică. „Ei pot fi comparați cu druizii celților, despre care Cezar ne spune că au o mare însemnatate și se bucură de mare cinste. Ei oficiau cultul, se îngrijeau de sacrificiile publice și private, explicau practicile religioase. La ei veneau un mare număr de tineri să învețe. Ei hotărăsc în aproape toate dezbaterile publice și private. Preoții daci aveau cunoștinte științifice ori îndeletniciri medicale care își găsesc analogii la druizii celți. Tot preoții sunt cei care, întemeiați pe semnele cerești, fac proorociri. Aveau puteri aproape regale”, informa istoricul Ion Horațiu Crișan, în volumul «Spiritualitatea geto-dacilor» (1984).

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.