Urme românești în Bosnia: Vlahii din vârful munților

Mămăliga de aer

– Cioban! zic eu.

– Ha! Cioban! zice Ramo Rubanovici și își pune mândru un deget în piept.

– Jar! zic eu.

– Jar! zice și sare la sobă, deschide portiță, îmi arată focul, apoi se uită la mine, că și cum ar aștepta următoarea probă.

– Vatra!

– Tiii! face el vesel. Vatra! Bate cu piciorul podeaua și zice roșu la față de bucurie: vatra, vatra!

– Bulz! zic eu, cu gândul că de dată asta l-am încuiat.

Ramo începe să vorbească în sârbește. Spune și spune, numai el înțelege ce zice. Dar numărul lui de pantomimă este foarte clar. Cu mânecile suflecate, învârte vârtos făcălețul într-o oală imaginară. Mulge oile prin aer. Face brânză cuburi. Între palmele lui nu e nimic, dar el frământă aerul și îl face rotund, rotund, apoi deschide cu gesturi largi și fraze de neînțeles ușa sobei și îl pune în jar. Se întoarce cu privirea strălucind spre mine și concluzia e aceeași: Bulz!
– Fluier! îl reped eu.
Văd cum față lungă și fălcoasă i se înroșește și mai tare. Își pune o palmă pe frunte și și-o trece prin părul blond. Ochii lui albaștri caută un răspuns în cameră.
– Fluier, repet, și văzându-i privirea disperată îi dau un indiciu: din același aer din care făcuse mai devreme mămăligă și oaia și brânză, fac un fluier și îl duc la buze, jucându-mă cu degetele pe găurile lui.
– Iai! strigă scurt Ramo și își plesnește palmele. Flura! Flura! Se bucură el ca un copil care știe răspunsul corect.
Fuge prin camera, scotocește sub niște paturi, caută într-o traistă jerpelită și în cele din urmă, dintr-o grindă, trage un fluier adevărat și începe să cânte. E un cântec vesel, că de horă. Obrajii i se umflă și degetele bondoace se mișcă repede pe lemnul lustruit. Cânta și saltă.

Salt și eu cu el și batem împreună cu piciorul podeaua. Melodia se termină cu un țiuit prelung, că de Maramureș, ca un chiot sălbatic de om al munților. Ramo mă îmbrățișează și râdem împreună, ca doi nebuni. Zadina, soția lui, care tot timpul a fost în cameră, a rămas cu andrelele nemișcate la jumătatea ciorapului de lână pe care tocmai îl împletea. Fetița lor, Sanala, s-a ghemuit la brațul mamei ca un pui, o privește așteptând să înțeleagă ce se întâmplă cu tatăl ei. Din ușă, Rozo, translatorul sârb cu care am venit, ne privește trăsnit. Cu mâinile bălăngănindu-se pe lângă corpul lui lung și uscățiv, se sprijină de perete și spune doar: „What the hell Ce naiba”. Da, exact! Bine spus! Ce naiba?! Un reporter român venit de la București, sau, ca să fiu mai exact, de la Slobozia, creștin ortodox, se întâlnește cu un cioban musulman, dintr-un sat numit Dub, în creierii munților bosniaci. Și se înțeleg! Vorbesc! Cântă și se bucură împreună! Nu doar Rozo ar spune „Ce naiba!”, ci majoritatea istoricilor aflați în viață, de prin Italia și până în Albania și mai ales Grecia. De pe toată coasta dalmată a Adriaticii și până la București. Poate pentru că pare incredibilă epopeea ciobanilor valahi. Un popor de oameni simpli, ce merg la pas cu oile lor și ajung să se întindă de pe malurile Dunării și din întorsura Carpaților, până pe malurile Adriaticii și nordul Italiei. Poate pentru că ițele istoriei sunt prea încâlcite, și un strat de două palme de mistificări și interpretări s-au așternut peste potecile turmelor, și nimeni nu mai știe de unde veneau sau unde duceau. A existat cu adevărat acest neam de ciobani vlahi, din care probabil mă trag și eu? Au fost ei, într-adevăr, cei mai bogați și cei mai respectați din Balcani? Erau ei stăpânii blajini și naivi ai piscurilor, de la Carpați până în Alpi și mai departe?

La Travnic, în Mehedinți…

Cu câteva zile înainte de a ajunge la Ramo Rubanovici, nu îmi propusesem să demonstrez nimic. Mi-ar fi plăcut să pipăi și să urlu: „Este! E adevărat”. Pentru asta, cum am ajuns în Bosnia, am dat o tură prin Sarajevo.

Orașul vechi: o oază cu atmosfera turistică, în care bună-dispoziția străinilor, vorbind toate limbile pământului, alungă amintirea războiului. Pe străzi, încă mai poți vedea urmele bombardamentelor. O țară ce încă nu și-a revenit din nenorocirea prin care a trecut, deși ici-colo, clădirile occidentale din sticlă și oțel par avangarda unui viitor prosper. Cicatrice rămase pe fațadele clădirilor încă jupuite, brăzdate de schije, găuri în tencuieli, sub care poți vedea carnea zidurilor. Tramvaie vechi și sufocante, străzi prost marcate și șantiere. Din păcate, totul este în limba sârbă, cu litere chirilice. Treci, privești, înțelegi ce poți…
Așa am pornit a două zi spre Zenica, unul dintre orașele importante ale Bosniei, mai la nord de Sarajevo, spre granița cu Republica sârbă. Zenica este un orășel, un fel de târg mai răsărit. M-am oprit la muzeul local, în speranța că voi află ceva. Un muzeu mic: două săli. Cei doi angajați nu au auzit despre vlahi și ciobani. Cuvintele astea nu le spun nimic.

Mă trimit însă într-un alt orășel, la vreo 30 de kilometri: Travnic. Travnic este mai mare decât Zenica, dar cu un muzeu și mai mic, și mai prăfuit. Probabil sunt unul dintre puținii turiști care ajung într-un asemenea loc. Doamna de la intrare mi-a explicat totul, cu cea mai mare amabilitate în limba sârbă. Am cumpărat câteva cărți decolorate de soare, pe care le ținea expuse într-o vitrină. Și în timp ce doamna ba își freca îngrijorată mâinile, ba își aranja discret permanentul, ba mă invita insistent să văd animăluțele în borcane cu formol din prima sală, brusc, din cărțile răsfoite la întâmplare, ceva îmi atrage atenția: țărani în costume populare foarte asemănătoare cu cele românești. Femei în fuste cu fotă, de jurai că sunt mehedintence, bătrâne cu furca în brâu, ciobani pe vârful muntelui, lângă oițele lor.

Călăuza

Din cafenea în cafenea și din taximetrist în taximetrist, am nimerit la un fel de agenție de turism, unde cineva vorbea engleză.

I-am binecuvântat în gând pe Shakespeare și pe Bill Gates, și iată-mă, într-un sfert de oră, pe terasa centrală, cu o baclava în față și un pahar de apă rece, așteptând să apară posibilii mei ghizi în zonă. Primul a sosit un bătrânel, însoțit de o doamnă ce și-a așezat manierat sacoșă de la piață pe scaunul de lângă mine. Vorbea o engleză bună, fuma tacticos și avea aerul unei doamne de familie mare, ajunsă prin neșansa vieții într-o sărăcie îndurată cu demnitate. De fapt, întregul orășel din fundal o jenă. Acest orășel mic, scufundat în propria plictiseală, în care toată lumea se știe cu toată lumea și unde locuitorii se mândresc mai ales cu natură extraordinară ce îl înconjoară. În ciuda tuturor întrebărilor mele insistente despre ciobani și vlahi, doamna nu numai că nu ii traducea bătrânelului ceea ce doream să știu, dar îmi răspundea cu câte o aventură în lumea teatrului. Știa majoritatea regizorilor români, ar fi vrut să vorbim îndelung despre Ionesco, Purcărete era una dintre speranțele ei confirmate, cu Cioran a plâns nopți la rând, păcat că nu a scris teatru.

Salvarea a venit odată cu Rozo. Ghid profesionist de hyking, acel mers ciudat cu bețe că de schiuri, dar fără schiuri. Tăcut, vorbea numai când îl întrebam, răspunzând strict la ceea ce îl întrebam. O engleză bună. Înalt, ciolanos, cu barbă. Îmbrăcat sportiv, cu adidași:
– Sunt mulți ciobani pe munții ăștia. Dar nu sunt prea primitori. Sunt sălbăticiți de munte și nu sunt prea bucuroși de musafiri. Aici se face cea mai bună brânză din toată Bosnia. Majoritatea se exportă în Italia.
Pe harta lui detaliată apare, chiar lângă orașul Travnic, muntele Vlasic. Eu zâmbesc, Rozo îmi explică:
– Înseamnă Muntele Ciobanilor, pentru că vine de la vlah, care însemna cioban.
– Și acum nu mai înseamnă?, întreb eu, dar întrebarea rămâne în aer, fără răspuns. Rozo pornește. Pornim. Știe drumurile pe dinafară. Le-a bătut cu piciorul de-atâtea ori „cu turiștii”, spune el, privind la întâmplare pe geamul mașinii. Știe exact unde sunt ciobanii.

– Ai fost în război? îl întreb.
Nu răspunde. Îmi spune doar stânga, dreapta, iar stânga, și tot așa, pe drumuri forestiere de munte, tot mai sus. Urcăm pe rape întortocheate, pustii, pe crește de munți. Dacă m-ar fi lăsat acolo, nu știu dacă aș fi știut să mă mai întorc. Drumuri bolovănoase, pietroase, ce tăiau vai înverzite. Crestele sunt tot mai ascuțite, austere și sălbăticite. Tăcem amândoi. Locurile astea par că-i trezesc amintiri. Nu are chef să îmi explice, și aerul său este că nici nu aș înțelege dacă mi-ar spune.
– Ai fost în război? întreb din nou.
În cele din urmă îmi răspunde. Da, a fost. La început a fugit cu familia sa și apoi s-a întors și s-a înrolat în armata.

– Războiul este cel mai groaznic lucru care se poate întâmpla oamenilor, a spus sec, privind dealurile până în depărtare.

Apoi a schimbat vorba și a început să îmi povestească despre ciobanii din zonă. Pe unii îi vedeam. Pe sub pâlcuri de brazi, cu oițele lor ca niște norișori risipiți în verdele văilor. Zeci de ciobani. Sute de oi. Am oprit în dreptul unei case, mai aproape de drum. Casă nouă, făcută din cărămizi și cu tencuiala neterminată. Toate casele ciobanilor sunt așa, aici, pentru că vechile stâne au fost distruse de bombardamente în timpul războiului.

Hora în doi

Rubanovic Ramo tocmai a terminat de muls oile. Miroase a lapte, a lână, a iarbă călcată. E  blond cu ochii albaștri. Burduhahos și cu gesturi sigure, de om al munților. Aceeași căutătură pe care o au muntenii de la noi, directă, ochi în ochi, fără nimic de ascuns.

Casa în care locuiește este una nouă, făcută din „cărămizi de ciment”, așa cum am văzut zeci de alte case până aici. Războiul a distrus totul. Au fost bombardate până și colibele, cotețele animalelor. Așa că au refăcut totul de la zero. Locuiește aici cu cei doi copii, o fată și un băiat, și soția sa. Băiatul îl însoțește și nu îi iese din vorbă.

Îmi arată brânză. E ținută în camera de jos, un soi de cămară. În puțini din lemn de brad, cu pietroaie puse pe capac, exact că la ciobanii noștri. Aceleași puțini de lemn de brad, legate – nu cu cercuri de fier, ci cu crengi de alun. Tocmai a vândut 30 de puțini, asta este ceea ce a mai rămas. Îmi dă să gust: brânză sărată. Mă întreabă cum se face brânza în România. Mergem să îmi arate staulul oilor. Are o colibă de pază, exact că cele văzute prin munții noștri, din Apuseni până în Maramureș: un triunghi mic, cu fân înăuntru, în care încape doar o persoană. Acolo stă să-și păzească oile de lupi și de urși. Știe de vechimea ciobanilor și mai ales de ciobanii cojuni, cei cu haine mitoase, din lână, lungi până la pământ. Încă mai trăiesc pe lângă Mirkonic. Știe și de karavlahi. Sunt țiganii rudari, care umblă să vândă obiecte făcute de mâna lor, din lemn sau din aramă, așezați lângă Tuzla sau pe lângă Gorni Srebrenic.

Așa am ajuns cu Ramo în cămăruță de sus, unde soția lui împletea un ciorap de lână, sub privirea curioasă a fiicei lor. A fost un moment de tăcere. Ne priveam, ne studiam reciproc. El, mirat că cineva e familiar cu treburile ciobaniei din munții ăștia intortocheati și pierduți în imensitatea lumii. Eu, cu surpriză celui ce descoperă atmosfera de acasă, într-o țară despre care nu știam mare lucru.

Costume tradiționale bosniace, pur … românești

Până și Rozo era descumpănit de „potriveala” asta. Ne cercetăm cu priviri lungi și bănuitoare, că doi sălbatici din triburi diferite, ce s-au întâlnit întâmplător pe marginea unei ape, surprinși fiecare de existența celuilalt. Focul pocnea încetișor în sobă. Se auzeau andrelele Zadinei, atingându-se ușor, în timp ce lega ochi după ochi. Mirosul puternic de oi. Lumina ce intra, puțină și pieziș, prin ferestruică.
– Cioban! am repetat eu.
– Ha! Cioban! a zis și Ramo Rubanovici și și-a pus mândru un deget în piept.

Așa am ajuns să țopăim că doi apucați, pe vârful muntelui Vlasic.
– Rachiu! A strigat în cele din urmă Ramo, și a scos de sub masă o sticlă.
– Rachiu! am zis și eu și am apucat paharutul. L-am dat peste cap dintr-o sorbitură și când am revenit cu ochii din tavan, Ramo îmi întinsese deja și păhăruțul lui, neatins. M-am uitat mirat.
– Ne! Ramadan!
L-am luat și l-am dat pe gât. L-am băut cu el. Pentru el. Că și cum aș fi fost el. Că și cum ceva din mine a fost din nou, pentru un moment, cioban vlah, rătăcit în istorie și în munții Bosniei.

Potecile străbunilor

Imposibil de vizitat vechile locuri ale ciobanilor din Muntele Romanija (se pronunță chiar România): după război au rămas peste o sută de mii de mine antipersonal nedetonate, îngropate pe marginea drumului sau aiurea, pe dealuri. Nimeni nu știe exact unde sunt, dar orice bosniac de bine îți va spune să nu te abați de la drum, nici măcar un pas, și să îți iei o călăuză. În fiecare an, mi s-a spus și de la ambasada României din Sarajevo, câteva zeci de victime calcă pe mine, în propria ogradă. Așadar, imposibil de mers pe muntele Romanija.
Mă întorc iarăși la Sarajevo. În fața mea se află un tânăr pasionat de filosofie și arheologie. Este student la facultatea de filosofie din Sarajevo și este călăuza mea.

Pornim spre două vârfuri ale Muntelui Bjelasnica (Bielasnita): Velika (Ciobănița Mare) și Vlahnja (Ciobănița Mică). La poalele muntelui, trecem printr-o stațiune turistică: Baba Novac! Apoi ne afundam în cotloanele muntelui. Prin vai pustii, prin păduri dese și întunecate, pe piscuri unde piatră cenușie țâșnește de sub iarbă verde și moale. Mai aproape ori mai departe, se văd ciobani. Pe partea dreaptă, ceva îmi atrage atenția: exact pe creastă dealului, niște pietre uriașe, puse la rând. Deși par diforme, camuflate cumva și cu nimic diferite față de izbucnirile bolovanilor de sub învelișul verde, e clar că cineva le-a așezat pe muchia dealului. Ne oprim și hotărâm să mergem până la ele. Să sperăm că nu sunt mine. Un decor de început de lume. Dealuri pietroase, pleșuve, se întind asimetric, până la orizont. Curate, neatinse de om, nepoluate de nimic din „civilizația” agresivă a zilelor noastre. Urcăm spre pietrele misterioase. Sunt un fel de cimitir. Am văzut ceva asemănător la muzeul din Sarajevo: blocuri de piatră că niște case lungi.

Mă apropii și văd pe ele, șterse de timp, modele săpate în piatră tare. Pe una din aceste pietre funerare disting oameni ținându-se de mâini ca într-o horă. Basoreliefurile sunt abia vizibile: măcinate de timp, roase de ploi și vânturi, sunt ca niște mici asperități ale pietrei. Niciun sat, nicio casă în apropiere. Cum au ajuns pietrele astea tocmai pe vârful dealului? Ce civilizații înaintașe și-au plâns morții aici și s-au rugat pentru ei? Cu ce alai le-au urcat aici? Privesc cu nostalgie hora dăltuită în piatră. Cum o fi ajuns până aici, din Carpați? Mergem mai departe. În dreapta drumului, în marginea unei livezi, văd oi la păscut și o ciobăniță. Mergem să vorbim cu ea. O cheamă Julsa. Cu broboadă legată sub bărbie, aleargă încoace și încolo după oi. Are ditamai câinele să o ajute. O femeie singură în munți, cu oile ei. O privire duioasă. Zâmbește cu capul într-o parte, ca și cum ne-ar spune că așa e viață și ea e fericită. Stă toată ziua cu ele pe-aici, ce altceva să facă? Asta au făcut și părinții și bunicii ei, de sute de ani.

Povestea lui Moș Habiba

O luăm în sus, spre satul Umuljani. Un bătrân cu ochi albaștri, care cântă pe băncuța din curte la drâmba sa veche, ne îndrumă tot către coamă muntelui. „Cătun! Cătun!”, spune el și ne arată spre vârfuri. Apoi își reia bucuros cântecul sau monoton.

Pe coama muntelui, la câțiva kilometri de ultima casă din Umuljani găsim cătunul ciobanilor. Apare brusc în față, după ultima întorsătură a drumului. Te trezești, deodată, cu acest sătuc bizar dinaintea ta. În primăvară, aici veneau din sat toți cei ce aveau oi. Stăteau până în toamnă, când le coborau spre mare. Aproape jumătate de an rămâneau sus în munte, așa se explică căsuțele din piatră. Acoperite inițial cu șindrilă și apoi reparate cu tablă. Case simple, ciobănești, cu o singură cameră. Făcute din pietre lipite cu pământ. Încă se văd strungile oilor, în spatele fiecărei case. Locul pare pustiu. Doar departe se văd câteva oi, pe celălalt deal. Dintr-o curte se aude zgomot de oale. Ne apropiem și strig: „Zdrava!”, „Bună ziua!”. Apare o băbuța cu șorț și broboadă. Ținând o oală în mână, se uită la noi de parcă ar vedea niște arătări. Intră în casă și apoi apare un bătrânel îmbrăcat cu un costum ponosit. Un pic terfelogit, dar costum adevărat, cu vestă și cămașă albă! Nu mai are dinți în gură.

E tras la față și proaspăt bărbierit. Fără să ne invite în curte, ne privește cu suspiciune. Se reazemă de gard și îmi ascultă întrebările traduse în sârbă, în timp ce privirea lui se mută de la Admir la mine și iar la Admir. Selver Habiba. Așa îl cheamă. Are 86 de ani și toată viață a fost „cioban”.
– În tinerețea mea, dealurile astea, cât vedeți cu ochii, erau albe de oi. Erau mii de oi! Eu eram sărac, cu doar 300. Aici, ciobănia a fost de la străbunii noștri. Nu știm de când. Așa ne-am pomenit și asta am făcut mereu. Nu știu să vă spun de unde am venit sau dacă am venit de undeva. Noi, ciobanii, umblăm mult, aveam cărările noastre. În timpul meu,  eram și musulmani și ortodocși și câțiva catolici. Cine mai poate să știe cum am fost la început, că ciobanii erau cei mai bogați și cei mai pricepuți pe pământurile astea. Care cum veneau, și au venit destui, și musulmani, și slavi, și austrieci, încercau mai întâi să ne câștige pe noi de partea lor. Așa știu de la bunicii mei. Eu m-am născut musulman. Asta e religia mea.

Satul părăsit vorbește. Poți bănui cum arată atunci când aici erau mii de oi. Izolarea, liniștea, înălțimea. Admir mă trage de mânecă, la întrebările mele insistente despre „vlasci”: „Cuvântul ăsta s-a transformat în timp. Acum, dacă întrebi pe cineva dacă e ‘vlasci’, e ca și cum te-aș întreba eu pe tine dacă ești maimuță. Vlasci, până pe la 1100, însemna pur și simplu cioban. Apoi au venit musulmanii și însemnă mai degrabă creștin, apoi au venit slavii aici și însemna mai degrabă sârb. Acum, după ultimul război, bosniacii și sârbii au încărcat cuvântul ăsta cu atâta ura, încât să-i spui unui bosniac că e cioban e o jignire. Războiul a lăsat urme, și încă sunt sensibili oamenii, încearcă să eviți cuvântul ăsta”.

Un cuvânt care acum o mie de ani era o mândrie și desemna oamenii cei mai bogați și cei mai înțelepți a devenit acum înjurătură, are un înțeles peiorativ, ca și cum i-ai spune unui orășean „țărane”. Cuvintele au destinele lor, ca și oamenii.

Casele cătunului încă rezistă. Ca niște mărturii umile a ceea ce a fost cândva aici. Stau încă în picioare, scăpate ca prin minune de bombardamente. Viața lor depinde de o pală de vânt, de alunecarea întâmplătoare a unei pietricele oarecare din temelie. Și totul ar putea să o ia la vale, să dispară ca și când n-a fost niciodată. Mă simt familiar aici, între ruinele peticite cu tablă ruginită. Sita lipsă. Bolovanii puși unul peste altul, formând cea mai simplă și rudimentară mărturie, de formă unei case. Pietre pe care a crescut mușchi, iarbă măruntă, verde și extravagantă pe grâul rece. Poate nu m-ar impresiona atât de mult culmea asta de munte, dacă nu m-aș gândi că aici erau mii de oi. Ciobani veniți pe jos din Transilvania sau din Banat, din vechea Dacie.

Hora săpătă în piatră

Erau stră-stră-bunicii mei, care probabil s-au întors și s-au așezat pe lângă Brașov. Nu știu dacă asta are o valoare culturală sau spirituală. Nici nu mă interesează foarte tare. Pentru mine are doar o valoare emoțională: să merg printre aceiași colți de stâncă pe care, cu mii de ani în urmă, se așeza cineva din șirul necunoscut al familiei mele, pentru a cânta la fluier. Indiferent ce au devenit după aceea, dincolo de granițele noastre moderne și complicațiile politicilor în Balcani, ei au fost aici respectați, bogați, invidiați, liberi.

Ultimul cuvânt e al lui Dumnezeu

Mergem să mâncăm în satul de jos. E Ramadan, și satele de aici sunt în majoritate musulmane. Mănânc împreună cu Admir o plăcintă cu ștevie. E răsucită în formă de spirală. Se servește împreună cu un pahar de iaurt. Admir este bosniac. Vorbește sârbă și își spune rugăciunile în arabă, pentru că este musulman. La moschee, imamul vorbește în arabă, Coranul e tradus în sârbă.

Cătunul ciobanilor

Începe să spună o rugăciune în arabă. Îl întreb ce înțelege din ceea ce spune, dar el știe traducerea, e în capul lui, spune doar cuvintele în arabă. Ciudat. Este așa cum era România pe timpul slavilor, când slujba se ținea în slavonă. O întreagă babilonie de religii, înțelesuri și identități. Mă decid să văd un cioban ortodox.
Coborâm din munți. Trnovo e un sătuc „la șosea”. Are biserica ortodoxă. Părintele e tânăr, a venit de câteva luni, nu știe povestea ei. Ne trimite la unul dintre bătrânii satului, într-un bloc de la marginea localității. George Ivanovici locuiește cu bătrână lui. Au amândoi peste 80 de ani. Este a treia casă pentru ei, în ultimii doi ani. Locuiau în sat, în munți. El era cioban din tată în fiu. Din cauza războiului, au fost obligați să plece doar cu o valiză. Au lăsat totul în urmă și nu au mai găsit nimic după bombardamente. Statul îi tot mută dintr-un apartament în altul, la bloc. Da, își amintește despre ciobanie.

Oftează. Trage aer în piept. Se uită la bec, ca și cum de-acolo ar trebui să îi vină puterea de a poveșți. Pe canapeaua lui simplă, în apartamentul cu pereți albi, Ivanovici își amintește cum a fost. Își amintește dealurile și pădurile, munții, brazii uriași, umbra lor răcoroasă și oile. Mai ales oile. Avea sute de oi. Pleca cu ele în munți, primăvară, și era doar el și Dumnezeu pe crește. „Făceam drumuri moștenite din tată în fiu. Eu am mers cu tată de când aveam câțiva anișori. Trebuia să învăț căile ciobanilor, ca să pot să merg la rândul meu cu oile. Porneam de-aici și coboram la Marea Adriatică și așa mergeam până în Italia. Știam sute de kilometri de poteci pe dinafară. Pe vremea când toată frumusețea Golfului Kotor nu era pentru turism, ci doar pentru privit. Pentru admirat. Îl vedeai pe Dumnezeu în toată bunătatea și frumusețea Lui. Pe-atunci, pentru noi, Golful nu era distracție: era înțelegere, era revelație. Mânai oile cu toiagul și mergeai mai departe, dormind sub cerul înstelat: când închideai ochii, îți aminteai frumusețea mării, când îi deschideai o vedeai pe cea a cerului înstelat. Oițele stăteau ascultătoare și câinii lătrau peste munții cufundați în beznă. Da’ nu-ți era frică. Era cea mai mare fericire!”.

George Ivanovici este creștin ortodox. Așa au fost toți din familia lui. Plecau în munte, rugându-se la Sfântul Gheorghe să îi protejeze, și se întorceau cu Sfântul Ilie în suflet, ca să îi ferească de trăsnete și de furtuni. Și la ei, ca și la țăranii noștri din Apuseni, respectul față de Sfântul Ilie este mai ales pentru a-i proteja de trăsnete și fulgere. Și dacă erau nevoiți să lucreze în zi de sărbătoare, o făceau numai după ce își cereau iertare.

La piață, cu brânză

Deși suntem într-un apartament de beton, bătrânul pare că respiră mirosul de altădată al pădurilor. Cu ochii închiși, merge din nou în urma oilor, simțindu-le mirosul în nări. Foșnetul ierbii la trecerea turmei, aerul curat în care se auzeau doar păsările și freamătul frunzelor.
Trec peste sfatul lui Admir și pronunț cuvântul interzis: „Vlasci?”.

Ivanovici mă privește tăcut. Își întoarce privirea către băbuță și ea zâmbește înclinând un pic capul. Ne privește senină pe amândoi, prin ochelarii groși, bătrânești. Cu voce gravă, pronunțând cuvintele rar, ca pentru a lăsa secundele să se strecoare printre ele și să le lege mai bine, George Ivanovici spune: „Vlasci? Eram ca o familie. Eram puternici, bogați, respectați. Trăiam pe munți diferiți, dar ne știam între noi. Vlascii au făcut primele biserici aici. Eram cei mai buni și cei mai frumoși, așa eram noi, vlascii. Înainte spuneai cuvântul ăsta cu mândrie, acum îl asculți cu rușine. Așa a vrut istoria. Dar ultimul cuvânt, să știți de la mine, tot Dumnezeu îl are!”. Apoi își ridică ochii înlăcrimați către icoane și face o cruce mare, apăsată.

Preluare: Formula AS / Autor: Cătălin Manole