În America zilelor noastre, termenul de „spionaj” nu se folosește prea mult în afara contextelor specifice. Sporadic, se mai vorbește de „spionaj industrial”, dar, în ceea ce privește eforturile americane de-a înțelege lumea dincolo de propriile lor granițe, aceștia preferă termenul de „intelligence” (informații secrete). Această denumire poate fi o alegere inteligentă sau nu, funcție de modul în care noi, ceilalți, din afara sistemului, percepem lucrurile.
În primul rând, serviciile de informații ale SUA sunt prea puțin legate de „jocul” spionajului clasic, așa cum, într-o manieră tradițională încă, îl mai realizează țări precum Rusia și China. Acesta presupune colectarea și validarea informațiilor vitale din punct de vedere strategic și transmiterea acestora doar factorilor de decizie pertinenți, păstrându-le, în același timp, perfect tăinuite față de toți ceilalți.
În epocile trecute, dacă un spion ar fi fost descoperit, ar fi încercat să înghită capsula de cianură, în vreme ce, în timpurile actuale, tortura este complet exclusă din ecuație, iar persoanele prinse așteaptă răbdătoare să fie schimbate cu omologii lor de aceeași profesie. O regulă nescrisă, de bun-simț, referitoare la asemenea schimburi, este că acestea sunt făcute în liniște, departe de ochii presei, iar cei eliberați nu mai acționează în zona respectivă pentru o perioadă de timp destul de mare, deoarece, dacă ar face-o, acest lucru ar complica și periclita negocierile viitoare.
În ultimii ani, agențiile de informații americane au decis că torturarea prizonierilor ar fi fost o idee bună, care ar fi oferit rezultate, dar în cea mai mare parte a demersului lor n-au obținut altceva decât abuzul psihic și fizic al unor spectatori nevinovați, pe care i-a forțat adesea să inventeze „organizații teroriste” precum „Al Qaeda”, nicidecum n-au fost supuși unor asemenea tratamente spionii profesioniști. Până să popularizeze CIA printre teroriștii islamici brandul „Al Qaeda”, o asemenea marcă nu a existat.
Cu trei ani în urmă, serviciile „speciale” britanice, care reprezintă inclusiv aparatul de informații al SUA, au considerat că este cazul să producă niște combinații cu unul dintre spionii lor, de fapt un agent dublu, proaspăt ieșit dintr-o închisoare rusească, în cadrul unui schimb normal de agenți informativi. Acesta a fost otrăvit cu o neurotoxină din familia noviciok, încercându-se astfel să-i fie atribuită vina Rusiei, chiar și-n lipsa unor evidențe minime.
Pe de altă parte, există încă o regulă nescrisă, de bun simț, a spionajului, în general: orice se întâmplă, trebuie ținut în afara instanțelor judecătorești, deoarece procesul de deconspirare ar obliga procuratura să divulge surse și metode, făcându-le parte din evidența publică. O alternativă ar fi deținerea de tribunale secrete, dar din moment ce acestea nu pot fi verificate în mod independent, pentru respectarea proceselor și a evidențelor cazurilor dezbătute, demonstrează că n-au nici o valoare.
Un standard diferit se aplică trădătorilor; în acest caz trimiterea lor în instanțe este de acceptat și servește unei anume moralități, deoarece sursa este persoana judecată, iar metoda – trădarea – poate fi divulgată fără vreun prejudiciu adus cuiva anume. Dar această regulă nu se aplică spionilor profesioniști, care-și fac pur și simplu treaba, chiar dacă se dovedesc a fi agenți dubli. De fapt, atunci când contrainformațiile descoperă un astfel de individ, cel mai inteligent lucru pe care-l au de făcut este să încerce să-l recruteze ca agent dublu, sau, în caz contrar, să-l utilizeze ca pe un canal de dezinformare.
Americanii au făcut tot posibilul să încalce această regulă. Ne amintim, în vremea președinției lui Trump, de acuzațiile avocatului Robert Mueller adresate unor agenți ruși de intelligence care, s-a presupus, ar fi intrat pe serverul Partidului Democrat și ar fi spart adresele de e-mail, trimițând conținutul acestora către Wikileaks. Între timp, s-a dovedit că respectivul server nu a existat, iar fișierele publicate pe Wikileaks purtau amprenta copierii de pe o unitate de memorie, nicidecum a transmiterii lor prin intermediul internetului. Toate acestea au indicat, mai degrabă, o scurgere de informații, decât un atac informatic efectuat de la distanță, din Rusia, spre exemplu. Mai mult, este inutil pentru un oficial al SUA să pună sub acuzare cetățeni ruși, pentru că aceștia nu vor fi judecați niciodată într-un tribunal american, din cauza următoarei clauze din cadrul Constituției Rusiei: „Un cetățean al Federației Ruse nu poate fi deportat din Rusia sau extrădat unui alt stat”. Or, acest demers făcut de Mueller indică într-un mod cât se poate de convingător că americanii fac tot ceea ce le stă în putință să încalce regula nescrisă a târârii spionilor în instanțe. Atunci când Vladimir Putin a fost întrebat, de către canalul de televiziune Fox News, despre acest incident, președintele rus a subliniat faptul că emailurile piratate au semnalat, într-o manieră clară, faptul că oficialii Partidului Democrat au conspirat pentru a fura victoria electorală a lui Bernie Sanders (democrat și el, la rându-i) fiind forțați apoi să demisioneze după dezvăluirea întâmplării. Dacă s-ar fi întâmplat să aibă loc un atac cibernetic din partea Rusiei, înseamnă că aceasta ar fi lucrat în favoarea salvării democrației americane, ceea ce ar fi condus la exprimarea recunoștinței din partea SUA, cu atât mai mult cu cât există un acord între cele două țări de a coopera în cadrul anchetelor penale. Președintele rus l-a invitat pe avocatul Mueller să participe la proceduri, acuzându-i astfel pe oficialii americani că au ajutat și au instigat pe unul dintre criminalii lor, William Browder, care execută o pedeapsă de 9 ani în Rusia și care ar fi donat sume consistente de bani în campania electorală a doamnei Clinton, să susțină că ar deține informații despre atacul serviciilor secrete rusești asupra serverului Partidului Democrat. Nici Senatul SUA și nici Robert Mueller n-au oferit un răspuns pozitiv, sau negativ, Federației Ruse, până la ora actuală.
Deducem clar, că obiectivul serviciilor secrete americane, fie că-i vorba de armele irakiene de distrugere în masă, fie că-i vorba de implicarea lui Osama Bin Laden în evenimentele din 11 septembrie 2001, fie că-i vorba de voturile furate de la Bernie Sanders, este pur fantezist și absurd, întrucât informațiile furnizate nu sunt bazate pe probe reale, ceea ce denotă că scopul lor este altul: acela de a extrage sume imense de la bugetul destinat lor, sub pretextul că apară țara de agresorii fantomă, pentru a le transfera în conturile acelor factori de decizie care le finanțează operațiunile militare ineficiente și supraevaluate, loviturile de stat și amestecul în treburile interne ale națiunilor bogate în resurse naturale.
De la falsul atac cu arme chimice din Siria și până la amestecul Rusiei în alegerile americane din 2016, care s-ar fi soldat cu câștigarea mandatului de președinte de către Donald Trump, agențiile de informații americane nu și-au adus dovezile obținute și nici martorii în fața unei instanțe de judecată, care reprezintă ultimul loc în care problemele pot fi soluționate în mod legitim. Așadar, pe baza informațiilor false ale serviciilor de intelligence, SUA au petrecut aproape un secol implicate în conflicte costisitoare și inutile.
Cele 16 agenții de informații americane au un buget de aproape 70 de miliarde de dolari, iar „greșelile” lor au costat țara de 70 de ori bugetul lor. Concluzia plauzibilă pentru un asemenea dezastru ar fi următoarea: rolul comunității de informații a SUA a constat în falimentarea țării însăși, prăbușind-o financiar, economic și politic, prin faptul că au forțat-o să se angajeze într-o serie de războaie/antagonisme scumpe, care au necesitat un efort material și uman imens pentru a fi îndeplinite, de fapt cel mai mare act de furt continuu pe care l-a cunoscut vreodată lumea.
Și-atunci, pentru o definiție imaginabilă a „inteligenței”, oare cum ar putea fi acesta catalogată drept istețime și pricepere? N-au reușit să ofere spre conștiința planetară decât o definiție îmbunătățită a conceptului de trădare, de perpetuare la infinit a minciunii sub auspiciile păpușarilor nevăzuți. Devine din ce în ce mai limpede că, deși serviciile de informații au jurat să respecte Constituția SUA, potrivit căreia fiecare președinte american este comandantul lor suprem, în fața căruia raportează și căruia trebuie să-i fie loiali (altfel are capacitatea să-i demită), acestea nu-și îndeplinesc obligațiile față de națiune, ci față de cei care le finanțează pentru a se poziționa împotriva ei și a președintelui ales. Și-atunci, oare câtă autoritate mai are democrația americană alături de simbolul ei, Casa Albă?
